Când te gândești la Pisa, îți vine să te… înclini. Mulți spun că Pisa, ca destinație turistică, se rezumă la celebrul ei turn, și că dacă nu l-ar avea, ar fi un banal oraș toscan, în care nu prea ai ce să vezi și ce să faci. Chiar dacă nu se ridică la nivelul unor incontestabile frumuseți, precum Florența, Bologna sau Sienna, Pisa are un farmec subtil și în momentele în care te îndepărtezi de Campo dei Miracoli.
Turnul din Pisa este, probabil, unul dintre primele „repere” ale lumii care ți se iveau în calea ochilor de copil dornic să descopere alte tărâmuri. Cel puțin, așa a fost la mine – acum, cine știe ce repere geografice or fi – Burj-urile Dubaiului sau vilele pe apă din Seychelles. Să vezi prin fotografii sau prin cărțile de povești un turn care este, prin cine știe ce magie, înclinat, nu-i de colo. La urma-urmei, toate turnurile erau drepte, de la elegantul Tour Eiffel la dolofanul Tower of London. Ăsta din Italia era strâmb, sfidând gravitația și emanând mister.
De aceea, Pisa mi s-a „compus” așa, de-a lungul anilor, ca un loc cu o poveste misterioasă, fără cavaleri și feți frumoși, dar cu un turn șubred din care cel mult putea să strige întru disperare și eternitate o prințesă cu păr lung și chip nedeslușit.
Am citit în acești ani, sporadic, lucruri despre Pisa, am văzut poze, filme, documentare, articole și opinii, iar în momentul în care am ajuns în fața Turnului, la ceas de apus, când soarele de ianuarie, blajin și leneș, învelea cele patru miracole de pe „câmpul” verde al Pisei în pătura aurie a zilei pe cale să se săvârșească, am avut dulcea revelație a „misterului” purtat fără povară în toți acești ani: totul e despre istorie, și nu despre lipsa de unghi drept.
Campo dei Miracoli e suficient ca să pompeze oxigen în plămânii unui oraș care încă își sărbătorește istoria (și istoriile). După ce nimiciseră Palermo, în 1063, conducătorii pisani aveau nevoie de un loc unde să expună toate comorile aduse de aventurierii toscani din Sicilia.
Miracolul înclinat: Turnul din Pisa
Așa că au decis să construiască acest Câmp al Miracolelor (sau Piața Miracolelor, cum o găsești pe hărți) pe care au așezat, ca pe o tablă de lego, o catedrală, un baptisteriu, un cimitir și un turn înalt, care să funcționeze pe post de clopotniță.
Clopotnița asta trebuia să fie cea mai înaltă construcție a Europei acelor vremuri, dar lucrurile n-au stat chiar așa, și pentru asta au fost responsabili arhitecții. Pentru că aceștia nu au ținut cont de etimologia numelui Pisa, care provine din cuvântul grecesc pentru „teren mlăștinos”, și au proiectat turnul cu o fundație deloc adâncă, dând astfel naștere unui loc legendar, care, iată, definește peste secole, acest micuț oraș toscan.
Din cauza fundației proaste, după construcția celui de-al doilea etaj, turnul a început să se scufunde pe-o parte, ca un bețiv care fura vin bun din pivnițele călugărilor. Era prea târziu pentru constructori să dea înapoi, așa că au continuat cu un soi de cârpeală arhitectonică, care nu ajuta prea tare: înclinarea turnului devenea din ce în ce mai mare. Așa că, vreme de un secol, lucrările s-au oprit.
Și s-au reluat în secolul 13, cu etajul al treilea. Inginerii și constructorii au încercat să oprească înclinarea, deviind centrul de greutate. Stupoare: turnul a început să se încline în altă direcție, ca un cetățean turmentat. Construcția a continuat, iar înclinarea și-a „revenit” la direcția inițială – spre sud. Turnul a fost gata în 1372, după 199 de ani de la prima „lopată”, odată cu adăugarea camerei clopotelor.
Inițial, clopotnița trebuia să aibă 60 de metri înălțime, dar după înclinare, partea cea mai înaltă măsoară 56,67 metri iar cea mai joasă, 55,86 metri. În 1990, turnul ajunsese la o înclinare de 5,5 grade iar edilii și arhitecții orașului începuseră să aibă coșmaruri, pericolul de prăbușire fiind iminent. De voie, de nevoie, birocrația italiană a schimbat viteza și a demarat un vast program de restaurare care a durat 11 ani și a redus gradul de înclinare la doar 3,97 grade.
Da, m-am urcat în turn, cu buna știință a celor 294 de trepte în spirală, care pot fi angoasante pentru cei ce suferă de claustrofobie sau de… inimă. Nu aș spune că e o experiență de nota 20, din cauza spațiului restrâns de sus, dar în special a inevitabilelor grilaje anti-sinucigași, care taie considerabil din frumusețea priveliștii panoramice asupra Pisei.
Este, însă, un efort pe care merită să-l faci, odată cu turiști mai sprințari sau care gâfâie și scârțâie din toate încheieturile. Cel mai interesant lucru de sus este „camera” clopotelor unde se regăsesc șapte clopote, fiecare reprezentând una dintre notele muzicale. L’Assunta, cel mai mare dintre ele, cântărește aproximativ 3,6 tone!
Partea și mai interesantă – dar previzibilă – este că, din cauza înclinării turnului, clopotele nu sună așa cum ar trebui, din cauza distribuției inegale a greutății și a modului în care vibrațiile se propagă în structură.
Catedrala din Pisa
Cobor din turn, amețit de scările în spirală și urmez „traseul” cătrte al doilea miracol din piață: Catedrala. Și îmi place la nebunie cum, în ciuda celor opt secole de existență și a milioanelor de turiști care au trecut pragul acestui edificiu remarcabil, Catedrala din Pisa reușește cumva să te încânte de fiecare dată când o privești, din diverse unghiuri. Am văzut-o din față, din laterale (unul este, acum, plin de schele), chiar și din Turn și senzația e aceeași: Catedrala e mirifică și, mai mult decât atât, a supraviețuit cutremurelor, războaielor și, poate cel mai remarcabil, asaltului neîncetat al selfie-urilor.
Construcția catedralei a început în 1063, într-o perioadă când Pisa era una dintre cele mai puternice republici maritime ale Italiei. Cu o arhitectură romanică tipic toscană, clădirea este un amestec fascinant de influențe bizantine, lombarde și orientale – dovadă a contactelor comerciale extensive ale orașului în Evul Mediu.
Marmura albă strălucitoare folosită la construcție provine din carierele din apropiere și, în lumina soarelui toscan, pare să radieze o strălucire proprie, ca și cum ar fi iluminată din interior.
Interiorul catedralei este la fel de impresionant ca exteriorul, deși într-un mod complet diferit. După agitația din piață, liniștea care te învăluie când pășești înăuntru este aproape palpabilă. Tavanul aurit și mozaicurile strălucitoare te fac să te simți ca și cum ai fi pătruns într-o cutie de bijuterii medievală dimensionată pentru giganți.
Candelabrul de bronz care atârnă în navă este celebru pentru frumusețea sa, și pentru că, se spune, i-ar fi inspirat lui Galileo teoria pendulului în timp ce asista la slujbă aici (mă rog, istoricii moderni sunt puțin sceptici în privința acestei povești).
Când faci o fotografie în care vrei să cuprinzi atât Catedrala cât și Turnul, nu poți să nu te gândești la ironiile istoriei: în timp ce constructorii Catedralei și-au dat toată silința să creeze o clădire perfect dreaptă și simetrică, turnul înclinat de lângă ea a devenit unul dintre cele mai recognoscibile simboluri ale Italiei tocmai datorită imperfecțiunii sale. O lecție despre cum cele mai memorabile experiențe de călătorie, precum, nu-i așa?, frumusețea feminină, sunt adesea rezultatul unor accidente fericite și al unor imperfecțiuni perfecte.
Baptisteriul din Pisa
OK, ies din Catedrală și mă îndrept către il numero tre: Baptisteriul. Această extraordinară structură circulară care pare să se înalțe din pământ ca un tort de nuntă gigantic făcut din marmură. Este cel mai mare baptisteriu din Italia, ceea ce te face să te întrebi ce ambiții monumentale aveau pisanii medievali când se gândeau la botezul copiilor lor. Cu diametrul de 34 de metri și înălțimea de aproape 55 de metri, este practic un templu dedicat actului de a turna apă sfințită pe capul bebelușilor plângăcioși. Din trecut, pentru că acum nu se mai botează nimeni aici.
Construcția a început în 1153, sub îndrumarea arhitectului Diotisalvi, al cărui nume în traducere liberă înseamnă „Dumnezeu să te salveze” – ceea ce, trebuie să recunosc, este un nume destul de potrivit pentru cineva care proiectează un loc de botez. Amuzant este că au avut nevoie de aproape două secole să termine construcția, timp în care stilurile arhitecturale s-au schimbat atât de mult încât clădirea a ajuns să fie un fel de catalog al evoluției arhitecturii medievale italiene: romanică la bază, gotică spre vârf, ca și cum constructorii s-ar fi hotărât să includă toate stilurile la modă, doar-doar o ieși ceva interesant. Până și acoperișul e eclectic: e parțial acoperit cu țiglă roșie și parțial cu… plumb.
Interiorul este o minune acustică, unul dintre acele locuri rare unde poți experimenta un efect de ecou atât de perfect încât pare artificial. Ghizii pot demonstra acest lucru la fiecare jumătate de oră, cântând câteva note care reverberează timp de aproape 12 secunde, creând o armonie complexă care te face să te întrebi dacă nu cumva întreaga clădire a fost construită ca un instrument muzical gigantic.
Efectul este atât de impresionant încât aproape că uiți să admiri fântâna baptismală octogonală din centru, o capodoperă a lui Guido Bigarelli da Como, care arată de parcă ar fi fost cioplită dintr-un singur bloc de marmură de către niște extratereștri foarte pricepuți.
Baptisteriul din Pisa e cu adevărat special pentru faptul că reprezintă perfect acea perioadă din istoria Italiei când orașele-stat rivalizau între ele nu doar militar și comercial, ci și arhitectural. Era o vreme când mărimea baptisteriului tău era la fel de importantă ca mărimea flotei tale comerciale, iar Pisa a construit ceva ce pare să spună: „Da, știm că idioții din Florența au un baptisteriu frumos, dar al nostru este mai mare și are o acustică mai bună. I-am spart!”
Camposanto – un cimitir incredibil
În colțul nordic al Pieței Miracolelor se află Camposanto, probabil cel mai elegant cimitir din lume și, cu siguranță, singurul despre care am auzit vreodată că ar fi fost construit cu pământ sfânt importat.
Conform legendei, arhiepiscopul Ubaldo de’ Lanfranchi s-a întors din Cruciada a Patra în 1203 cu mai multe nave încărcate cu pământ de pe dealul Golgota – locul răstignirii lui Isus. Ceea ce îmi place să-mi imaginez ca fiind probabil cea mai bizară declarație vamală din istorie: „Aveți ceva de declarat, signore Lanfranchi?” „Da, fiul meu, câteva tone de pământ sfânt de la Ierusalim. Facem un cimitir.”
Construcția acestui extraordinar edificiu a început în 1278 sub îndrumarea arhitectului Giovanni di Simone, care, într-un gest de maximă ironie arhitecturală, a murit înainte să-și vadă proiectul terminat. Construcția este, de fapt, un dreptunghi imens de marmură albă, cu un coridor interior decorat cu unele dintre cele mai impresionante fresce medievale din Italia – sau cel puțin așa era până când bombele aliate din al Doilea Război Mondial au topit acoperișul de plumb peste ele.
Acest dezastru aparent s-a dovedit a fi o binecuvântare deghizată, deoarece procesul de restaurare a scos la iveală detalii și culori care fuseseră ascunse sub secole de fum de lumânări și praf toscan.
Plimbându-mă pe dreptunghiul răcoros, printre sarcofage romane antice și monumente funerare medievale, nu pot să nu observ ironia faptului că acest loc dedicat morții este plin de o frumusețe cât se poate de vie. Frescele restaurate sunt uluitoare – în special Triumful Morții, care este probabil cea mai veselă reprezentare a unui subiect atât de sumbru pe care am văzut-o vreodată, de parcă artiștii medievali ar fi decis să transforme memento mori într-un fel de comedie neagră vizuală completă, cu schelete dansatoare și îngeri care par să se distreze ceva cam tare pentru un loc de veci.
Camposanto mi-a plăcut enorm. E un loc unde moartea pare mai mult o scuză pentru crearea frumuseții decât un sfârșit în sine. Și poate că acesta este cel mai mare triumf al său – transformarea unui spațiu dedicat sfârșitului vieții într-o sărbătorire a creativității și perseverenței umane.
Pisa, dincolo de Turn
Există o Pisa ascunsă, dincolo de aglomerația din jurul Turnului înclinat, o Pisa a străduțelor medievale șerpuite și a piețelor liniștite unde localnicii își beau espresso-ul de dimineață fără să fie deranjați de turiști cu telefoane în flăcări.
Mă plimb pe Borgo Stretto, principala arteră a centrului istoric, unde arcadele elegante adăpostesc magazine de lux și cafenele istorice. Aici, sub porticurile răcoroase, poți să simți ritmul autentic al orașului.
Ajung în Piazza dei Cavalieri, fostul centru politic al Pisei medievale și, mai târziu, sediul prestigiosului Ordin al Cavalerilor Sfântului Ștefan. Palazzo della Carovana, cu fațada sa elaborat decorată de Giorgio Vasari, găzduiește acum celebra Scuola Normale Superiore, una dintre cele mai prestigioase instituții academice din Italia. Cred că e vacanță momentan, dar îmi imaginez studenții care traversează piața cu brațele pline de cărți și par să nu realizeze că studiază într-o capodoperă arhitecturală a Renașterii.
Coborând spre Arno (cel care străbate și Florența) pe străduțe înguste, descopăr Santa Maria della Spina, o bijuterie gotică în miniatură așezată chiar pe malul râului. Pare mai degrabă o cutie de bijuterii medievală decât un lăcaș de cult, dar piticania asta a fost construită pentru a adăposti un spin din coroana lui Isus. Astăzi, deși spinul a dispărut de mult, biserica rămâne unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură gotică din Toscana. Mai ales că e încadrată într-un peisaj superb.
Malurile râului Arno îmbie la plimbare, în special la apus, când lumina soarelui se reflectă în apă și colorează fațadele palatelor în nuanțe de roz și portocaliu. Lungarno Mediceo și Lungarno Galilei, bulevardele care mărginesc râul, sunt mărturii ale perioadei în care Pisa era un port maritim prosper. Da, ai citit bine – Pisa era cândva un port la Marea Mediterană, până când sedimentele au blocat treptat accesul la mare.
În drum spre Piazza Vettovaglie, piața centrală a orașului unde se ține în fiecare dimineață o piață tradițională de produse proaspete, opresc pentru câteva minute în față la Palazzo Blu, un muzeu de artă găzduit într-un palat din secolul al XVI-lea vopsit într-o nuanță distinctă de albastru. Muzeul găzduiește frecvent expoziții temporare impresionante, iar colecția sa permanentă oferă o perspectivă fascinantă asupra istoriei artistice a orașului.
Orto Botanico din Pisa, înființată în 1543 de marele duce Cosimo I de’ Medici, are onoarea de a fi cea mai veche grădină botanică universitară din lume care încă există în locația sa originală. Nu te dă pe spate, dar e o oază de relaxare, iar la o plimbare printre straturile de plante medicinale aranjate geometric, exact cum erau dispuse în Renaștere, te gândești că, probabil, și Galileo Galilei, care a predat aici la universitate, s-a plimbat pe aceleași alei, contemplând poate misterele naturii în timp ce observa mișcarea frunzelor în briza ușoară toscană.
Grădina, deși modestă ca dimensiune în comparație cu alte grădini botanice celebre, găzduiește totuși câteva comori botanice remarcabile, inclusiv cel mai vechi exemplar de magnolia din Europa și o colecție impresionantă de plante carnivore care par să fi evadat dintr-un film SF. Serele istorice, construite în stil Art Nouveau, adăpostesc o colecție fascinantă de plante tropicale, în timp ce grădina de apă, cu nuferii săi plutitori și broaștele care se bronzează pe frunze, poate fi locul perfect pentru a scăpa de căldura verii toscane – în caz că nu vizitezi Pisa iarna, așa cum am făcut-o eu. Cu un bilet de intrare de doar 4 euro (gratuit pentru studenți), este probabil cea mai bună „afacere” din Pisa pentru cei interesați să descopere un loc unde știința Renașterii încă trăiește și înflorește, la propriu.
Pentru cei care vor să experimenteze Pisa ca un localnic, recomand să ia cina în cartierul Sant’Antonio, unde restaurantele servesc specialități pisane autentice precum paste cu fasole neagră sau supă de anghinare, fără meniurile turistice multilingve pe care le găsești lângă Turn. Din documentare, aflu că pisanii au propriul lor tip de pizza, cecina, făcută din făină de năut – o moștenire a trecutului comercial al orașului.
Iar dacă ai nevoie de o gustare, în timp ce te plimbi prin oraș, undeva în Centrul Vechi (Piața Dante nr. 8) se află porcii comozi. Pardon, Porci Comodi, un mic local de mâncare stradală, foarte cunoscut, unde poți savura zeci de tipuri de panini, sandvișuri și alte nebunii care te vor face să te holbezi minute-n șir la meniu.
Pisa nu înseamnă doar Turnul înclinat, deși, în bună măsură asta cred toți că înseamnă. Este un oraș destul de dinamic, un centru cultural important și un loc unde istoria nu este doar expusă în muzee, ci face parte din viața de zi cu zi. Ai nevoie de cel puțin două zile pentru a explora Pisa și a te bucura de frumusețile ei.
În plus, Pisa mai are un avantaj: aeroportul este, practic, în oraș. Cobori din avion, o iei pe jos și, în 15-20 de minute ești în centru, lucru absolut remarcabil. Mergi dimineața devreme în Campo dei Miracoli, pentru a nu te lovi de prea mulți oameni care încearcă să sprijini Turnul în tot felul de poziții bizare și apoi pierde-te pe străduțele medievale. Pisa îți rămâne în inimă și nimic nu-ți va înclina sentimentul că ai vizitat unul dintre locurile minunate ale acestei lumi din ce în ce mai fragile.
Pin it!
Pisa instagramabilă:
Add Comment