Kathakali… ce rezonanţe exotice are acest cuvânt! Îl simt ca pe o broderie, aşa cum percep şi întreaga grafie a limbii malaiala – rotundă, curgătoare, înflorită – pe care o vorbesc indienii din Kerala. În India, în general, sunt peste 450 de dialecte; dominaţia britanică le-a făcut însă acest bine: limba engleză, ca modalitate comună de întelegere, de comunicare. Şi ce derutantă este englezomalaiala la început, când te întâlneşti prima oară cu ea… noroc că există şi limba gimnastică…
Kathakali, teatru, dans, mai mult pantomimă, un spectacol în spectacol (şi din nou am avut parte de doi în unu), la care, de necrezut, noi am întârziat, pentru că ei au început la timp!
Ca să intri în atmosfera poveştii – ce bine că a existat un program de sală, chiar dacă era tradus într-o engleza şcolărească – trebuie să trăieşti împreună cu actorii, scenograful costumier şi muzicanţii, pregătirea ei. Pentru mine, make-up-ul celor trei actori, toţi bărbaţi, care s-au machiat la vedere, unii pe alţii sau fiecare pe sine, a fost un regal de profesionalism, respect pentru public, şi nu în ultimul rând, artă pentru artă.
Timp de o ora şi jumătate (spectacolul în sine nu a ţinut atât!), trei chipuri oacheşe, oarecare, s-au transformat într-un demon răzbunător, capabil să se întruchipeze într-o frumoasă ispită pentru chipeşul prinţ; acesta însa, nu este doar frumos şi puternic, ci şi foarte vigilent, simte pâna la urmă cine este frumoasa de lângă el, o alungă, demonul prins asupra faptului îşi reia înfaţişarea fioroasă, şi începe lupta în care binele, evident, învinge răul. Şi uite aşa, prinţul rămane în viaţă, în aşteptarea unei iubiri reale, autentice, iar demonul, cu sechele în urma luptei. Poveste clasică, ambalată tradiţional.
În teatrul kathakali principala atenţie este acordată machiajului care trebuie să fie foarte expresiv, să spună totul. Am fost fascinată de precizia, de îndemânarea, de tehnica cu care detalii incredibil de decorative defineau din aproape în aproape, personajul, chiar dacă peste o oră totul trebuia şters, chiar dacă, în sală urmau să fie câţiva spectatori – au fost 25. Costumele au fost la fel de spectaculoase, având la bază varianta kathakali a tutu-ului. Se ia o sfoară mai groasă, şi foarte lungă, care se leagă la un capăt de mijlocul actorului, după care se întinde în plan orizontal; pe ea se aşează în două, un sac mare de rafie, şi se încreţeşte prin glisare pe sfoară, pînă spre talie. Operaţia se repetă, se repetă, se repetă, şi funia se tot înfăşoară în jurul trupului până când rezultă câteva straturi suprapuse de saci, un jupon de fapt, acoperit în final, cu o fustă decorată, asortată cu restul costumului, nu foarte lungă, atât cât să nu se vadă sacii; şi gata. Urmează încălţările, tunica, bijuteriile sau accesoriile, şi uite, ăsta-i demonul, ăsta-i prinţul, asta-i ispita, femeia înşelătoare, capabilă să îl zăpăcească pe prinţ fără să scoată un cuvânt.
Actorul care interpreta femeia, probabil era un as al genului. Doar prin gesturi elegante sau sacadate, din priviri, şi din mimica feţei, putea să transmită orice sentiment: speranţă, dorinţă, furie, iertare, iubire, tristeţe… ca şi ceilalţi actori, de altfel, dar aceştia mai scoteau din când în când câteva sunete guturale, urlete, plescăituri, sâsâituri, în timp ce săreau unul în jurul celuilat, ca doi cocoşi înfierbântaţi, în luptă, susţinuţi de ritmul unei tobe şi a unei perechi de clopoţei tibetani, care punctau tensionant, povestea. Mi-am imaginat ce se întamplă după ce cortina inexistentă, cade; acelaşi ritual, dar în sens invers; funia se desface, sacii sunt împăturiţi, accesoriile se pun de-a valma în valiza cu recuzită, vopseaua se spală de pe faţă, şi trei chipuri oarecare, oacheşe, îşi împart mulţumiţi câştigul serii, cu ceilalţi din echipă, fără orgolii personale, relundu-şi existenţa cotidiană, până la următoarea reprezentaţie. Nu cred că sunt conştienţi de valoarea actului lor artistic; ei doar au povestit o poveste povestită de nenumărate ori.[sws_pullquote_right] Actul este surprinzător într-o ţară în care o femeie nu poate fi îmbrăţişată în public, şi un sfânt nu poate fi atins [/sws_pullquote_right]
De fapt, fiecare întâmplare petrecută în India, poate fi o poveste. O întâmplare, în sensul de lucru care s-a întâmplat, pentru că altfel, nimic nu a fost făcut din întâmplare, Lucian gândind şi organizând tot ce ţinea de el, foarte bine.
A fost şi vizită, în prezenţa neaşeptată, nesperată, a Ammei, la ashramul său din Amritapuri. Am fost surprinsă să întâlnesc, să ating, o persoană sfântă, marcată de divinitate atât de profund, capabilă să adune în jurul său mii de oameni care încă mai cred în iubire necondiţionată, în divinitatea existentă în noi toţi, în ideea de unitate – toţi suntem unul – , toţi dornici să primească promiţătorul dar al credinţei lor: O IMBRATISARE; căci asta face Amma, noua Maica Tereza, din punctual meu de vedere.
Actul este surprinzător într-o ţară în care o femeie nu poate fi îmbrăţişată în public, şi un sfânt nu poate fi atins. Adună oameni care vin de bunăvoie să fie îmbrăţişaţi şi atât, dar adună şi sponsori, implicit fonduri, şi este prezentă oriunde în lume este nevoie de ajutor: taifun, tsunami, război, sărăcie, boală, lipsă de educaţie, de hrană, de credinţă în ceva… acolo este Amma. În ashramul ei, ridicat mai mult pe verticală, pe o limbă de pământ între ape, vin oameni din toată lumea, care mai cred că omenirea poate fi salvată de la autodistrugere, doar prin iubire, prin rugăciune şi speranţă, aliniindu-şi vibraţiile pozitive, contribuind cu cât de puţin, la marea ei lucrare. Erau acolo sute de oameni care trăiau, munceau, se rugau, într-o armonie perfectă. Oare cum or putea?… Astăzi am fost la şedinţa de bloc: 45 eram… şi am adunat numai furie…
Târziu, când întunericul se lăsase deja, într-o ordine perfectă a celor ce îşi aşteptau îmbrăţişarea, DARSHAN-ul, am primit-o şi eu, pe a mea, însoţită de o banana sfinţita, o bomboană, un pliculeţ cu cenuşa sfinţită şi ea, alături de două cuvinte indiene, şoptite în ureche. S-a întâmplat ceva? Am simţit ceva? Nici acum nu ştiu, dar ştiu foarte bine că multă vremea după aceea, tot drumul spre casă, şi mai apoi încă, am păstrat în mine o stare profundă de tăcere interioară, fiind incapabilă – de fapt nici nu doream – să verbalizez vreun gând, vreo stare. La liniştea pe care mi-o dăduse până atunci India, mai adăugasem un strop. Aşa să fie oare terapia prin tăcere, despre care am auzit de atâtea ori?
Şi au mai fost şi alte întâmplări, care au plutit peste ape, alunecând din Alappuzha – încă nu ştiu cum se pronunţă, oricum simpatic, prietenii ştiu de ce – pe backwaters-uri, canale navigabile, în nişte bărci mari, de lemn strunjit, lăcuit, luxoase, cu camere mobilate în stil colonial, cu băi individuale la fiecare cameră şi living în aer liber, cu fotolii largi încăpătoare, acoperite cu broderii, şi masa pregatită acolo, pe vas, servită de indieni foarte tuciurii, cum sunt toţi în sudul ţării şi mai ales, în mare parte, necunoscători de limba engleză. Aici chiar şi cu limba gimnastică a fost mai greu, dar n-a contat; era atâta îndatorire pentru nimic, afişată de cei trei membri ai echipajului, încât puteai uşor să te detaşezi de prezent, şi să te simţi un pic de Lady…
[nggallery id=84]Vasele, multe, căci canalele erau pline de ambarcaţiuni, care mai de care mai interesante ca siluetă, imagine şi ocupanţi – acesta este şi drumul lor pe apă, spre Bangalore -, erau spectacolul permanent pentru locuitorii de pe maluri, precum ei erau, la rândul lor, spectacolul exotic, fascinant, pentru noi, occidentalii curioşi, uimiţi de cum se desfăşoară viaţa lor atât de simplă în care apa aceea curgătoare este prezentă în toate. Câte un drum îngust curge pe fiecare mal odata cu râul, coborând în trepte, direct în apă, în dreptul fiecărei case: aici se întâmplă totul: se spală rufele, vesela, se face baia zilnică, şi tot de aici, unii şi-au tras câte o ţeavă până la cişmeau din curte, pentru gătit, pentru vaci, pentru capre şi păsări. Case nepretenţioase, sărăcăcioase chiar, rufe întinse la uscat, câte un năvod agăţat de copaci, copii dezbrăcaţi, ciori şi păsările emblemă ale sudului, kingfisher, femei care spală rufele lovindu-le cu putere de câte o piatră, o mamă cu doi copii pe care îi învaţă să numere în engleză în timp ce împleteşte frunze de palmier, totul se desfăşoară de-a lungul râului, în palierul de jos, ca într-o dioramă; deasupra lor se ridică siguri de ei, cocotierii plini de nuci, iar în spatele caselor, verdele viu al câmpurilor de orez se înfruptă, deja sătul, din căldura albă, a amiezii de aprilie. Nu mai e mult, şi va veni musonul.
Aici, pe unul dintre maluri, la una din opriri, lângă magazinul sătesc vopsit în cel mai optimist verde pe care mi-l puteam imagina, combinat cu galben şi roz, m-am bucurat cu toate simţurile mele de prezenţa celui mai frumos cocotier pe care l-am întâlnit vreodată: scund şi vânjos, etala cu mândrie ciorchini cu nuci în diferite stadii de dezvoltare, dar toate, absolut toate, de un galben portocaliu intens. Pentru ei, nimic special, e doar un alt soi de cocotier, pentru mine, o revelaţie, ca cea pe care am avut-o odată, când am asistat la deschiderea unei scoici cu perlă, şi perla era altfel, era… aurie! (va urma)
[…] Când a fost mama în Kerala și a asistat la Kathakali, s-a întors mult mai entuziasmată de acest spectacol decât am fost eu. Dar se știe că eu sunt greu impresionabilă… […]