cordoba spania
Foto: Sean Pavone
Cristina Ilias Europa

Călător prin țara lor – Andaluzia. Episodul 1: Cordoba

Din Malaga, capitala Andaluziei, trenul confortabil și curat luat din gara-mall supercivilizată, te duce în două ore – muuuult mai puțin timp decât le-a luat maurilor să ajungă în Cordoba de atunci – în Cordoba de acum, destinație turistică emblematică, un remember fragmentat a ceea ce a fost odată locul doi după Bagdad.

Mai întâi a fost drumul printre dealuri molcome ce se odihneau sub pledul fără de sfârșit al livezilor de măslini. Nu am văzut niciodată atâtea sute de mii de măslini la un loc care, din mersul rapid al trenului, lăsau loc altor sute de mii de măslini; livezi, livezi, livezi… și dincolo de ele, în depărtare câte o colină mai răsărită, locuita, țâșnea din verdele cenușiu ridicând spre soare câte un mic castel alb; o construcție care domina localitatea mică, albă și ea ce se prelingea pe versant pierzându-se între livezile verzi.

Cordoba – o istorie cu savoare maură

cordoba
Foto: chaolik

Văzută din depărtare, din cine știe ce unghi, Cordoba apare probabil ca oricare din orășelele albe ale Andaluziei, fiind acum doar ceea ce a mai rămas după  secole de lupte, pasiuni, interese și existență trăită tumultos, că așa e viața, când sus când jos.

Născut iberic, crescut de romani și orientat spre creștinism de către vizigoți, orașul se supune cu ajutorul evreilor – locuitori ai săi plictisiți de stăpânirea vizigotă – cuceritorilor mauri care tocmai traversaseră Gibraltarul hotărați să rămână în peninsula Iberică. Așa va ajunge Cordoba, în mai puțin de 50 de ani emirat și apoi califat, rivalizând în timp cu Bagdadul –  cel mai important oraș la vremea respectivă, dospind spectaculos din civilizația islamică ce domina existența comună cu evreii și creștinii.

Patru sute de ani mai târziu puterea califatului slăbește dezintegrându-se în mici regate numite  taifasuri și Recoquista spaniolă aflată în plină forță predă Cordoba regatului Sevillei, lăsând-o să alunece primejdios în indiferența creștinilor față de tot ce însemnase strălucirea și bunăstarea maură. Idiferența a mers braț la braț cu trecerea timpului până când Andaluzia, în care Cordoba își trăiește amintirile, a ajuns să fie una din cele mai sărace regiuni ale Spaniei. Când sus, când jos, că așa e viața.

Orașul ce te îmbie să-l explorezi

Odată ce trenul țe lasă în gara micuță, de provincie, curiozitatea de turist trebuie să mai aștepte căci întâi îți iese în cale un oraș contemporan îngrijit, aeresit și anonim ca imagine dar cincisprezece minute la pas, trecând într-un alt timp al orașului, printre clădiri cu fațade frumoase de influență barocă, imaginea se schimbă brusc. Înseamnă ca ai trecut pe lângă statuia lui Seneca- născut aici în Cordoba – și pe sub PUERTA DEL ALMODOVAR și ai intrat în  cartierul vechi, alb andaluz cu străduțe foarte înguste și întortochiate care te amestecă încet cu istoria și farmecul lui medieval scoțându-te complet din starea de contemporaneitate.

cordoba PUERTA DEL ALMODOVAR
Puerta de Almodovar / Foto: Michael Bryan (Wikimedia)

Îți place, îți place pentru că micile detaliile te absorb, labirintul străduțelor te umplu de mister, dezvoltă în tine dorința de explorare, de cotrobăire ca în podul bunicii plin de lăzi și cufere cu de toate. Și podul are ce oferi. Splendide grilaje, balcoane, felinare din fier forjat contrastând cu albul curat văruit al caselor cu un etaj, boutiq-uri pline de atmosferă și culoarea souvenirurilor, marfă chinezească la greu dar și marfă tradițională, pavaje de piatră autentică și veche de când lumea cu lespezi tocite de milioanele de pași înmulțite cu secole de istorie. Chiar mă gândeam privind un prag de piatră foarte tocit la intrarea unui fost  han probail, cât de anonimi sunt pașii căci din călcătura unui picior rămâne doar dovada erodată, adunată în timp, a trecerii cuiva. Călcătura nu are religie, călcătura este aceeași, de ești musulman, creștin sau evreu.

Străduțele au nume. Numele se leagă lipit din litere pictate pe plăcuțe ceramice individuale animând jucăuș albul pur al zidului văruit, anticipând culoarea florilor ce se revarsă din ghivecele suspendate pe ziduri printre ferestre înnobilate de traforuri rafinate. Celebră este CALLEJA DE LOS FLORES, mai îngustă decât brațele deschise a îmbrățișare, cu fronturile caselor unite peste straduță, din loc în loc, cu arce din zidărie ce segmentează printre ghivecele albastre cu flori roșii, parcursul ușor arcuit al străduței. Unele case în  interscții au colțul decorat cu câte o coloană de altă culoare, încastrată cândva  în zidul alb. Detalii, detalii doveditoare de dragoste pentru locul în care viețuiești.

Calleja de Los Flores
Calleja de Los Flores / Foto: cordoba24.info

Uși masive de lemn vechi sculptat, strânse în feronerii medievale, alternează cu câte o poartă de fier forjat care lasă privirea să scape încântată în câte un patio de origine romană îmbogățit cu un havuz musulman plasat printre tufe și flori iberice. Combinația este semnatura Andaluziei. În mai, în a doua jumătate a lunii când totul este în floare, orașul îmbrăcat în veselie se întrece în concursul celor mai frumoase patio-uri  – PATIO FIESTA-  dar acum când am ajuns noi la Cordoba, orașul se pregătea deocamdată de carnavalul din februarie.

Spiritul latin iese la iveală. Și se îmbină cu cel arab

Spiritul latin ieșit învingător din amestecul atâtor culturi naște starea de bucurie pe care o caută turiștii veniți să vadă ce a mai rămas din cartierul evreiesc JUDERIA și mai ales sa vadă MEZQUITA – marea catedrală regală gotică altoită pe trunchiul bine așezat al moscheei musulmane înfiptă în pământul andaluz prin cel puțin 850 de coloane.

mezquita cordoba
Mezquita, catedrala-moschee / Foto: rognar

Privind în lungul străduțelor înguste și pitorești, Moscheea-Catedrală își lasă la vedere mai întâi turnul clopotniță care a integrat vechiul minaret islamic din care acum nu se mai aude chemarea muezinului la rugăciune, ci doar îți indică prin înălțimea lui unde trebuie sa ajungi, el, turnul străjuind intrarea principală, PUERTA DEL PERDON.

Mai întâi, pe la mijlocul sec. al VI-lea, aici a fost o basilică vizigotă creștină închinată Sf. Vincente, ridicată pe ruinele unui templu păgân și locul i-a plăcut se pare, lui Abd-al-Rahman I, întemeietorul dinastiei Omayazilor atât de mult încât l-a ales pentru moschea sa de emirat care s-a dovedit în timp – ca urmare a  prosperității și natalității crescute a musulmanilor, insuficientă ca spațiu. Mai bine de două sute de ani califii care s-au succedat au tot mărit locul de închinăciune menit să țină loc de Mecca la care de altfel era tare greu de ajuns, culminând cu ultima extindere din 994 când dimensiunile sale 174m x 137m mai puteau fi regăsite doar la Marea Moschee din Orașul Sfânt. 

cordoba mequita
Foto: KavalenkavaVolha

Cincizeci de ani mai târziu Califatul Cordoba era deja istorie în timp ce  moscheea își întorcea  privirea de la Mecca căutând în înaltul cerului creștin ca și templu catolic mai întâi, țașnind în ultimă instanță, prin acoperișul plat de lemn, drept Capelă Regală cu navă gotică.

Zidul înalt, masiv – de piatră albă calcaroasă, opac, crenelat și impunător, înnobilat pe trei laturi ale incintei de prezența unor porți spectaculos decorate în cel mai pur stil islamic – închise și nefuncționale astăzi, cu excepția celei marcate de turnul clopotniță – nu îți dă niciun indiciu despre ce se întâmplă în spatele lui. Ba nu, funcție de anotimp, cu cât te apropii mai mult de  intrarea principală, Puerta del Pardon, un miros delicat de portocală te ia prin surprindere: de unde vine, în jur e numai piatră!  da, dar dincolo de piatră un patio imens  înconjurat de arcatura porticului adăpostește o grădină de portocali, acum în februarie plini de portocale.

clopotnita mezquita
Clopotnița catedralei și portocalii aferenți / Foto: catherine_jones

Intensitatea mirosului crește sub fiecare pom alintat de căldura soarelui ce coace pană la desprindere portocalele zemoase cu coaja crocantă ce se sparge la impactul cu dalajul de piatra răspândind câțiva stropi și parfum de paradis, când pică (Paradisi se numeau oranjeriile arăbești).  Portocale în pomi, portocale pe jos. Până la jumătatea sec al XVI – lea când PATIO DE LOS NARANJOS a prins formă în curtea din fața moscheei, locul avea o cu totul altă destinație, ritualică; credincioșii musulmani își spălau aici picioarele, la fântânile ce existau în curte, înainte de a intra la rugăciune.

Odată ce ai intrat în moschea-catedrală căldura parfumată a grădinii te mai însoțește foarte puțin, căci o răcoare umedă amplificată de lumina obscură din interior te învăluie curând aducând o stare de discomfort fizic alimentat și de sentimentul de derută ce ți-l dau sutele de coloane, vreo 850, care crează alei ce se întretaie într-o rețea ordonată. Așa am simțit eu, rece și apăsător.

coloane mezquita
Coloanele maure din interiorul catedralei / Foto: JoseIgnacioSoto

Spectacolul însă este total. Din pardoseala de piatră se ridică coloane de granit sau marmură relativ asemănătoare ca formă și culoare – se spune că au fost adunate de prin vestigiile romane și feniciene, nu mai înalte de 3 m și variind ca înalțime, terminate în capiteluri ce sugerează trunchiul desfrunzit de palmier. Şiruri de arce vărgate din piatră albă alternată cu cărămidă, născute din capiteluri unesc pe câte o singură direcție a traseului şirul de coloane lăsând să crească dintre ele, deasupra capitelurilor, pilaştri dreptunghiulari, unii inscripţionaţi cu rugăciuni, ce dezvoltă al doilea rând de arcade vărgate, deoparte și de alta a aleii.

Timpanele deschise ale celui de al doilea rând de arcade crează o spațialitate deosebită, dând impresia unui volum înalt ce se termină în tavane plate, decorate cu grinzișoare de lemn montate la distante egale, extrem de decorate, fiecare altfel, cu alt model, așezate transversal pe lungimea aleei, marcând prin repetiția infinită, parcursul ei. Nu știu care a fost intenția ca efect vizual, dar impresia de livadă de palmieri este sigură, deși senzația este și de oglinzi paralele care reflectă înmulțit, la nesfârșit, aceeași imagine.

mihrab cordoba
Mihrabul moscheei / Foto: lachris77

Undeva pe latura de sud, după ce treci pe lângă altare catolice separate de traforuri de piatra, descoperi mihrab-ul care adună în el toată știința de a construi a arhitecților mauri. Locul de rugaciune sugerează direcția spre care orice musulman trebuie să caute cu sufletul spre Mecca . Domul, ca o scoică imensă, acoperă splendidul octogon al structurii care sprijina relaxat și ușor pe arcele împletite elegant odată ce au țâșnit din capitelurile coloanelor. Îți trebuie răbdare și dexteritate să te strecori prin mulțimea adunată în fața lui ca să îi poți admira măestria în timp ce gândul îți zboară la colacii moldovenești împletiți cu mare artă…. da, dar acela este aluat!

Amalgamul de stiluri

Mai rătăcești un timp prin semiobscurul dintre  coloane, ca Hensel și Gretel în pădure, și dintr-o data, neanunțat de nimic spațiul explodează în înalt primind lumina zilei prin vitralii și ferestre în ogive, zdruncinând percepția timpul tău personal. Parcă erai în Califatul Cordobei de sec XI și acum aștepți să apară din clipa în clipa Carol al V-lea, cel care și-a dat acordul construirii bisericii catolice  în mijlocul moscheei.

mezquita cordoba
Detalii și decoruri copleșitoare / Foto: TPopova

Un amalgam de stiluri – gotic, renascentist, baroc, tributar unui secol de intervenție continuă, altoită cu mare pricepere tehnică pe un stil foarte bine definit, cel maur, trâmbițează victoria Reconquistei asupra Islamului din peninsula Iberica: 55 m în lungime, absida lată de 15 m, orgă, galerie pentru cor, strane sculptate, intarsii de marmură colorată,  tavan foarte ornamentat.

Frumos, copleșitor, regal ca orice catedrală catolică făcută să exprime forța bisericii și regalității. Este celebră remarca regelui șocat de rezultatul acordului său inconștient, când a realizat cum a fost distrusă integritatea unei opere de artă care era Marea Moschee. Ați construit aici ceea ce oricine ar fi putut construi oriunde altundeva, dar ați distrus ceva ce era unic în lume.  Și totuși, așa cum este acum chiar este unic în lume!

mezquita
Mezquita și Podul Roman, peste râul Guadalquivir / Foto: rognar

Latura de sud a Mezquit-ei însoțeste curgerea râului Guadalquivir care se înfășoară în jurul peninsulei Miraflores. Peste el Puente Romano leagă ușor arcuit și masiv cele două maluri punând față în față turnul defensiv Torre de la Calahorra cu Moscheea Catedrala și Palatul Episcopal. Rio Guadalquivir își duce apele leneșe printre maluri sălbatice, naturale, ocolind pilonii romani, masivi si rotunzi ai podului, rezonând cu piatra galbenă a construcțiilor de pe mal, cu căramiziul, ocrul, albul și galbenului cu care sunt zugrăvite casele. O modernizare a cursului său ar strica toată poezia și pitorescul locului.

La vest de Catedrală, urmând firul râului, castelul ALCAZAR de los REYES CRISTIANOS, fostă reședință regală în lungii ani ai reconquistei andaluze și muzeu acum, își întoarce ferestrele spre grădinile arabe cu fântani și statui ascunse printre chiparoși modelați din foarfecă. Havuzuri de apă, grădini de portocali și lămâi, măslini sălbatici, palmieri, filodendroni, trepte de piatră și mult soare erau probabil și mai spectaculoase în vremea inchiziției abătând atenția de la practicarea torturii în castel, cu scopul tămăduirii ereticilor.

Alcazar de los Reyes Cristianos
Alcazar de los Reyes Cristianos / Foto: ToniFlap

Dincolo de zidul de incintă al gradinilor, locuințe moderne dar modeste – cu  două nivele, își adaugă un plus la cota imobiliară profitând de priveliștea regală ce li se oferă gratis privind în grădini peste gardul de piatră.

Mai sunt multe de văzut precum Palacio de Viana, locuința aristocrata – muzeu cu 12 curti interioare și grădini cu citrice și trandafiri, monumentul toreadorului Manolete din Plaza Santa Marina, sau Crucufixul  El Cristo de los Faroles înconjurat de felinare într-o mică piață din nordul orașului, etc. dar portocala acră culeasă de pe jos și încercată n-a făcut decât să sporească foamea stârnită de pulpele de porc afumat-uscat, celebrul jammon, atârnate la intrarea în boutiq-urile cu bunătăți.

palacio de viana
Palacio de Viana / Foto: Kevin Snelling

În drum spre o masă încărcată cu de-ale gurii andaluze proiectată în imaginație de către dorința noastră, traversăm din nou orașul vechi. Soarele de amiază pune într-o lumină noua orice detaliu care scăpase ochiului de dimineață. Pardoselile ceramice au prins și ele culoare. Banca cu spătar ondulat îmbrăcată în piele ștanțată și cu ghinturi- tipic maură- din fața magazinului de pielărie lucește în soare. Vitrinele explodează de culoarea motivelor decorative stil mudejar de pe orice, în timp ce  prin fața magazinului cu rochii și evantaie pentru flamenco – din nou culoare, multă culoare, volane și bijuterii, trec grabit două măicuțe catolice pierdute sub faldurile negre ale veșmântului monahal.

cordoba
Centrul Vechi / Foto: Expedia.com

Viață sub toate formele ei, doar ochi să ai să le poți vedea pe toate și înțelepciune să le înțelegi fiecare în contextul lor. Prin portalul înalt, traforat care încadrează ușa masivă de lemn – deschisă larg, a Conservatorului de Muzica, câteva acorduri ieșite de sub arcușul unei viori plutesc în aer precum mirosul de portocale ce scăpase în stradă pe sub Puerta del Perdon.

Aproape de locul unde am decis să dejunăm, – Taberna Luque a lui Antonio și a Mariei-soția sa, din Calle Blanco Belmonte 4, magazinul de ceaiuri și condimente arabe încarcă locul cu arome, mirosuri, parfumuri și culoari orientale; după cum se simte și se vede, Reconquista nu a izbândit în toate.

Cordoba e nimic din ce a fost odată, dar încă poate să arate ce a fost și de aici încolo nu trebuie decât sa îți folosești imaginația.

About the author

mm

Cristina Iliaș

Cristina Iliaș este o călătoare pasionată, care străbate lumea în lung și-n lat, filtrând-o prin ochiul critic, de arhitectă. În urma numeroaselor peregrinări, Cristina a scris cartea „Călător prin țara lor”.

Add Comment

Click here to post a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Urmărește-ne pe Facebook!