10 lucruri de văzut și făcut în Țara Făgărașului

Primul lucru pe care l-am învățat despre Țara Făgărașului, în vremea copilăriei, a fost că munții care-i veghează hotarele au în „echipă” cele mai înalte două vârfuri din România: Moldoveanu și Negoiu. Apoi, desigur, era Transfăgărășanul, acest drum al zeilor, pe care orice copil își dorea să ajungă, fascinat de poveștile teribile care relatau că acolo mașinile ajungeau atât de aproape de hău încât doar șoferii dibaci își permiteau să abordeze șoseaua ce șerpuia printre nori.

Am învățat pe urmă, că Țara Făgărașului e definită de cursul mediu al râului Olt, care o străpunge de la est spre vest și care, pe vremuri, chiar îi dădea numele, din moment ce Țara Oltului e o denumire alternativă ce este amintită uneori și în zilele noastre. Dincolo de geografie, însă, aceasta e una dintre cele mai frumoase regiuni ale României așa încât, pentru cine nu a vizitat-o încă, am dat o fugă în zonă și am (re)descoperit 10 lucruri de văzut și făcut în Țara Făgărașului. Perfecte pentru o perioadă în care vacanțele în România sunt pe primul plan.

Invitația a venit din partea Asociației de Dezvoltare Intercomunitară – Țara Făgărașului, care dezvoltă un proiect de promovare a unui brand propriu al acestei regiuni împărțite de județele Brașov și Sibiu, prin implicarea mai multor primării ale comunelor și orașelor din Țara Făgărașului (și chiar din zonele limitrofe). Este o inițiativă remarcabilă (ce a avut ca model promovarea brandurilor regionale turistice în Germania), care ar merita preluată și dezvoltată și de alte zone ale României.

Am pornit, așadar, la drum, împreună cu alți bloggeri de succes din România, pentru a vizita câteva dintre nestematele Țării Făgărașului. Au fost trei zile pline, cu locuri superbe, cu oameni prietenoși și frumoși, care au înțeles că atunci când ai ce arăta lumii, pentru că dispui de o moștenire istorică și culturală extrem de valoroasă, vine momentul în care trebuie să te mobilizezi să faci ceva pentru a ieși din anonimatul turistic. Sau din starea de „întâmplare”. Și să creezi un plan amănunțit și pus la punct, prin care valorile locului să fie transformate în adevărate „vedete” naționale, cu un scop bine definit: atragerea de turiști. Și uite-așa, sintagma „avem o țară ca o floare” se poate continua prin „…căreia tot mai mulți îi simt parfumul”.

1 Transfăgărășanul și Lacul Bâlea

Am plecat spre Țara Făgărașului luând drumul Transfăgărășanului (ne-am întors pe Valea Prahovei), pentru că, probabil, nu poate fi ceva mai definitoriu pentru regiunea despre care vorbim decât parcurgerea acestei șosele legendare, una dintre cele mai pitorești și mai spectaculoase din Europa.

Construcția Transfăgărășanului a început în anul 1969, la inițiativa lui Ceaușescu, care-și dorea un drum de legătură între sudul și centrul țării, necesar pentru a facilita transportul maselor lemnoase din Munții Făgăraș. Inițial trebuia să fie un drum modest, cu o singură bandă, însă „marele conducător” s-a răzgândit în 1971 și a decis ca șoseaua să aibe două benzi, câte una pe sens. Lipsa de fonduri a dus, vreme de câțiva ani, la abandonarea proiectului, însă în cele din urmă drumul a fost finalizat, în 1974. Asfaltarea a mai durat patru ani, iar forma finală a prins contur după 1980.

Transfăgărășanul are o lungime de 92 de km și se întinde între localitățile Bascov, din județul Argeș, și Cârțișoara, din județul Sibiu, atingând cea mai mare altitudine la 2042 m, în zona tunelului Bâlea. Circa 8 luni pe an, Transfăgărășanul e închis pe o porțiune de 27 km din cauza pericolului de avalanșe și căderi de stânci.

E drept, a prinde vreme frumoasă la lacul Bâlea e o chestiune care ține mai mult de ruleta rusească. Acum poate fi vreme frumoasă, iar peste zece minute un nor poate învălui zona, descărcând o aversă nu tocmai simpatică asupra turiștilor care se întind pe coclauri în căutarea fotografiei perfecte.

Din păcate, atmosfera de bâlci din zona Cabanei Bâlea, sporită de imensa lipsă de educație a unor turiști, care consideră natura un atrăgător coș de gunoi, știrbește din farmecul acestui loc impresionant. Cabana Bâlea Lac, aflată lângă lacul glaciar, are o istorie care a început (în prima ei versiune) în anul 1904, când a fost construită de către Asociația Carpatină Transilvană. Inaugurată un an mai târziu, cabana avea, în forma ei inițială, o singură cameră, fiind o casă de piatră. De-a lungul anilor a fost dezvoltată în mod constant, dar în 1995 cabana a ars în totalitate, fiind refăcută după anul 2000. Astăzi, cabanele Bâlea Lac I și Bâlea Lac II (ambele de 3 stele) dispun de 13, respectiv 17 camere de diverse tipuri.

De la lacul Bâlea se poate urca, dacă ai noroc de vreme bună, până la lacul Capra (2230 m), un alt lac glaciar, aflat pe versantul sudic al Munților Făgăraș, urmând un traseu de dificultate medie, de aproximativ 45 de minute.

După calda primire făcută de gazdele noastre chiar în peisajul spectaculos al Transfăgărășanului, de la Lacul Bâlea (întreruptă, din păcate, de un nor rebel, dar acompaniată cu delicioase produse tradiționale), am pornit de partea cealaltă a munților, către localitatea ce marchează unul dintre cele două capete ale celebrului drum.

2 Cârțișoara – Muzeul Badea Cârțan și biserica-monument

Streza și Oprea au fost doi ciobani care au trăit la poalele munților Făgăraș acum câteva sute de ani, care au întemeiat două sate ce le poartă numele, unite, cândva prin 1968, într-un singur „destin” administrativ, sub numele de Cârțișoara.

Istoria localității e mai adâncă și mai complicată, dar ceea ce contează în primul rând în privința ei este că aici s-a născut Gheorghe Cârțan, cel despre care am învățat la școală că i se spunea Badea Cârțan și care a fost, probabil, cel mai celebru țăran autodidact român, de aici decurgând multiplele sale calități: cărturar, revoluționar, luptător, călător.

De altfel, principalul obiectiv turistic al comunei Cârțișoara nu putea fi altul decât Muzeul Sătesc Badea Cârțan, acolo unde afli o sumedenie de lucruri despre acest erou local (și național), care și-a dedicat viața luptei pentru apărarea românilor din Transilvania, pașnica lui armă lui fiind cartea. Timp de 30 de ani a adus sute cărți în zonă, în urma drumurilor sale la București.

Dar nu doar în Capitală venea Cârțan. Mirajul călătoriilor l-a adus, pe jos, la Roma, pentru a vedea Coloana lui Traian. A ajuns la Viena, la Budapesta, în Elveția, în Egipt și la Ierusalim. A cunoscut oamenii politici și de cultură ai vremii și i-a uimit cu erudiția lui țărănească. În colecția muzeului din Cârțișoara ce-i poartă numele am văzut cărți din colecția lui Cârțan, obiecte aduse de el din călătorii, îmbrăcăminte ce i-a aparținut (inclusiv o pereche din celebrele-i opinci tocite pe drumuri), fotografii de epocă și alte exponate interesante.

În curtea muzeului am admirat o gospodărie țărănească de la mijlocul secolului 19, o casă țărănească cu trei încăperi, plus o șură și un grajd, suficient cât să-ți faci o idee despre cum se trăia acum peste o sută de ani într-o astfel de locuință.

La câțiva pași distanță de muzeul lui Badea Cârțan (ca fapt divers, pe primarul din Cârțișoara din momentul vizitei noastre îl cheamă… Cârțan și e descendentul eroului din secolul 19) se află una dintre cele patru biserici din localitate. Biserica Sf. Nicolae a fost construită la începutul secolului 19 și e pictată în frescă, la interior și la exterior, de către zugravul Grecu, ce făcea parte dintr-o renumită familie de decoratori de monumente din epoca respectivă.

Vizitează biserica, dacă vrei să ai parte de câteva clipe de liniște desăvârșită și admiră-i picturile cu adevărat „instagramabile”, unele dintre ele – în special cele de la exterior – având ascunse câteva simboluri dacă nu amuzante, atunci măcar… dătătoare de fiori.

3 Castelul de Lut din Porumbacul de Sus

După ce „cobori” de pe Transfăgărășan și poposești un pic în Cârțișoara, nu poți avea un loc mai bun spre care să te îndrepți decât comuna Porumbacu de Sus. Până acum câțiva ani nu ai fi avut nimic de văzut aici, însă tenacitatea unui antreprenor care a renunțat la viața de corporație și a avut o viziune unică în privința unui teren de 8000 mp din această comună, a făcut ca acum să existe aici un mic diamant: Castelul de Lut din Valea Zânelor.

Fusesem la Castelul de Lut în urmă cu doi ani și ajunsesem încruntat la porțile lui, după ce trecusem cu mașina printr-un fel de drum al oaselor în comuna Porumbacu. Între timp, lucrurile s-au schimbat și „cineva” a înțeles că nu poți avea turism de calitate fără o infrastructură cât de cât pusă la punct.

La castel, lucrurile stăteau cam la fel. Puhoiul de lume care-l vizitează, plătind taxa de 5 lei pentru a încerca să se bucure de câteva fotografii pentru Instagram și pentru albumul cu  amintiri, e la fel de mare. Pe undeva, Castelul de Lut a devenit un reper al acestor locuri și nu poți decât să aplauzi faptul că o idee „altfel” s-a transformat într-un asemenea succes.

L-am întâlnit aici pe Răzvan Vasile, proprietarul Castelului ce pare desprins dintr-o poveste. Relaxat, și în același timp supărat pe lipsa de educație a unor turiști (cum e să ți se fure de trei ori oglinzile de la toaletă, chiar și după ce le înfigi în perete?), spunea că nu a renunțat la varianta inițială – aceea de a hotel.

În momentul în care va deveni hotel (dacă se va întâmpla asta vor fi 30 de locuri în 4 apartamente), Castelul de Lut își va închide porțile pentru vizitatori, urmând să primească exclusiv clienții ce vor alege să se cazeze aici. Însă până acolo pare să mai treacă ceva vreme, așa că, pentru moment, zânele dansează cu turiștii pe pajiștea verde din fața castelului, îmbiindu-i la o ciorbă de fasole cu afumătură și la multe, multe fotografii.

4 Oberwood

Nu puteam vizita Țara Făgărașului fără a face cunoștință cu costumele populare din zonă. Prin urmare, gazdele noastre s-au gândit la o sesiune de fotografii în strai făgărășean, desfășurată într-un loc în care, vorba celor de la Taxi, karma, zenu’ și fengshuiul și-au dat mâinile pentru a relaxa creierii oricărui cetățean care-și dorește câteva zile în mijlocul naturii, doar alături de ciripitul păsărelelor: Oberwood.

Oberwood e un complex de – să le zicem vile, deși arată ca niște case țărănești – aflat în Porumbacu de Sus, investiție cu cap a celei mai bine plătite crainice din România. Incinta seamănă întrucâtva cu un muzeu al satului, dar remarci imediat elementele moderne care pigmentează locul. Sunt cinci case cumpărate de Andreea Esca de la localnici și aranjate după propriul gust, într-o incintă verde, la marginea unui pârâu lângă care îți poți alimenta visele din confortul unui hamac.

Am îmbrăcat, așadar, cu bucurie, costumul tradițional (era din Ucea, dacă nu mă-nșel) și chiar dacă imaginea finală nu a fost chiar cea a unui Badea Cârțan modern, m-am simțit pentru câteva minute un ficior mândru de straiele pe care le poartă.

5 Aventura Parc, din Drăguș

Nu toți turiștii sunt, însă, în căutare de… liniște. Ba, dimpotrivă: unii sunt dornici de aventură și de cât mai multă adrenalină. De aceea, Țara Făgărașului a „inventat” un loc în care aceștia se vor simți în largul lor: Aventura Parc din localitatea Drăguș.

Recunosc că nu-mi imaginam, înainte de a ajunge în locația cu pricina, că aveam să văd un parc de aventuri făcut după toate regulile „jocului”. Și totusi, în Drăguș, la 24 km de municipiul Făgăraș, în imediata apropiere a pârtiei de schi din localitate, exact despre asta putem vorbi.

Ce poți face în Aventura Parc Drăguș? O mulțime de lucruri. Ai la dispoziție șapte trasee de dificultăți diferite (și progresive), pentru copii și adulți. Ai panou de escaladă, tir cu arcul, tir cu arma, poți încinge o partidă de mini-golf sau una de paintball (când se termină pandemia). Pe timp de iarnă, aici poți lua lecții de schi și snowboarding, iar vara, echipa parcului te poate însoți în drumeții, plimbări sau excursii în zonă.

Noutatea absolută pe care o aduce parcul este traseul în lungime de 500 de metri, compus exclusiv din coborâri în tiroliană, un adevărat deliciu pentru orice amator de senzații tari. Și, una peste alta, lucrul cel mai important este că toate activitățile din parc se desfășoară în deplină siguranță, parcul fiind împânzit de instructori special antrenați și specializați. Vrei adrenalină în Țara Făgărașului? Vii la Drăguș!

6 Vâltorile de la Lisa

Când vine vorba de tradiții, Țara Făgărașului e locul în care un eventual căutător ar spune că a descoperit o mină de aur. Asta poate și pentru că în această zonă se locuiește în mod compact de sute de ani. De la cetele de feciori la obiceiurile de Crăciun și Bobotează, la irozi și Viflaim sau la metelea, turcă și foșnic (balul celor însurați) – făgărășenii și-au păstrat tradițiile cu sfințenie, continuându-le, sub o formă sau alta și în zilele noastre.

La fel stau lucrurile și cu meșteșugurile, iar complexul de instalații tradiționale de prelucrare a lânii „La Vâltori”, din localitatea Lisa, este cel mai vechi din România, originile lui aflându-se undeva în anii 1850. Am ajuns, așadar, în Lisa (localitate atestată în 1733), pentru a face cunoștință cu meșteșugul prelucrării lânii și confecționării covoarelor și altor țesături, cu ajutorul instalațiilor speciale, unul transmis de-a lungul vremii, din generație în generație. La Vâltori e un fel de muzeu activ, în care proprietara te familiarizează cu vechile „mașini de spălat” din lemn, montate pe cursul unui pârâu (pe vremuri, femei din întreaga zonă veneau aici să spele rufele), cu mașinile care dărăcesc firele de lână, cu războiul de țesut, cu mașina de „îmblânzire” a materialelor (niște cilindri imenși) ș.a.m.d.

Iar dacă te întrebi de ce locul se numește „La vâltori”, ei bine, acesta vine de la operațiunea de „vâltorit”, adică un fel de învârtire a țesăturilor într-un coș din lemn aflat în apă, un program de rotire al mașinilor de spălat moderne, care în cadru natural durează câteva ore. Nu este o acțiune simplă, mai ales că ea e urmată de altele – uscatul la soare, păruitul pentru scos firele, o nouă sesiune de vâltorit și, la final, uscarea țesăturii. Practic, o „intrare la apă” a acesteia, în urma căreia apare covorul natural, din lână, gata să plece în cine știe ce gospodărie, modernă sau… rurală.

7 Transylvania Berry – ferma de fructe de pădure din Berivoi

Poate că în copilărie ai avut ocazia să nimerești în niște tufe de zmeură, înțelegând astfel de ce urșii ar da până și mierea din borcan ca să petreacă mai mult timp la cules de fructe de pădure. Dar asta nu înseamnă nimic. Adu copilul din tine, cu adult cu tot, în ferma de fructe de pădure de la Berivoi (când sunt fructele coapte, evident) și i-ai făcut pe amândoi fericiți.

Deși nu putem spune că Transylvania Berry este neapărat un obiectiv turistic din Țara Făgărașului, vizita pe care gazdele noastre ne-au facilitat-o aici, a reprezentat o încântare maximă. Să te plimbi printre tufe nesfârșite de zmeură, afine și mure și să guști de la „sursă” fructele pe care le poți cumpăra din supermarketurile și magazinele din România – în special cele din Brașov (și care, au naturel, parcă sunt cu atât mai gustoase) nu e o experiență pe care să o ai la îndemână oricând în viața din mijlocul betoanelor.

Prin urmare, Racovița Berivoi, sau Transylvania Berry (cu este promovat brandul aferent), este o grădină imensă (10 hectare, dar se „pregătesc” alte 15), înființată în anul 2005 și cultivată cu zmeură, afine și mure (toate, bio), care trimite în piață atât fructe proaspete cât și diverse produse obținute din ele – sucuri, înghețată, etc.

Spuneam că Transylvania Berry nu este neapărat un obiectiv turistic, însă dacă-ți dorești să vizitezi grădina de fructe de pădure, gazdele merg pe principiul porților deschise, fiind dornici să furnize informații despre povestea lor. Așa că, tot ce trebuie să faci, dacă vrei să petreci o zi la fermă, este să le trimiți un mesaj și să stabiliți împreună detaliile vizitei. Copiii sunt, desigur, bineveniți, și au parte de surprize plăcute din partea proprietarilor, pentru ca orele petrecute aici să rămână cu adevărat memorabile.

Iar pentru cei „mari”, pot spune că degustarea de țuică de zmeură și de afine, făcută mai pe seară, într-un cadru încântător, a avut revelații surprinzător de bune și… aromate.

8 Biserica fortificată din Cincu

Cincu este o localitate din partea central-nordică a Țării Făgărașului, cunoscută în ultimii ani în special pentru existența în perimetrul comunei a unui poligon de artilerie, amenajat în anul 1953, pe fondul unui istoric militar al localității. Care își are originea în 1919 când, în baza ordinelor ministrului de război, s-a înființat Tabăra Regională Cincu Mare, parte a Corpului 7 Armată.

Dar nu pentru a face un exercițiu militar cu tancul am ajuns în Cincu în cadrul acestui periplu prin Țara Făgărașului. Ținta a fost biserica evenghelică fortificată din această localitate atestată documentar pentru prima oară în 1329 și foarte bine dezvoltată în perioada de Ev Mediu transilvan.

De altfel, atunci a fost construită și biserica în turnul căreia aveam să ajung. Coloniștii germani au pus bazele ei în secolul 13, ea fiind refăcută trei secole mai târziu în stil gotic, având parte de încă o refacere în secolul 18. Prima atestare documentară a bisericii datează din 1474, într-un document ce aparține lui Matei Corvin, cel care s-a oferit să acorde unele privilegii celor ce apărau cetatea.

Biserica fortificată din Cincu (cu hramul Fecioarei Maria) nu e una care să te surprindă printr-o estetică debordantă (deși turnul falnic are argumente de seducție vizuală, iar imaginea ei, dinspre drumul de dedesubt ar fi chiar idilică dacă nu ar fi pătată peisagistic de construcția unei vile inoportune). Dacă s-ar găsi fonduri pentru o binemeritată restaurare, probabil că am putea vorbi și despre acest capitol. Dar, uneori, formele neșlefuite au farmecul lor, conferit de patina timpului.

Am vibrat negativ la strigătul de neputință în privința renovării interiorului de la nivelul superior și am savurat istorioarele ghidei care ne-a prezentat, printre altele și micile secrete ale bisericii. Cum ar fi faptul că aceasta dispune de o rețea de tuneluri secrete care duc către sat și cimitir, folosite de sătenii ce se ascundeau în ele pe timp de asediu. Priveliștile din turnul clopotniței sunt superbe, dar să te ferească Dumnezeu să bată clopotul chiar când ești lângă el și să nu prevezi asta.

Istoria bisericii fortificate între 1522 și 1526 e una destul de agitată, dacă ne gândim că în 1789 a trecut printr-un incendiu. Tabloul central al altarului – care-l reprezintă pe necredinciosul sfânt Toma – domină nava centrală a bisericii care adăpostește alte câteva colecții valoroase. Între acestea, una de covoare orientale din secolele 17-18 și una de embleme și relicve ale unor ghilde, un orologiu vechi de peste 100 de ani și un potir din secolul 15.

9 Muzeul de Pânze și Povești din Mândra

Am o mare bucurie atunci când merg prin țară și întâlnesc muzee particulare în care ai posibilitatea de a descoperi exponate și istorioare care ajung direct la casa sufletului. Așa au stat lucrurile cu Muzeul de Pânze și Povești din localitatea Mândra, aflată la 7 km de municipiul Făgăraș.

Acest mai degrabă centru cultural a fost deschis de surorile Alina și Ioana Zară și constă din două case separate, aflate la mică distanță una de alta. Într-una este muzeul în sine, în cealaltă își desfășoară activitatea atelierele Mândra Chic, în care iau naștere piese de zestre contemporană. În muzeul găzduit de casa Mamei Ruța (pe care gazdele o definesc ca „prima casă din Mândra cu ciment la temelie, făcută cu bani din America”) am aflat cum plecau oamenii din Țara Făgărașului peste Ocean, la începutul secolului 20, pentru a face banii cu care să-și ridice o casă. Era un fenomen pe care l-am putea asemui cu cel al „căpșunarilor” de azi, doar că, la acea vreme, făceai jumătate de an pe drum, pentru altă jumătate de an de muncă în America.

În muzeu admiri diverse colecții cu specific local (de la cărți poștale la mobilier – războiul de țesut, patul de zestre, dulapurile cu haine și pânze tradiționale vechi), însă ce mi-a atras în mod special atenția a fost povestea Suveicii Mamei Ruța.

Suveica (acel obiect cu care se țese pânza în războiul de țesut) a aparținut Mamei Ruța (bunica celor două surori care au pus bazele muzeului din Mândra), femeie ce a muncit toată viața, deși și-ar fi dorit să colinde lumea și să vadă locuri faine. Nu a putut face asta, așa că și-a transpus această dorință în ideea ca suveica ei să călătorească în lumea largă, să spună povești despre România, să descopere locuri fascinante și să se întoarcă întotdeauna în casa ei. Așa că o mulțime de oameni, care au străbătut mapamondul în lung și-n lat, au purtat de-a lungul anilor suveica, într-o adevărată ștafetă metaforică, transpusă într-un proiect de suflet din care se nasc povești după povești.

În casa vecină, unde funcționează atelierele Mândra Chic, am găsit câteva doamne care lucrau de zor la mașini de cusut ce nășteau tricouri unice, cu mesaje unice. După cum se auto-definește, Mândra Chic este „o mică întreprindere socială, care creează zestre contemporană sub formă de manifest cultural”. Sub umbrela ei sunt adunate, de fapt, cele trei proiecte principale – Muzeul de Pânze și Povești, Suveica Mamei Ruța în jurul lumii și Atelierele de Vară (care reunesc pentru diverse activități, gratuite, copiii din satul Mândra).

Ce înseamnă „zestre contemporană”? Intră pe pagina Mândrei Chic și vei descoperi că poți comanda, pe lângă tricourile despre care vorbeam mai sus, hanorace, perne de zestre, șorțuri, obiecte de îmbrăcăminte pentru copii, suporturi de farfurii, traiste urbane, batiste de buzunar și mutle alte lucruri simpatice. Și încă un lucru care mi-a plăcut, amintindu-mi de vremuri deja uitate: daca vrei să trimiți o carte poștală cuiva (ce obicei desuet, nu-i așa?), o poți cumpăra de la Mândra Chic, fetele de aici făcând onorul de a o trimite destinatarului. Sunt căți poștale cu povești românești (textele sunt bilingve – română/engleză), care în mod cert vor încânta persoana către care ți-ai îndreptat gândurile.

10 Cetatea Făgărașului

Am lăsat la urmă poate cel mai important (și mai cunoscut) obiectiv turistic din Țara Făgărașului. Nu mai rețin când pășisem ultima oară prin curtea Cetății Făgărașului (s-a întâmplat tare demult), dar am avut ocazia să o fac acum și să redescopăr fortificația a cărei construcție a început în anul 1310 și care, glumind, aș zice că se continuă și acum, din moment ce cetatea tocmai a intrat într-un proces de restaurare.  

Făcând un scurt istoric, e de amintit că cetatea a fost atestată documentar pentru prima oară în 1455, la acea vreme ea fiind o fortăreață de apărare, din piatră și cărămidă, având o incintă patrulateră și patru turnuri bastioane, plus un turn de avanpost. Mihai Viteazul, primul domnitor român care a înfăptuit unificarea celor trei țări românești, și care purta titlul de „herțeg al Făgărașului”, a intrat în posesia cetății în anul 1599, dăruind-o, la finele acelui an, soției sale, Doamna Stanca.

În secolul 17, Cetatea Făgărașului a fost reședință a principilor Transilvaniei și, totodată, centru politico-administrativ al marelui domeniu al Făgărașului, având parte de lucrări importante care au vizat zidurile exterioare, turnurile de apărare, structura de rezistență, șanțul din jurul cetății ș.a.m.d. Principele Gabriel Bethlen este principalul artizan al modernizării din acea epocă, una care a continuat și sub stăpânirea altui principe, Gheorghe Rakóczi.

Trecută în proprietate austriacă în secolele 17 și 18, când a devenit garnizoană militară, cetatea și-a pierdut din strălucire. În secolul 20 a fost garnizoană a armatei române, apoi lagăr pentru rușii albi, refugiu pentru polonezi, închisoare pentru deținuți politici (între 1948 și 1960) și, în fine, restaurată și intrată în circuitul turistic după 1965.

Cetatea Făgărașului se vizitează pe-ndelete, începând cu curtea interioară, continuând cu Sala Tronului (amenajată ca în epoca de glorie) și cu toate cele 66 de încăperi, care se desfășoară pe cinci niveluri. Principalele elemente care atrag turiștii sunt sicriele din Sala Dietei (care au fost găsite îngropate în perete), Fecioara de Fier (celebrul instrument de tortură cu care făceau „dragoste” condamnații la moarte), Ieșirea secretă din partea de sud, temnițele și crama.

Spuneam că am găsit Cetatea Făgărașului în plin proces de restaurare, unul care a început în iulie 2020, care va lua sfârșit peste doi ani și care va avea ca rezultat reabilitarea a trei dintre laturile cetății – refacerea zidului de strajă și al celui de gardă, rețelele de apă, atelierele etc. La final, vizitatorii cetății se vor putea plimba pe zidurile de apărare, admirând de sus inclusiv frumosul șanț cu apă ce înconjoară edificiul.

Alte obiective de vizitat în apropierea Țării Făgărașului

După cum povesteam la început, acestui frumos proiect de promovare a Țării Făgărașului s-au alăturat primării din perimetrul ei, dar și din zonele limitrofe, care au considerat inițiativa de toată lauda și care chiar au ce oferi turiștilor dornici să descopere frumusețile României. Așadar, dacă tot eram în apropiere, am dat o tură și pe la următoarele trei obiective turistice, care nu aparțin, din punct de vedere geografic, Țării Făgărașului, dar pe care e păcat să le ocolești, fiindcă inevitabil vei trece pe lângă ele într-un fel sau altul:

Castelul Sükösd-Bethlen din Racoș (Cetatea Racoș)

Racoș, localitate aflată la 70 km de Brașov, spre Sighișoara, ar trebui trecută pe lista oricărui călător pornit în descoperirea comorilor din centrul țării. Și asta pentru că oferă nu mai puțin de patru motive de a o vizita: castelul din localitate, lacul de smarald, coloanele de bazalt și vulcanul stins.

Groful Istvan Sükösd e mentionat drept constructorul castelului din Racoș, în anul 1624, pe un domeniu primit cadou de la principele Gabriel Bethlen. Deși construit ca reședință de familie, castelul are aspect de cetate fortificată, pe două niveluri. De-a lungul vremii a avut mai mulți proprietari (trecând inclusiv printr-un incendiu de proporții, în 1848) iar în anul 1903, comuna Racoș a cumpărat moșia și castelul, de la familia Teleki.

Din păcate, în perioada comunistă castelul a intrat într-o stare avansată de degradare, după ce a fost folosit ca sediu CAP, grajd și depozit de cereale. Cutremurul din 1977 si-a pus si el amprenta asupra deteriorării zidurilor, turnul din nord-est fiind dărâmat. Dupa 1990 s-a încercat o restaurare, dar lipsa de fonduri a dus la întreruperea lucrărilor.

Castelul se poate vizita și, dacă ar fi renovat, ar avea un potențial imens. Din păcate, lucrările de la încercarea de renovare, unele care parcă-s făcute de niște cârpaci puși să zidărească o clădire oarecare, dau curții interioare un aer demn de o cauză mai bună. Păcat că nu se găsesc fonduri sau finanțări europene pentru asemenea bijuterii neșlefuite.

Lacul de Smarald, Coloanele de bazalt și Vulcanul stins – Complexul Geologic Racoș

Un drum aproape de ieșirea din localitatea Racoș duce către aceste trei obiective aflate foarte aproape unele de altele. Toate trei sunt la fel de spectaculoase, în felul lor, dar cred că dacă ar fi să aleg doar unul dintre cele trei aș alege Lacul de Smarald, format în căldarea unei foste cariere de bazalt.

Privită de sus, într-o zi însorită, apa acestuia e de culoare verde-turcoaz, în funcție de momentul zilei și de modul în care bate lumina în ea. Priveliștea e superbă, unii aleg chiar să se scalde în apele limpezi ale lacului, dar se spune că această activitate e periculoasă, apa lacului fiind foarte rece, adâncimea lui e de circa 10 metri iar fundul e acoperit cu mâl și vegetație.

La scurtă distanță de Lacul de Smarald (sau Lacul Brazi, după denumirea oficială a acestuia), după o plimbare de câteva minute, ajungi la Coloanele de bazalt, plasate într-un cadru natural superb, ce amintește de filmele western. Astăzi declarate rezervație geologică, aceste coloane au făcut parte dintr-o carieră de exploatare și au o vechime de peste un milion și jumătate de ani, fiind formate în urma activităților vulcanice din zonă.

Și apropo de vulcani, înainte de a ajunge la Lacul de Smarald și Coloanele de bazalt sau, după poftă, la plecare, nu trebuie ratat Vulcanul stins, cu aspect de peisaj selenar, mărturie a ultimelor activități vulcanice ce au avut loc pe teritoriul României în urmă cu multe mii de ani. Interesant este că, în urma erupțiilor și a răcirii lavei, pe lângă zgura și bazaltul format s-a ivit și o rocă specială, cunoscută sub numele de piatra ponce, din care sunt construite multe case din Racoș, inclusiv castelul despre care vorbeam mai sus.

Cetatea Rupea

Nu în ultimul rând, poți face o vizită la Cetatea Rupea, ridicată pe Dealul Cohalmului și atestată documentar pentru prima oară în anul de grație 1324, când i-a adăpostit pe sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. Deși izvoarele arheologice spun că întemeierea ei s-a făcut cu cel puțin câțiva zeci de ani mai devreme. Ca să nu amintim și de faptul că, se pare, locul pe care a fost construită fusese utilizat, cu mult înainte, de către daci sau romani.

Extinsă în secolele 14-17 și devenită refugiu pentru sătenii din satele vecine, Cetatea Rupea e un complex arhitectonic de importanță deosebită, având o așezare strategică, la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între cele trei țări românești. Restaurată în întregime din anul 2013, Cetatea Rupea, una dintre cele mai vechi fortificații din România, e un obiectiv turistic aproape obligatoriu pentru cei care trec pe drumul E60, dintre Brașov și Sighișoara.

Oameni minunați în Țara Făgărașului

În cele trei zile de periplu prin Țara Făgărașului am trecut nu doar prin locuri superbe, ci am întâlnit și mulți oameni minunați, care-și fac treaba cu pasiune și care-și pun amprenta asupra locurilor în care se află, în diverse zone de activitate.

Am avut, de pildă, ocazia, să gust într-o dimineață, la micul dejun, din minunatele preparate pregătite de Carmen Popa (Connie’s Catering), care face, printre altele, niște sărmăluțe reci, în foi de hrean și îndesate în bostan, de te lingi pe degete (am aflat, cu ocazia asta, că ele erau pe vremuri mâncarea celor care mergeau la coasă, dimineața). În doar câteva minute ne-am dat seama de talentul de gastronom al lui Carmen, care, din orașul Victoria, face catering pentru numeroase pensiuni din zona Făgărașului, ai căror clienți se delectează cu preparatele ei.

La Pensiunea Miruna, din Sâmbăta de Sus, am savurat două „platouașe” de vis, unul cu produse vânătorești, celălalt cu brânzeturi, și am învățat de la proprietar cum se bea un păhărel de țuică în mod spectaculos.

Și tot legat de delicatese, am testat și din produsele celor de la Casa Terra, atelier gourmet tradițional, ale căror preparate sunt făcute după rețete mai vechi și mai noi, primite de la gospodinele din Țara Făgărașului. Printre aceste minunății, pe care le găsești în băcăniile din țară, se numără dulceața de afine de pădure, dulceața de ardei iute, zacusca de vinete și ciuperci, dulceața de ceapă cu stafide, sosul de gutui cu curry și ghimbir, siropurile de soc și brad și alte bunătăți.

În fine, în orașul Victoria, apriori deloc spectaculos din punct de vedere turistic, prin natura faptului că a fost construit de staliniști în perioada lor de glorie, am văzut cum poate fi transformată o urbe ce a purtat pecetea hâdă a poluării generate de industria chimică într-una cu adevărat „verde”, în care zen-ul a luat locul acidului. Victoria poate fi considerat, totodată, cel mai bun punct de plecare în escaladarea celor mai înalte vârfuri din România, Moldoveanu și Negoiu.

Mulțumiri și gazdelor de la frumoasa pensiune în care am stat două nopți (și despre care, poate, vom avea ocazia să mai vorbim în viitor), precum și berii Ursus, care a adus un aport de hidratare și un plus de veselie grație celor trei produse proaspăt lansate: Retro Carpatin, Pale Ale Panda și Black Grizzly.

Pentru mai multe informații și rezervări, vizitează tarafagarasului.com

Citește și: 10 locuri de văzut în Țara Hațegului