Freya Stark nu era genul de explorator care intra în oraș călare, cu sabia scoasă și un steag în vânt. Ea pășea discret, cu o busolă în buzunar și un caiet de notițe în mână, dar reușea, printr-o combinație de curaj, încăpățânare și farmec, să ajungă acolo unde nici armatele coloniale n-ar fi cutezat.
Într-o epocă în care femeile abia îndrăzneau să-și ceară dreptul la vot, Freya traversa deșerturi, negocia cu triburi armate și scria jurnale care azi îți dau impresia că ai fost și tu acolo, doar că ai uitat. A fost exploratoare, cartograf, spion și scriitoare – toate fără zgomot, dar cu un impact de cursă lungă. Iar povestea ei fără-ndoială extrem de fascinantă, e o lecție despre cum să-ți vezi literalmente de drum chiar și când toată lumea îți spune să stai acasă. Să o aflăm!
Cine a fost Freya Stark și de ce merită să-i cunoști povestea
Dacă istoria ar fi fost scrisă doar de cei care poartă mustață și se înțeapă între ei cu baioneta, Freya Stark probabil ar fi rămas o notiță de subsol. Din fericire, ea a fost genul de persoană care nu așteaptă să fie invitată la masă, ci își aduce singură scaunul, farfuria și harta. Născută în 1893 într-o familie britanico-italiană cam boemă (tatăl pictor, mama… și ea tot cam artistă), Freya a avut o copilărie împărțită între coastele Italiei și conflictele părinților. N-a fost o copilă liniștită. Avea o obsesie cu poveștile din „O mie și una de nopți” și, după ce a primit un exemplar de la unchiul ei, a fost practic sortită… deșertului.
Primul semn că nu avea să devină o doamnă tipică de salon a fost accidentul suferit la 13 ani, când și-a prins părul în niște mașinării agricole. A stat luni de zile în spital, cu fața desfigurată, iar cicatricele au rămas toată viața. Freya, însă, le-a purtat ca pe niște amintiri de bun augur – dovada că nu-i pasă ce spune lumea despre ea. În timp ce alte femei de vârsta ei învățau să coasă perne cu broderii florale, ea învăța limba persană. De plăcere. Și mai ales pentru că visa să meargă acolo unde nici National Geographic nu trimisese oameni încă.
A studiat la Londra, mai degrabă printre picături. Cursuri de arabă, istorie orientală și… răbdare. Răbdare cu toți cei care îi spuneau că n-are ce căuta singură în Orientul Mijlociu, pentru că era femeie, firavă și complet nepregătită. N-a ținut cont. A fost genul de femeie insulară care pune în bagaje busola, rochia de seară și dicționarul arabic. Niciodată nu știi când ai nevoie de toate trei în același timp.
Primul ei drum „serios” a fost în 1927, la vârsta de 34 de ani, în Liban. Cu o dorință clară: să meargă unde nu merge nimeni, să vadă ce nu se vede și să scrie despre ce nu se scrie. Cu alte cuvinte, să se bage în încurcături care, într-un fel miraculos, i-au ieșit aproape de fiecare dată. Uneori cu febră tifoidă, alteori cu hărți nemaivăzute. Uneori cu ambele.
O femeie printre bărbați: începuturile unei aventuri neobișnuite
În anii ’20 și ’30, femeile britanice aveau în general două opțiuni: să se căsătorească sau să aștepte să se căsătorească. Freya Stark a ales a treia variantă – să se piardă prin munții Iranului. Era departe de a fi o exploratoare clasică. N-avea o armată de ghizi după ea, nici fonduri guvernamentale. Avea însă o curiozitate care nu se lăsa îngrădită de conveniențe sociale și o rezistență la inconfort care i-ar fi făcut de rușine pe majoritatea bărbaților coloniali.
Primii pași în Siria și Liban nu au fost spectaculoși prin distanță, ci prin context. O femeie singură, într-o epocă în care ideea de a merge la cumpărături neînsoțită era considerată riscantă, Freya mergea la cort cu beduinii și mânca ce se mânca acolo: ceva între o carcasă de capră și poezie nomadă. Avea rarul talent de a face oamenii să uite că era femeie și străină – poate pentru că vorbea limba lor mai bine decât ei înșiși în unele cazuri.
Într-un sat din vestul Iranului, a fost confundată cu o misionară, apoi cu un spion rus, apoi cu o zeiță locală. Nu e clar care variantă o flata mai tare. A scris în jurnal că era cel mai liniștitor lucru să știi că ești greșit identificată într-o zonă unde oricum nimeni nu știe ce cauți. La un moment dat, a fost invitată să țină un discurs în fața unei comunități tribale – un eveniment de obicei rezervat bărbaților în vârstă, cu turbane mari. Ea a vorbit despre comerț și geografie. A fost aplaudată, apoi invitată la cina cu oile.
Pe unde mergea, lăsa impresia că tocmai coborâse de pe Marte, dar într-un mod fermecător. Bărbații se uitau la ea cu un amestec de confuzie și respect. Era clar că nu e de acolo, dar nici nu părea pierdută. Știa să se orienteze cu busola mai bine decât ghizii ei. Și, în mod inexplicabil, avea harul de a nu se îmbolnăvi decât după ce ieșea din pericol. O formă de remarcabilă politețe biologică.
Printre triburi, munți și deșerturi: călătoriile legendare din Persia și Arabia
Cea mai faimoasă dintre aventurile ei e, poate, aceea din Luristan – o regiune de munte din vestul Iranului, pe atunci complet necunoscută europenilor. Dacă spui astăzi „Luristan” la o petrecere, vei ridica o sprânceamă, poate chiar două. Dar în 1930, acesta era genul de loc unde nimeni n-avea chef să meargă – cu atât mai puțin o femeie cu accent britanic și pantaloni largi. Și totuși, Freya s-a aventurat acolo ca să caute… Valea Asasinilor. Exact: acei asasini din epoca medievală care fumau hașiș și înjunghiau conducători politici pentru glorie și religie.
Expediția a durat luni și a inclus cam tot ce poate oferi în zilele noastre un documentar Discovery: munți, corturi, animale neprietenoase, răceli ciudate, hărți incomplete și dialoguri pline de politețuri suspicioase cu triburi înarmate până-n dinți. Freya și-a notat fiecare detaliu cu meticulozitatea unei contabile și farmecul unei povestitoare de han. A ieșit vie, cu o hartă în mână și o carte în minte. „The Valleys of the Assassins and Other Persian Travels” avea să o facă celebră în cercurile intelectuale londoneze, unde deșertul se savura cu ceai și biscuiți.
În 1935, Freya s-a aventurat într-un loc și mai absurd: sudul Omanului, un teritoriu unde nu ajunsese niciun european. A vrut să ajungă în orașul Shabwa, o fostă capitală a regatului Saba. Nu a ajuns, evident. A fost oprită la graniță de niște bătrâni suspicioși care nu mai văzuseră o femeie albă decât în basme. Dar tot a reușit să cartografieze regiunea Hadhramaut, să stea la povești cu imamii și să scape dintr-un „atac” de dizenterie. A considerat totul un succes.
Hartă, jurnal și busolă: cum a cartografiat Freya Stark regiuni necunoscute
Freya Stark nu era nici genul de geograf clasic – cu pălărie rigidă, ruletă și mulți asistenți. Ea călătorea cu o hartă prost desenată, o busolă și o intuiție ieșită din comun. Hărțile ei, desenate de mână, au fost atât de precise încât Royal Geographical Society le-a publicat fără crăcneală. La un moment dat, Freya a cartografiat un teritoriu de 500 km² într-o lună – fără GPS, fără sateliți, fără fițe. Doar cu ochii și picioarele ei.
Ce era și mai impresionant era faptul că făcea toate aceste lucruri în timp ce ținea și un jurnal de călătorie în stil epistolar, în care nota nu doar distanțele, ci și detalii despre comportamentul pisicilor locale, calitatea ceaiului și cât de enervant era sunetul vântului în cort la 3 dimineața. O combinație unică de observații științifice și umor britanic sec.
Stark a fost prima care a pus pe hartă zone din Iran, Yemen și sudul Arabiei. Hărțile ei erau folosite de armata britanică, de cercetători și, probabil, de alți exploratori mai puțin curajoși care preferau să meargă pe urmele ei decât să moară singuri în dune.
Ceea ce e și mai remarcabil e că niciodată nu a făcut paradă din munca ei. Nu a vorbit în termeni pompoși despre „civilizații pierdute” sau „epopei ale cunoașterii”. Pentru ea, era pur și simplu o plimbare interesantă cu multe surprize și ceva febră la pachet.
Freya, spionul cu eșarfă de mătase
Dacă în timpul păcii era exploratoare, în timpul războiului, Freya Stark a devenit spion. Sau, mai exact, specialistă în propagandă, ceea ce e cam același lucru, dar cu mai puține revolvere. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost trimisă în Orientul Apropiat să convingă populațiile locale că naziștii nu sunt chiar cei mai buni prieteni ai umanității.
Misiunea ei era să scrie pliante, să țină discursuri și să răspândească idei pro-britanice într-un mod subtil și convingător. Niciodată n-a arătat ca un James Bond, dar reușea să se strecoare în cercuri diplomatice, să știe ce nu trebuia știut și să scoată informații prețioase de la oameni care credeau că au o conversație despre vreme.
A lucrat în Cairo și Bagdad, unde a fondat ceva ce numea „Clubul Prietenilor Aliaților” – un fel de salon de ceai și conspirație politică. A organizat conferințe, a scris discursuri și a purtat conversații pline de insinuări elegante. Nu trăgea cu pistolul, dar nimeni nu uita ce spunea.
Ce-i drept, nu toți din MI6 o plăceau. Unii considerau că e prea excentrică. Alții că e prea femeie. Dar până la urmă toți recunoșteau că făcea treabă. Și că reușea să ajungă în locuri unde nici un diplomat nu avea curajul să pășească.
Scriitoarea care a transformat deșertul în literatură
Freya Stark a scris peste 25 de cărți, majoritatea jurnale de călătorie, dar toate cu un ton foarte personal – o combinație de observație antropologică, eseu filosofic și anecdote cu tente de farsă. Nu era autoarea tipică de travel, care îți explică ce să vizitezi. Îți arăta cum se simte un apus în Oman sau cum sună o ceartă între doi negustori de condimente.
Cele mai cunoscute cărți ale ei – The Valleys of the Assassins, The Southern Gates of Arabia, A Winter in Arabia – sunt astăzi literatură clasică de călătorie. Dar spre deosebire de alți autori ai vremii, care îți vindeau imperiul ca pe o excursie cu ghid, Freya avea o empatie reală pentru oamenii locului. Nu-i idealiza, dar nici nu-i desconsidera. Îi asculta, îi observa și îi lăsa să se exprime în propriile lor cuvinte.
Scrisul ei e un amestec delicios de rafinament britanic și onestitate. Poate pentru că a fost întotdeauna singură în călătorii – și n-a avut de cine să se teamă sau rușineze. Dacă o pisică i-a mâncat pantofii, scria asta. Dacă s-a îndrăgostit de un bătrân imam care știa poezie persană, scria și asta. Și o făcea fără drame și bezele.
Din păcate, nicio editură din România nu a tradus vreo carte de-a Freyei Stark. Sau nu am identificat una până la această oră.
Moștenirea Freyei Stark: o viață curajoasă și neînfricată, plină de eleganță
Freya Stark a trăit până la 100 de ani, ceea ce e destul de ironic, având în vedere că a petrecut jumătate din viață prin zone unde oamenii mureau de la o simplă înțepătură de țânțar. A murit în 1993, într-o casă liniștită din Italia, fără fast, dar cu o bibliotecă plină de amintiri.
Moștenirea ei nu constă doar în hărți sau cărți. Ci în modelul de viață pe care l-a oferit: acela al curajului liniștit. Al eleganței practice. Al curiozității ca mod de viață. N-a fost o feministă declarată, dar a fost una prin faptele ei. N-a predicat schimbarea lumii, ci a trăit ca și cum lumea e deja schimbată.
Astăzi, în epoca Google Maps și a vloggingului de călătorie, Freya Stark pare o figură dintr-o altă planetă. Dar tocmai de aceea merită redescoperită. Pentru că ne reamintește că aventura nu înseamnă neapărat să ajungi unde nu a ajuns nimeni, ci să vezi cu ochi limpezi acolo unde mulți dintre noi trecem în grabă.
Și, desigur, să nu-ți uiți busola. Sau jurnalul. Sau eșarfa de mătase. Niciodată nu știi când ai nevoie de ele.
Add Comment