Ronda, protejată în munți de peisajul sălbatic ce o desparte de țărmul care este astăzi Costa del Sol a rezistat Reconquistei aproape cât și Granada fiind capitala unui regat maur izolat pana în 1485.
Relieful stâncos, greu accesibil al Rondei și satele izolate ca și ea, i-au ascuns secole mai târziu pe tâlhari sau pe republicanii fugari din timpul războiului civil. La vremea respectivă locurile erau de evitat. Astăzi nu mai este periculos sa iei drumul ei, ba chiar pot spune că este obligatoriu, odată venit în Andaluzia să ajungi aici în vreun fel – cu mașina sau cu trenul – același tren confortabil luat din gara Malaga ce străbate timp de o oră dealuri pline cu livezi de lămai până aproape de Camino del Reys.
Defileul dublat la înălțime de puntea de lemn suspendată lipit, aproape organic, de versantul canionului pornește chiar din spatele gării si se vede tentant prin geamul vagonului, dar… astăzi este altceva în program.
Ronda și El Tajo
Trenul tocmai golit la stația precedentă de turiștii urbani veniți pentru traseul de la Camino intră curajos printre versanții abrupți ducându-și calea de fier dincolo de Ronda cea cocoțată înfipt în stânca dură a muntelui din care pare că s-a născut. Sub ea, împărțind orașul în două, hăul înalt de 180 de metri și lat de 90 al defileului El Tajo s-a împăcat de mult, de prin secolul al XVIII-lea cu prezența unificatoare a podului de piatră cu picioarele bine așezate în prăpastia de sub el.
Alb calcaros, ca și stânca pe care se sprijină, podul cameleonic are ceva din arhitectura versanților integrându-se perfect în peisaj prin masivitatea demnă a picioarelor lui printre care alunecă apa curată a râului Guadalevin. E de acolo, nu îți poți imagina locul fără el, Puente Nuovo, care își întinde spinarea ca să unească în deplină siguranță Orașul Vechi cu Orașul Nou.
O zi rece, dar însorită, de februarie, face să strălucească albul caselor dar și verdele crud al văii ce se oferă privirii din mirador-ul Orașului Nou, o belvedere la Paseo de Blas Infante.
Balustrada simplă din bare de fier forjat prinsă între stâlpi de piatră crescuți din loc în loc îți pune la picioare imaginea incredibilă a vieții din valea tihnit ascunsă și protejată de versantul muntelui încoronat de casele albe compact construite cu acoperișuri de olane, în care stânca gălbuie se termină brusc.
Sus pe stâncă e Ronda, jos însă verdele văii se joacă printre livezile ordonate de lămâi, printre câteva case răzlețe din aceeași piatră gălbuie și poteci de pământ bătătorit. Jos în vale e liniște și pace, sus vântul bate, bate bine și plimbă norii nedumeriți dacă să plouă sau nu peste oraș. Nu-i vremea de ploaie, poate mâine, acum soarele e prea motivat de melodia care curge din mișcarea unui arcuș peste corzile unei viori.
În mijlocul miradorului, un chioșc octogonal în stil mudejar, înalt, elegant, cu coloane subțiri de fontă e scena pe care o rondoneză probabil, cu căciuliță albă de lână, dă un recital de vioară acompaniată de negativul melodiei oferit de un casetofon așezat pe podea.
În stânga mirador-ului, dincolo de restaurant, începe podul ce se întinde spre orașul vechi, în timp ce spre începutul lui duc toate străzile din Orașul Nou, ordonate și curate cu fațade îngrijite, magazine înșiruite la parter și străzi pietruite. Atmosferă spaniolă contemporană autentică, primitoare.
Soarele scosese la plimbare în ziua aceea bună parte din cei 300 000 de locuitori plus turiștii. Dincolo de pod, imaginea urbei este cu totul alta. Atmosfera de oraș vechi cu străzi întortochiate și în pantă, cu grădini spectaculoase și vegetație mediteraneană, cu case individuale unele sau front continuu altele, unele cu pereții pictati, altele cu ancadramente de piatră sau zugrăvite colorat la uși și ferestre, au porți de fier forjat și ziduri de sprijin masive din piatra locului.
Defileul practic anulat de picioarele sănătoase ale lui Puente Nuovo lasă privirea sa scape spre Băile Arabe de pe terase suspendate ce deschid mici mirador-uri spre orașul nou fiind marginite de boutiq-uri cu delicatese, broderii sau ceramică, restaurante și cafenele mici, tentante.
Ronda, cu tot ce are ea mai de preț
Există piațete tipic spaniole, pentru că, ce să vezi, suntem în Spania, exista biserici – Padre Jesus, Santa Maria Major, există palate vechi, acum muzee, precum Palatul Mondrogan sau Casa regelui maur (în care nu a stat niciodată vreun rege maur) cu grădina romantică terasată și câțiva păuni în viață, cu elemente de arhitectură maură regăsită în arcadele potcoavă, dar și cu celebra mină de apă la care îți trebuie ceva curaj și multă motivație ca să cobori până aproape de centrul pământului la cât de adâncă și sinistră se arată din pornire.
Scara săpată în interiorul uneia dintre coloanele naturale ale defileului coboară prin întuneric și umezeală până jos, în apa curată – tourqize a râului. Regret, experiența asta nu am trăit-o, preferând sa îi fac virozei care mă bântuia o autentică baie de soare andaluz.
Există însă și palate locuite, arhitectură restaurată cu mare artă ascunsă strategic în spatele porților înalte ce trebuie să o ferească de priviri indiscrete, cum există și ocazii de a privi în curțile acestea precum o poartă deschisă în așteptarea unei mașini și șansa de a fi la locul și momentul potrivit.
Eu am fost și am înțeles că armonia poate lua cele mai neașteptate forme în același spațiu. Dincolo de poarta de lemn cu ghinturi metalice foarte tradițională, un patio minimalist și rafinat definea spațiul dintre doua corpuri de clădire alb imaculat. Pe latura opusă intrării, un mirador privat limitat de balustrada simplă, lineară, de fier forjat cuprindea întreaga imagine a văii de sub stâncă.
Curtea lipsită complet de orice urmă de vegetație – verdele văii îi era suficient – era decorată doar cu o fântână născută ondulat din peretele corpului de casa din stânga, la fel de imaculată în alb absolut, ce era pusă în evidență de pavimentul de piatră – din piatra gălbuie a muntelui, cu inserții ordonate de dale de piatră albă strălucitoare.
O coloană de lemn, neagră și răsucită, stil mudejar capturată din cine știe ce vestigii medievale unea două momente de existență ale Rondei – de atunci (cândva) și de acum – în timp ce susținea capătul unei pergole ghicită în spatele porții deschisă pentru scurt timp. Suficient pentru mine și diafragma aparatului meu. Un altfel de romantism, mult mai subtil, nimic previzibil mai ales după ce ți-ai reactivat spiritul romantic în grădini andaluze fără vârstă.
Cuceritoarea Arena de Toros
Să fi fost doar atât și era suficient ca Ronda să mă cucerească, dar Arena de Toros a sporit efectul fascinant al orașului asupra mea. Fiind una dintre cele mai vechi arene și școli de luptă cu taurii din Spania, unii zic că ar fi chiar prima – încă functională, acum si muzeu, își regăsește în fiecare an sensul existenței în timpul coridelor din august.
Excelent întreținută, văzută într-unul dintre ceasurile prielnice fotografiei, când umbra și lumina reușesc să se pună în valoare una pe alta, atmosfera te copleșește prin imaginea frustă a galbenului nisipiu ce fixează centrul și importanța locului încărcat de spiritul luptei de dominare sau supraviețuire. Ceea ce se vrea spectacol în coridă este de fapt o descătușare de forțe și energii, de exprimare atavică a nevoii de sânge trezită de forța colectivă a unui public avid de real. Îmi pare bine că nu era august!
Liniștită și goală acum, părea pașnică și te mințea frumos. Două rânduri de tribune suprapuse, 6000 de locuri pe bănci continui, întrerupte doar de accese, se înfășoară concentric în jurul manejului galben cu diametru de 60 de metri. Protejate față de soarele andaluz de către un acoperiș învelit cu olane și susținut de grinzi de lemn masiv, tribunele privesc impasibile spre arenă prin porticul dublu etajat cu arce și coloane de piatră care delimitează arena de luptă.
Foto: jucha.marcin 
Foto: javarman3
Am coborât în manej ca să simt nisipul și poate să încerc starea aceea de a fi privit de mii de ochi în timp ce în imaginație îmi amplificam senzația de vacarm, de agitație și îndemnuri ce însoțesc zgomotul înfundat al pământului ce se zguduie sub copitele taurului ațâțat și speriat. Acum, mă credeți sau nu, chiar am găsit urme de copite, dar potcovite, deși era total imposibil să fi rămas din august; senzația pe care o trăiam devenise materială. Am făcut poza. O fi fost vreun spectacol ecvestru între timp.
Cercul exterior de sub tribune, cel care se vizitează mai întâi, este un muzeu interesant despre tot ce înseamnă spectacolul coridei: arme, costume impresionate ca detalii, fotografii și câteva afișe mai vechi semnate Goia, Picasso, sau recente, ce anunțau spectacolul, toreadorul dar nu și taurul.
Scara ce urcă din ringul de jos spre primul rând de tribune are contratreptele placate cu ceramică pictată manual, în albastru. O variantă locală monocromă a celebrei scări din Caltagirone- Sicilia.
Pe partea cealaltă a manejului, la parter sunt boxele pentru tauri – înguste întunecoase și cu obloane masive de lemn în loc de uși. Parcursul animalelor spre lumina zilei care inundă mijlocul arenei este unul singur – amăgitor ca speranță, cotit și îngust printre bare groase de fier spre un inevitabil sfârșit sau…. poate nu, ca în bancul cu corida, toreadorul, taurul și fuduliile servite la restaurantul din colt. Uneori sunt foarte mici. Oricum ai lua-o pentru unul din cei doi finalul e trist, dar ține de cultura locului, așa că a meritat din plin.
Citește și: Călător prin țara lor – Andaluzia. Episodul 1: Cordoba
Add Comment