Trebuie să recunosc că am plecat spre Santorini nu dintr-o nevoie arzătoare de a face plajă pe pietre vulcanice, ci ca să mă asigur că insula nu s-a rupt în două după cutremurele din ianuarie și februarie. Misiune de auto-învestit inspector turistic, versiunea cu bagaj de mână și fără cremă de protecție solară SPF 30. Titlurile apocaliptice din iarnă sugerau că Santorini ba se prăbușește, ba erupe, ba cade în mare. Niciuna din astea nu s-a întâmplat, din fericire. Ba chiar am găsit-o întreagă, bronzabilă și ușor amețitoare – dar asta poate fi și de la vinul foarte bun de acolo.
Cutremurele au fost reale, da, multe, da, însă în Santorini, efectele au fost minime. Un perete crăpat ici-colo, o tavernă care a profitat de ocazie să-și schimbe gresia și, în rest, doar grija autorităților să asigure turiștii că totul e bine. Și chiar e. Aeroportul funcționează, drumurile sunt bune, iar localnicii te întâmpină cu obișnuitul și prietenosul lor „Kalimera!”.
În mod ironic, luna aprilie a fost mai liniștită decât alte primăveri. Din cauza anulărilor, hotelierii au redus prețurile, iar turiștii mai curajoși au avut parte de o Santorini fără (prea multe) cozi, fără aglomerație și fără selfie stick-uri în ochi. Practic, un vis.
Oia, acolo unde apusul e religie și mâncarea e poezie
Dacă n-ai fost în Oia (se citește Iia), practic n-ai fost în Santorini. Așa zic ghidurile, influencerii și mătușile entuziaste cu portofolii de vacanță. Și, cu riscul de a fi de acord cu majoritatea, trebuie să admit că Oia e exact așa cum te aștepți: o localitate frumoasă până la nesimțire. Alb, albastru, roz pudrat la apus, toate culorile ambalate într-un sat construit în trepte care pare făcut mai mult pentru Instagram decât pentru viața reală.
Clădirile sunt adunate una peste alta ca niște cuburi de zahăr puse de un copil ordonat. Celebrele cupole albastre ale bisericilor apar la fiecare colț și reușesc performanța de a fi fotogenice din absolut orice unghi. Dacă ar fi să îți alegi un singur loc de pe insulă pentru o poză care să-ți crească activitatea pe rețele, Oia e locul. Doar să te înarmezi cu răbdare.
Chiar și în aprilie, era plin de turiști în Oia (majoritatea asiatici – chinezi, indieni, japonezi). Dar apusul din Oia merită propriul Minister al Culturii. De pe la ora 6 seara, când soarele încă pare bine intenționat și nu dă semne că ar pleca, turiștii încep să se adune pe ziduri, acoperișuri, terase și orice suprafață plană cu vedere spre vest, de parcă urmează să asiste la o operă.
E un ritual tăcut la început, cu o tensiune amuzantă – fiecare își revendică locul cu sticle de apă, pălării de paie și priviri neîncrezătoare aruncate celorlalți. Pe la 7 și jumătate, atmosfera devine aproape religioasă. Soarele începe să alunece peste orizont, iar culoarea clădirilor trece de la alb orbitor la roz siropos.
Când, în sfârșit, discul galben dispare după mare, publicul – căci nu mai sunt turiști, ci spectatori în toată regula – izbucnește într-un ropot de aplauze sincer, ca la finalul unei piese de teatru. Nimeni nu știe exact de ce se aplaudă. Poate pentru că au prins loc. Poate pentru că au fost martorii unui moment frumos. Sau, cel mai probabil, pentru că, în sfârșit, se poate merge la cină.
După apus, am descoperit restaurantul Skala, cu vedere la mare și meniu scris în greacă, în engleză și în limbajul universal al stomacului flămând. L-am cunoscut pe patronul binevoitor și pe (aproape) nora lui, Ioanna, o româncă stabilită aici de patru ani. A fost conversație, nu interviu: despre cum e să treci la veri cu 40°C, despre ce înseamnă „familie” în Grecia și despre cum e să ai propria ta afacere aici (Ioanna și-a deschis, împreună cu prietenul ei, propriul restaurant).
Tot ce am mâncat la Skala a fost delicios, iar Ioanna ne-a spus că acesta e unul dintre restaurantele din Santorini care nu oferă capcane gastronomice turiștilor, ci propune preparate autentice și organice, cu gust și calitate.
Capitala Fira – trei ore de agitație cu pauze de priveliști
Fira e ca fratele mai mic al Oiei, doar că mai agitat și cu o ușoară înclinație spre comerț. Aici ajung feriboturile și vasele de croazieră, aici sunt magazinele cu magneți și genți din „piele de calamar”, aici e și inima administrației. Dar chiar și în agitația asta, orașul are farmec. Dincolo de vitrinele care par să vândă același suvenir în 28 de variante, găsești cafenele cochete, scări care nu duc nicăieri și terase de unde poți privi cum norii dansează deasupra calderei.
Un punct interesant e Muzeul de Preistorie din Thira, unde poți vedea ceramică și fresce recuperate din orașul antic Akrotiri, acoperit de lava erupției din 1600 î.Hr. Totul e foarte bine explicat, cu panouri bilingve și aer condiționat, lucru pe care îl apreciezi instant când vine briza caldă din sud. E și un loc bun de evitat soarele la amiază – un soi de cultură + umbră la pachet.
Apoi e catedrala ortodoxă, cu cupolă masivă și fresce impresionante, iar pe drum poți da peste o gelaterie care se lăuda că face înghețată din lapte de capră. Nu verifici capra, dar știi că înghețata e delicioasă. Recomandarea e să faci o plimbare pe marginea falezei, unde panorama îți amintește că viața nu e mereu dreaptă – dar măcar are momente frumoase.
Unul dintre lucrurile mai puțin discutate, dar foarte simpatice în Fira, sunt porțile. Da, porțile. De-a lungul falezei, între cafenele, hoteluri și vile care mai de care mai albe și mai scumpe, găsești tot felul de porți metalice – unele aurii, altele albastre, câteva ruginite cu grație sau transformate în opere de artă – care dau spre… nimic. Sau, mai exact, spre tot: spre mare, spre caldera, spre acel tip de peisaj care te face să te oprești din orice gândeai.
Sunt porți care nu închid nimic, dar deschid, cumva, totul. Se pot transforma într-un cadru perfect pentru o fotografie sau într-un pretext excelent să te oprești și să-ți amintești că, uneori, un gard care nu duce nicăieri e mai frumos decât o alee care duce undeva. Dacă ai timp (și în Fira chiar ai), merită să le descoperi una câte una, ca pe niște opere de artă expuse sub cer.
Megalochori – satul care te convinge că ești în vacanță chiar și fără plajă
Megalochori nu e făcut pentru turiștii grăbiți. Aici, totul pare că se întâmplă lent. Copiii joacă fotbal pe ulițe, bătrânii repară biciclete prin curți și pisicile se plimbă pe mijlocul drumului ca niște zei blazați. Satul are o frumusețe simplă și sinceră. E locul unde simți pentru prima dată că ai ajuns în Grecia, și că nu ești doar într-un decor de film.
Istoria satului Megalochori se întinde pe câteva sute bune de ani, chiar dacă localitatea nu face mare caz de trecutul său. Primele mențiuni oficiale apar prin secolul al XVII-lea, dar se crede că a fost locuit și mai devreme, ca un punct de refugiu pentru localnicii care voiau să se ferească de raidurile piraților din Marea Egee. De altfel, multe dintre casele vechi – inclusiv cele transformate azi în hoteluri sau case de vacanță – au curți închise, ziduri groase și chiar beciuri ascunse, toate gândite să protejeze bunurile și, mai ales, vinul.
În secolele XVIII și XIX, satul a devenit un important centru viticol. Multe dintre familiile bogate de pe insulă aveau case aici, iar majoritatea cramelor tradiționale din Santorini își aveau pivnițele în Megalochori. Acestea erau case „kanava”, în care vinul se producea și se depozita direct în piatră vulcanică. Unele dintre ele mai funcționează și azi, transformate în vinării boutique sau în muzee mici și discrete.
De-a lungul timpului, Megalochori a reușit să-și păstreze un aer autentic, chiar și în fața turismului modern. Nu a fost „cosmetizat” excesiv și nu s-a transformat în decor artificial. E un sat cu rădăcini adânci, construit nu pentru selfie-uri, ci pentru trai tihnit. Iar asta se simte.
Arhitectura tradițională a satului e una dintre cele mai bine păstrate de pe insulă, cu case joase, văruite în alb, ferestre albastre și detalii discrete din piatră vulcanică. Străzile sunt înguste și șerpuiesc printre ziduri groase care ascund curți interioare răcoroase, decorate cu bougainvillea explozive și amfore abandonate într-un mod estetic. Totul pare desprins dintr-o lume de dinaintea turismului, în care ai putea pierde timpul cu plăcere și fără vinovăție.
Simbolul satului e turnul cu clopote, o construcție elegantă și ușor teatrală care trece deasupra unei alei pietruite ca o boltă sonoră. Când bate vântul – și în Santorini bate des – clopotele scot un sunet profund, metalic, care pare să-ți spună să încetinești pasul. E un reper fotografic și un punct de ancorare în această lume veche, unde funcționalitatea și frumusețea coexistă fără să pară că fac vreun efort. Localnicii trec pe sub turn cu nonșalanță, turiștii îl privesc ca pe o revelație. Eu am stat acolo câteva minute, doar ca să mă uit cum cade lumina pe el.
După care am urcat câteva trepte spre bisericile care merită vizitate pentru liniștea și farmecul lor. Biserica Fecioarei Maria (Theotokou) e impunătoare, dar în același timp intimă, cu fresce delicate și icoane care par să fi văzut multe generații de credincioși. Nu departe, biserica Sfinților Cosma și Damian e mai mică, dar are o atmosferă caldă și familiară, ca o rugăciune rostită în șoaptă.
În aprilie, înăuntru e răcoare și pace, iar lumina care intră prin ferestrele mici face să pară că Dumnezeu în persoană are o lanternă discretă. Dacă vrei să înțelegi adevărata esență a insulei, Megalochori e locul perfect unde să începi – un sat care încă respiră în ritmul propriu, fără să tragă aerul grăbit al verii.
Mai jos, pe o alee îngustă, am dat peste o casă-peșteră tradițională, parțial săpată în roca vulcanică. Proprietara – împreună cu unchiul și mătușa ei – m-au văzut că fotografiez curtea vopsită într-un albastru intens și m-au invitat înauntru pentru a vedea o locuință transformată în locație Airbnb.
Casele în peșteri din Megalochori reprezintă una dintre cele mai fascinante trăsături arhitecturale ale satului și ale întregii insule Santorini. Sunt dovada clară că oamenii de aici au fost nevoiți să fie creativi și pentru că trăiau pe un vulcan activ care le dicta stilul de viață, fără prea multe negocieri.
Aceste locuințe săpate direct în roca vulcanică – poroasă, dar rezistentă – au început să fie construite în secolele XVIII–XIX, de obicei de către meșteșugari, fermieri și lucrători din podgorii. Avantajul lor era simplu: temperatura constantă tot timpul anului. Vara, când soarele arde pietrele ca într-o tigaie încinsă, în case e răcoare. Iarna, când briza Egeei devine brusc mai puțin romantică, înăuntru e plăcut și stabil termic. Practic, aer condiționat natural înainte să fie cool.
Multe dintre aceste case au doar o fațadă vizibilă la suprafață, în timp ce restul structurii se desfășoară în adâncimea dealului, ca un buric de melc. Încăperile sunt boltite, pereții rotunjiți, iar lumina intră timid prin ferestre mici.
O parte din ele – precum cea despre care aminteam mai sus, Anedosa Cave House, au fost renovate recent și transformate în vile de lux, dar și-au păstrat caracterul: cu nișe sculptate în pereți, podele de piatră și mobilier minim. Iar cele care sunt încă locuite de localnici sunt un exemplu viu de cum poți trăi simplu, practic și estetic – totul într-o peșteră care n-a văzut niciodată bec fluorescent.
Plaja Roșie – locul interzis care atrage ca o reclamă cu reduceri
Plaja Roșie e locul care te face să exclami „wow” și să ai dubii legate de siguranță. Accesul se face printr-o potecă ce urcă și coboară printre stânci, cu semne care-ți spun, pe scurt: „Poți intra, dar pe barba ta.” Stâncile roșii sunt spectaculoase – de fapt, sunt formațiuni de tuf vulcanic, colorate de oxidul de fier. Adică natură + chimie = Instagram.
Chiar dacă autoritățile îți spun că nu e recomandat să faci plajă acolo, oamenii o fac. În aprilie, nu erau mai mult de câteva persoane, majoritatea chinezi curioși. Locul e incredibil de fotogenic, dar trebuie să fii atent la căderile de pietre. Uneori, frumusețea vine cu un mic avertisment.
Tot în apropiere se află situl arheologic Akrotiri, cunoscut drept „Pompeii-ul Egeei”, un oraș minoic îngropat de erupție acum 3.600 de ani. E un loc fascinant, acoperit cu un acoperiș modern și pasarele suspendate care îți permit să vezi străzi, case și amfore exact așa cum au fost descoperite. Atenție, intrarea costă și nu puțin.
Plaja Neagră Perissa – liniște, lavă și pește bun la Vlychada
Perissa e o întindere de nisip negru ca o cafea și valuri care bat ritmic, ca o mantră marină. Se întinde pe kilometri întregi și, în aprilie, pare abandonată, dar nu în sensul deprimant. Mai degrabă ai impresia că ai dat peste un loc secret. Umbrelele de stuf sunt încă strânse, dar barurile și cafenelele încep să se trezească din hibernare și grecii se pregătesc pentru invazia iminentă a turiștilor.
Nisipul negru e rezultatul activității vulcanice, iar textura sa e ciudat de plăcută – nici prea fin, nici prea grosier. Vara devine încins ca o plită, dar în aprilie e tocmai bun pentru o plimbare. În apropiere sunt și niște ruine antice deasupra muntelui Mesa Vouno – vechea Thira – dar o vizită acolo cere o zi întreagă și niște pantofi ceva mai buni. Plus o condiție fizică la care momentan tânjesc.
În Vlychada, la To Psaraki, am mâncat bine, o masă cu fructe de mare și din mare. Taverna e cocoțată deasupra portului de iahturi, are vedere spre bărcile care se leagănă leneș și servește mâncare simplă, reconfortantă și excelentă, de tip peștele „a fost prins ieri”.
Deliciosul vin de Santorini
Sunt un om simplu. Îmi place vinul și îmi plac locurile cu priveliști superbe. La SantoWines, le-am primit pe amândouă. Situată pe marginea calderei, crama e un amfiteatru de lemn și sticlă cu vedere directă spre apus, iar terasa te face să scoți telefonul și să uiți de el timp de o oră. Sau, dimpotrivă, timp de o oră să faci fotografii cu el, la foc automat.
SantoWines nu e o cramă deținută de o persoană perticulară, ci e o cooperativă de produse agricole, care și-a început existența hăt în 1911, ca o uniune a producătorilor de vin, pentru ca 30 de ani mai târziu să includă mai multe produse agricole.
În Santorini, vița de vie nu crește în rânduri elegante ca-n Toscana, ci e încolăcită la nivelul solului, fiind adaptată în forme circulare numite kouloura, ce seamănă cu niște cuiburi de păsări înțelepte. Motivul e simplu: ca să se protejeze de vânturile sălbatice și soarele fără milă. Solul vulcanic (aspa) plin de cenușă, piatră ponce și lava solidificată, obligă vița să muncească serios pentru fiecare strop de apă. Rezultă niște struguri mici, concentrați și incredibil de bogați în aromă.
Unul dintre cele mai spectaculoase secrete ale vinurilor din Santorini este că vița de vie de aici e… nemuritoare. Podgoriile din Santorini sunt printre cele mai vechi din lume pentru că au scăpat de filoxeră, acel mic parazit infernal care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a devastat viile Europei și Americii de Nord. Iar Santorini datorează asta solului vulcanic, de care vorbeam mai sus, și care a funcționat ca un scut natural: filoxera (un fel de insectă-vampir) n-a reușit să supraviețuiască aici. N-a putut nici să sape, nici să se hrănească.
Santorini e celebră în primul rând pentru Assyrtiko – un soi de strugure alb care reușește să fie și mineral, și proaspăt, și tăios ca o replică de film. Un Assyrtiko bine făcut miroase a piatră încinsă, a lămâie și a ceva oarecum electric, greu de descris. Dacă deschizi masa cu Assyrtiko, o poți închide cu Vinsanto, vinul dulce tradițional, făcut din struguri uscați la soare. Aromele sunt o explozie de stafide, miere, smochine și praf de stele sau ce-o mai fi după al doilea pahar.
După superbul apus și după minunata degustare de la SantoWines, un lucru e cert: vinurile astea te fac să te gândești că și noi, oamenii, devenim mai buni dacă suntem lăsați un pic la soare. Cam ca vița de vie.
Mâncarea din Santorini
Nu aveam de gând să uit mâncarea din Santorini. Pentru că Santorini nu înseamnă doar apusuri și case albe. O mâncare simplă, luminoasă, care, atunci când nu e aruncată ca momeală turistică, e făcută din ingrediente care n-au văzut niciodată raftul unui supermarket.
Mai peste tot pe insulă, de la tavernele ce par adormite din Megalochori la restaurantele cu vederi amețitoare din Oia, am găsit farfurii care îți dădeau senzația că, undeva, într-o bucătărie, cineva știe să gătească punând suflet.
Santorini are câteva preparate care îți rămân în minte. Salata de roșii cherry (pentru că aici roșiile au gust de soare concentrat într-un glob mic și obraznic), fava – o cremă din această legumă galbenă cultivată local, pe care aș încadra-o undeva între mazăre și fasole, dulce și mătăsoasă, aproape un desert în sine, domatokeftedes – chifteluțele prăjite din roșii aromate și ierburi sălbatice, și bineînțeles, fructele de mare, în frunte cu calamarii prăjiți sau la grătar, care se topesc în gură fără să ceară explicații.
Dintre toate locurile unde am mâncat bine (și am mâncat bine cam peste tot), restaurantul “Skala Restaurant”. din Oia a rămas cu mine ca o piesă de teatru bună, mai ales că, așa cum am spus mai devreme, am avut parte de prezența Ioannei Trifan, care ne-a povestit câte-n lună și-n stele despre insula care-i este casă de peste 4 ani. O terasă cochetă, cu vedere spre cărările albite de soare, o atmosferă fără ifose și niște preparate care-ți fac declarația supremă: se agapó.
💙Pentru conformitate, dacă ajungeți în Santorini, vă recomand, așadar, să mâncați la Skala (în Oia), Kokkalo (în Fira), To Psaraki (în Vlichada), Alisachni (Megalochori) și Alchemy (în Pyrgos). Kalí órexi!
Rocabella – hotelul cu liniște, priveliște și piscină pe care n-am folosit-o
Gazda mea în Santorini a fost Rocabella Santorini Hotel & Spa, 4 stele, o alegere inspirată mai ales dacă îți place liniștea și vrei să te simți ca într-un vis alb-albastru. Amplasat între Fira și Oia, hotelul oferă ceea ce grecii numesc „ksenodoxeio me thea” – cazare cu priveliște. Și ce priveliște!
Camera avea o terasă uriașă (alte camere au jacuzzi pe terasă), vedere la caldera și o atmosferă de travel magazine. Pat mare, halate pufoase, papuci albi. Baia, o combinație între design nordic și fantezie mediteraneană. Hotelul dispune de spa, dar în aprilie n-am avut nevoie de tratamente – doar de timp și tăcere. Personalul atent, dar nu sufocant, de fapt hotelul mai avea câteva zile până la deschiderea oficială a sezonului, iar liniștea dinaintea „furtunii” era binevenită.
De ce e 2025 e un moment bun pentru Santorini?
Poate că cel mai bun motiv să vizitezi Santorini anul acesta e că lumea s-a speriat. Cutremurele din ianuarie și februarie au adus anulări de rezervări. Turiștii mai sensibili la breaking news s-au reorientat către insule „mai stabile” – ceea ce în turism se traduce prin „mai plictisitoare”. Rezultatul? Prețuri mai mici, hoteluri disponibile și o insulă care te întâmpină cu brațele deschise și fără cozi la restaurant.
Localnicii, de altfel, s-au adaptat rapid. Mulți hotelieri au pregătit oferte speciale de primăvară, cu reduceri de până la 30%. Restaurantele au deschis devreme, cramele organizează tururi personalizate, iar excursiile cu barca sunt mai ieftine decât în plin sezon. În aprilie și mai, temperatura e blândă, lumina e mai frumoasă pentru fotografii, iar oamenii încă zâmbesc autentic.
Santorini rămâne cea mai rafinată insulă a Greciei, cu apusuri mitice, vinuri vulcanice și o combinație imposibil de replicat între dramatism geologic și romantism mediteranean. Doar că, anul acesta, ai șansa rară să o vezi în forma ei sinceră: ceva mai liniștită, puțin mai accesibilă, mult mai fermecătoare.
7 locuri de vizitat în Santorini
Add Comment