Nimeni nu te avertizează despre vânt. Niciun ghid turistic nu-ți spune că, atunci când pășești pentru prima dată pe cheiul din Essaouira, stațiunea marocană de la Atlantic, o rafală puternică te va împinge înapoi ca și cum oceanul însuși ți-ar spune: „Hei, stai puțin. Mai bine gândește-te de două ori înainte să te aventurezi aici”. Și totuși, exact asta face farmecul acestui orășel de coastă marocan – acest vânt persistent, alizeu, care a determinat localnicii să numească Essaouira „Orașul vântului” și care, în mod ciudat, poate deveni cel mai bun prieten al tău după câteva ore.
Din fericire, de această dată n-am avut ocazia să îmi fac acest prieten nou – vântul era ușor nervos, dar nu cât să te ia pe sus. Am ajuns în Essaouira bătând cu autocarul drumul de la Marrakech (circa 180 km, adică trei ore și ceva) când cerul avea acea nuanță perfectă de albastru care face ca fotografiile să pară editate excesiv în Photoshop. Pe drum, am trecut pe lângă copaci de argan care ar fi trebuit să fie încărcați cu capre – da, CAPRE – cățărate în crengi și mâncând frunze cu o nonșalanță care să sugereze că pentru ele, asta e cea mai normală activitate din lume.
Legenda asta cu caprele stă un pic diferit, însă. Pentru că, se pare, caprele din copaci – nu că nu s-ar urca și ele uneori, totuși – erau legate de localnici pentru ca autocarele să oprească la poze și turiștii să „doneze” pentru spectacolul oferit. Cineva cu suflet caprin s-a milostivit însă de bietele animale și a interzis acest obicei. Așadar, am văzut capre, am văzut și copaci și am visat că am văzut capre în copaci.
Povestea arganului marocan
Am văzut, în schimb, argan.
Fiindcă, în mod tradițional, pe drumul spre Essaouira, ghidul a insistat să facem o oprire la ceea am putea numi „o adevărată cooperativă tradițională de argan”. Desigur, una dintre numeroasele opriri turistice identice de pe această șosea.
„Bine ați venit! Veți vedea procesul tradițional de fabricare a uleiului de argan, neschimbat de secole”. Am urmărit demonstrația „tradițională”, în care femeile spărgeau nucile de argan cu pietre, urmată de un strigăt aproape războinic care face deliciul oricărui creator de conținut pe TikTok.
Am primit explicații legate de faptul ne că arborele de argan, acest endemism marocan aproape mitic, crește doar în sud-vestul Marocului și „Este numit ‘arborele vieții’ de către berberi” fiind este protejat de UNESCO începând cu anul 1998.
Ei bine, da, arganul este într-adevăr o specie unică în lume, având rădăcini ce pot ajunge la 30 de metri adâncime, permițându-i să supraviețuiască în condiții de deșert. Turul s-a încheiat, previzibil, într-o cameră plină de produse cosmetice aranjate ca într-o farmacie pariziană, cu prețuri care ar face și un turist suedez să clipească nedumerit.
Ca sugestie… turistică – vei găsi aceleași produse, în medina din Essaouira sau din altă parte, la jumătate de preț, ce-i drept, negociabil. Dar banii plătiți la „cooperativa” de pe drum au, în principiu, misiunea de a ajuta comunitățile locale. Așa că, dacă alegi să cumperi de aici, vei face o faptă bună.
Regele necunoscut al Marocului: povestea adevărată a arganului
Ceea ce majoritatea turiștilor nu realizează este că arganul reprezintă mult mai mult decât un ingredient de lux pentru produse cosmetice occidentale. Pentru comunitățile berbere din sud-vestul Marocului, arborele de argan (Argania spinosa) reprezintă însăși fundamentul existenței lor economice și ecologice. Unii marocani spun că bunicii lor ar puteau recunoaște fiecare arbore de argan din regiunea lor după formă. Pentru că fiecare are personalitatea sa, la fel ca oamenii.
Pădurile de argan, care acoperă aproximativ 800.000 de hectare, servesc ca barieră naturală împotriva deșertificării, iar sistemul radicular extins al copacilor protejează solul de eroziune.
Dar adevărata magie a arganului stă în versatilitatea sa. Berberii folosesc literalmente fiecare parte a copacului: lemnul pentru combustibil, frunzele și fructele ca furaj pentru animale, și miezul pentru producerea uleiului. Uleiul de argan culinar, cu gustul său de alune prăjite, este folosit în tajine, cuscus și amlou, în timp ce varianta cosmetică, mai puțin prăjită, este folosită de secole pentru tratarea problemelor pielii și părului.
În ultimii ani, cererea globală pentru uleiul de argan a crescut exponențial, determinând guvernul marocan să dezvolte programe de protejare a acestei specii. Ironia este că popularitatea arganului în străinătate a salvat copacii de la dispariție. Acum, cei care obișnuiau să taie copacii pentru lemn îi protejează ca pe o comoară.
Și pe bună dreptate – industria arganului angajează acum aproximativ trei milioane de marocani, majoritatea femei din zonele rurale, oferindu-le independență economică într-o societate tradițional patriarhală.
Portul din Essaouira: locul unde albastrul se întâlnește cu albastrul
Primul lucru care te lovește în Essaouira este jocul de culori. Fortăreața de piatră de culoare nisipie, numeroasele bărci de pescuit de un albastru intens și albul orbitor al clădirilor din medina creează un contrast vizual care ar face și cel mai experimentat fotograf de Instagram să „plângă” de bucurie.
Portul din Essaouira nu s-a schimbat prea mult din secolul al XVIII-lea, când a fost construit de sultanul Mohammed III ca parte a planului său de a transforma orașul într-un centru comercial. Pe atunci, Essaouira era cunoscută sub numele de Mogador – un nume care sună ca personajul negativ dintr-un roman fantasy de calitate dubioasă, dar care de fapt derivă din cuvântul fenician pentru „fort mic”.
Pe chei, pescarii repară plase cu o dexteritate transmisă prin generații. Familiile unora dintre ei pescuiesc în aceste ape de cinci-șase generații. Pe principiul… „Oceanul dă și oceanul ia”. Cât despre schimbările din port… „Singura schimbare e că acum turiștii vor să facă poze cu peștii noștri în loc să-i cumpere”.
Primul lucru care-ți sare în ochi aici, în port, sunt celebrele bărci albastre aliniate ca niște soldăței, gata să iasă în larg. O adevărată armată de bărci. De ce albastru? Pentru că ține ghinionul departe, ți-ar explica pescarii, de parcă i-ai întreba de ce respiră. Evident.
Pescarii se întorc în zori, iar dacă te trezești suficient de devreme (nu a fost cazul meu), poți asista la licitația de pește. Care se presupune că este un spectacol fascinant de strigăte, gesturi și negocieri rapide, toate desfășurându-se într-un dialect local pe care cred că trebuie să fii un strălucit lingvist ca să-l descifrezi.
Ceea ce am făcut însă, a fost să mă opresc la o mică tarabă din port și să gust din fructele de mare „preparate” pe loc de vânzătorul binedispus, cu gesturi de mare profesionist și atitudine de șef peste cochilii. Delicioase, bineînțeles și parcă ți-ai dori să comanzi, să tot comanzi, și să îndeși în tine midii și stridii la nesfârșit.
Medina din Essaouira: un labirint în alb și albastru
Dincolo de port și de pescărușii care se învârtesc deasupra ta ca într-o secvență modernă dintr-un remake după Hitchcock, se află medina din Essaouira, un labirint de străduțe înguste și case albe cu accente albastre care, spre deosebire de verișoara sa mai mare din Marrakech, pare concepută pentru a te ajuta să te pierzi, dar nu într-un mod amenințător.
Mai degrabă te invită să rătăcești, să descoperi, să te oprești la un mic magazin de covoare unde proprietarul insistă să bei ceai cu mentă cu el și să asculți povestea fiecărui covor din magazin, inclusiv detalii despre mătușa îndepărtată care l-a țesut. Am remarcat imediat că medina din Essaouira e mult mai „artistică”, mai colorată și mai „așezată” ca alte medine marocane, fapt ce o face să aibă un aer mult mai turistic.
Medina din Essaouira este inclusă în patrimoniul UNESCO, și pe bună dreptate. Zidurile sale defensive, construite de arhitectul francez Théodore Cornut în stil european (cu influențe de la Vauban, pentru cunoscători), înconjoară un oraș care pare să fi înghețat în timp.
Străzile din medina sunt aranjate într-un stil de grilă neobișnuit pentru orașele nord-africane, ceea ce face navigarea surprinzător de ușoară. Este, poate, singurul oraș marocan unde poți să te pierzi și să te regăsești în aceeași zi.
Skala du Port: artilerie cu priveliște
Toată lumea e în căutarea unei fotografii perfecte pentru social media, iar pentru Essaouira, Skala du Port este locul ideal. Acest bastion din secolul al XVIII-lea este flancat de tunuri care privesc spre ocean, aranjate într-un șir perfect, ca niște sentinele tăcute. Acesta este, de asemenea, locul unde a fost filmată o cunoscută scenă din Game of Thrones, fapt pentru care Essaouira a ajuns să intre în deja celebrul „circuit” al locațiilor apărute în și mai celebrul serial.
Essaouira – o istorie complicată și fascinantă
Istoria localității Essaouirei este la fel de stratificată precum un pastilla marocan bine făcut. Fondată de fenicieni în secolul al VII-lea î.Hr., a trecut prin mâinile portughezilor (care au construit prima fortificație în 1506 și au numit-o Mogdura), înainte de a fi abandonată și apoi reconstruită în 1760 de sultanul Mohammed III.
Essaouira a fost concepută ca un „port regal”, fortificat împotriva invaziilor maritime și a devenit singurul port marocan deschis comerțului extern până în secolul al XIX-lea. Sub conducerea sultanului, orașul a devenit un centru cosmopolit, atragând comercianți europeni și un număr semnificativ de evrei marocani, care au ajuns să reprezinte până la 40% din populație la apogeul său comercial.
Cartierul evreiesc, sau mellah, rămâne o parte fascinantă a medinei, deși comunitatea evreiască s-a diminuat semnificativ după crearea statului Israel. Dacă te plimbi prin mellah, descoperi sinagogi restaurate și uși marcate discret cu steaua lui David, vestigii ale unei coexistențe religioase care a caracterizat orașul secole de-a rândul.
Vechii locuitori obișnuiau să spună că în Essaouira, musulmanii, evreii și creștinii nu doar că trăiau împreună, ci împrumutau unii de la alții. Limbajul, mâncarea, muzica – toate s-au amestecat, creaând un mix armonios.
Cultura gnaoua și moștenirea muzicală
Vorbind despre muzică, Essaouira este epicentrul muzicii gnaoua, un gen hipnotic care combină ritualuri africane ancestrale cu influențe islamice sufiste. În fiecare an, în iunie, orașul găzduiește Festivalul Gnaoua, care atrage muzicieni și fani din întreaga lume.
Dacă ai posibilitatea să intri într-un mic magazin de instrumente muzicale poate proprietarul îți va arăta cum se cântă la guembri, un instrument cu trei corzi care arată ca un hibrid între un banjo și o broască țestoasă. Acompaniat de qraqeb (castaniete metalice), ritmul pare să-ți intre direct în sistemul nervos, creând o senzație ciudată de familiaritate cu ceva ce nu ai mai auzit vreodată.
Se spune că „muzica gnaoua vindecă sufletul”, de aceea atât de mulți hippioți au venit în Essaouira în anii ’60 și ’70. Pentru că, într-adevăr, Essaouira a avut propria sa eră hippie. Jimi Hendrix a vizitat orașul în 1969, dând naștere unor legende locale persistente despre cum a fost inspirat să scrie piesa Castles Made of Sand după ce a văzut ruinele Bordj El Berod de pe plajă. Faptul că a scris cântecul cu doi ani înainte de a vizita Marocul pare să nu deranjeze pe nimeni aici, totuși. Ce-i drept, poate a avut o viziune.
Gastronomie și viață cotidiană
Una dintre cele mai mari bucurii ale Essaouirei este mâncarea proaspătă. La restaurantele de pe chei, poți să-ți alegi peștele direct de pe platou, să negociezi prețul (o abilitate pe care trebuie, totuși, să o stăpânești) și să aștepți să fie gătit pe grătar.
În medina, am mâncat într-un restaurant încântător, măcar în privința decorului: Dar Baba. O explozie de culoare și stil, unde ai vrea să rămâi ore-n șir ca să faci fotografii, să filmezi, să mănânci, să te distrezi, să conversezi, să o arzi aiurea într-un dolce far niente continuu.
Altfel, piața de legume și mirodenii din medina este o altă explozie de culori și arome. Piramide perfecte de chimion, șofran și paprika, grămezi de măsline marinate în zeci de variante, și fructe proaspete stivuite cu o precizie arhitecturală. Deasupra tuturor acestora plutește mirosul de pâine proaspătă de la brutăriile de cartier, unde localnicii își aduc propriile tăvi pentru coacere.
Magia din Essaouira
Când a venit timpul să părăsesc Essaouira, am realizat că mă obișnuisem cu pescărușii , iar întoarcerea în Marrakech părea de-a dreptul… neliniștitoare. Essaouira pare a fi un oraș care te învață să te adaptezi – la vânt, la pescăruși, la ritmul lent al vieții, la amestecul de nou și vechi. Este un loc unde poți sta la o cafenea modernă, savurând un espresso excelent, în timp ce privești pescarii care folosesc aceleași tehnici ca strămoșii lor cu secole în urmă.
„Știi ce spunem noi despre Essaouira? Vântul poartă cu el trei lucruri: sarea mării, poveștile străvechi și promisiunea că te vei întoarce”. Fusesem în urmă cu șapte ani în Essaouira și iată că m-am reîntors. Cine sunt eu să contrazic înțelepciunea locală?
Follow my Instagram:
Șarmul instagramabil al orașului Essaouira:
Pin it!
Add Comment