Thailanda e una dintre țările mele favorite. Motivele sunt multe, dar dintre ele aș desprinde trei și le-aș așeza frumos, pe bordul TukTuk-ului, pentru a defila cu ele prin lume: zâmbet, culoare, mâncare. Dacă pun la socoteală și faptul că site-ul pe care citești aceste rânduri a primit numele în urma primei vizite în Thailanda, nu ar mai trebuie să existe nicio explicație. Ci ar trebui să trecem la fapte.
În 2018 am am fost de două ori în Thailanda. Prima oară, am vizitat Chiang Mai, regiunea din nord, un fel de leagăn al civilizației și culturii thailandeze, despre care am scris, cu bucurie, aici. A doua ocazie a venit la invitația Autorității de Turism a Thailandei și s-a concretizat într-o vizită care a inclus două părți: descoperirea regiunii Trat, din estul țării, împreună cu insula Koh Chang și Chanthaburi, la care s-a adăugat o incursiune în Cambodgia, cu templele Angkor Wat în prim-plan. Despre toate aceste locuri vei citi în cele ce urmează, pe parcursul a trei articole, cu speranța că îți voi deschide apetitul pentru a-ți planifica o vizită în Thailanda și Cambodgia, două dintre bijuteriile Asiei de Sud-Est.
Bangkok by night. Sau cum se integrează China pe stil thai
București – Istanbul – Bangkok. Nu e un zbor ușor, dar, la naiba!, atunci când știi că urmează să ajungi într-un loc cool n-ar trebui să-ți pese nici că aeroportul Ataturk e varză, fiindcă urmează să se mute în noua și controversata locație, nici că urmează să zbori vreo nouă ore și jumătate, cu genunchii dând târcoale propriei guri, alături de cine știe ce vecin de scaun care se descalță după ce în prealabil a parcurs 50 de kilometri prin praful Evului Mediu (nu a fost cazul. Sau… nu acum).
Spre rușinea mea, nu mai fusesem în Bangkok. Și nici acum nu aveam să stau mai mult de o noapte în această capitală în care va trebui să ajung din nou, pentru a-i înțelege mai bine farmecul. I se spune „orașul îngerilor”, „marele oraș al nemuritorilor”, „magnificul oraș al celor nouă pietre prețioase”, „scaunul regelui”, „orașul palatelor regale”, „casa regilor încarnați”, „orașul ridicat de Visvarkarman la porunca lui Indra”. Pune toate astea la un loc și ai aflat adevăratul nume al Bangkokului, care este – și acum, un mic copy-paste, ține-te de scaun: Krungthepmahanakhon Amonrattanakosin Mahinthara Yutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udom Ratchaniwet Mahasathan Amonphiman Awatansathit Sakkathattiya Witsanukamprasit. Un nume de Cartea Recordurilor, în privința lungimii.
Nu e o glumă: Bangkok este doar versiunea prescurtată a numelui format din 169 de caractere, care transformă capitala Thailandei într-unul dintre orașele cu cele mai lungi denumiri din lume. Localnicii îi spun, însă, Krung Thep, și bine fac, fiindcă după câteva beri Singha sau Tiger ar fi o adevărată încercare să-l pronunți pe tot, de la cap la coadă, chiar dacă ești născut acolo.
Am ajuns seara în Bangkok, alături de alți trei jurnaliști – un polonez, o poloneză și o bulgăroaică. Apuc să văd apusul printre zgârie norii urbani, cocoțat la un etaj infinit în camera de hotel, după care mă grăbesc să urmez ghidul local într-un tur de noapte al Bangkokului, având în minte cele trei legi ciudate care se aplică aici: nu ai voie să ieși din casă fără să porți lenjerie intimă, nu ai voie să conduci cu pieptul gol și nu ai voie să calci, fie și din greșeală, pe moneda națională, bahtul. Dacă vrei să încerci asta, fă-o la tine acasă, nu experimenta în Bangkok, ca să nu te trezești la mititica, de unde nu te mai recuperează statul român niciodată.
Cu ce poți să te plimbi cel mai bine prin Bangkok, dacă nu cu un tuk tuk? Acum e cel mai potrivit moment să-ți povestesc despre acest mijloc de transport, în care tu însuți ai pășit cu încredere, din moment ce citești aceste rânduri.
Cu tuk tuk-ul prin Bangkok
Tuk tuk-ul, această mașinuță motorizată atât de populară în Asia de Sud-Est și în unele părți din Africa și chiar America de Sud (mai nou, a împânzit și capitale europene, precum Lisabona sau Amsterdam), a evoluat din designul ricșelor care bântuiau în număr mare pe străzile din Bangkok în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cineva s-a gândit să pună un motor la o ricșă și așa s-a născut tuk tuk-ul.
De unde numele tuk tuk? De la sunetele pe care le scoteau primele modele. Motorul acestora emitea un „tuk tuk tuk tuk” permanent, care a botezat rapid micuțul vehicul. Odată cu progresul tehnologic, modelele au evoluat și au scăpat încet-încet de enervantul zgomot. Dar numele a rămas.
Majoritatea tuk tuk-urilor sunt produse în Thailanda, însă și alte țări asiatice, în special India, s-au specializat în producția mașinuțelor. Există o varietate de modele, iar dacă vizitezi Asia vezi imediat diferențele dintre vehiculele diverselor țări, zone, orașe. Mai mult, ele poartă nume diferite: CNG-uri în Bangladesh, triciclete în Filipine, bajaj în Jakarta, mototaxiuri în America Centrală și de Sud, etc. În general, ele sunt cunoscute drept auto-ricșe.
Am mers de mai multe ori cu tuk tuk-ul în Thailanda, dar și în India. În unele orașe, șoferii de tuk tuk pot fi enervanți. Te strigă pe stradă, oferindu-ți să te ducă dintr-o parte în alta și au o atitudine agresivă. Unii sunt docili, alții se cred adevărați piloți de curse. În Chiang Mai am mers cu un tuk tuk al cărui șofer ținea morțiș să fie portieră la portieră cu un Mercedes, accelerând la maxim și luând curbe într-un mod cel puțin bizar, dacă nu periculos. Oriunde iei un tuk tuk, însă, nu uita să te tocmești. Spune-i șoferului destinația finală și întreabă-l cât îți ia. Apoi negociază: nu accepta niciodată primul preț, fiindcă suma corectă poate ajunge și la jumătate din ceea ce ți se propune.
De această dată, tuk tuk-urile erau închiriate în prealabil de gazdele noastre. Unul verde, celălalt albastru. Șoferii de tuk tuk își decorează iubitele mai ceva ca taximetriștii români care agață câte 725 de cruciulițe de parbriz. „Valoarea” lor sunt luminițele. Așa că tuk tuk-urile arată ca pomii de Crăciun. Cu mărgeluțe, șnururi, globuri, fotografii ale rudelor și alte artefacte personale.
Delicioasa stradă Yaowarat
Noaptea, Bangkokul e o feerie cu lumini. Ghidul ne duce în Chinatown, pe principala stradă cu mâncare: Yaowarat. Să ajungi pe Yaowarat când ți-e foame, e un gest de masochism adevărat. Și nu doar pentru că Yaowarat e una dintre cele mai cunoscute food streets ale lumii, ci pentru că aici te trezești în fața preparatelor gătite de o comunitate care de 200 de ani se ocupă cu… mâncarea.
Nu ai ști ce să alegi mai întâi: să iei la rând fiecare tarabă la care vânzătorii oferă tot felul de mâncăruri, de la „minuturi” la fructe exotice și gândaci prăjiți sau să intri într-un restaurant (care dintre ele?) pentru a-ți antrena stomacul și a-l învăța ce înseamnă fusion-ul ăsta thai-chi.
Data viitoare când ajung în Bangkok, promit să fac un „top 10” legat de strada asta. Indiferent cu ce: vânzători locali, restaurante, mâncăruri de încercat. Acum, amețit de firmele luminoase și de miresmele fiecărui stand, nu fac decât să mă minunez și să-l urmez pe ghid. Ghidul nostru, pe jumătate chinez, știe cel mai bine care e mersul lucrurilor. Așa că ne oprește în fața unui local în fața căruia se întinde o coadă lungă. Bine, întreaga Yaowarat pare o coadă lungă, dar aici oamenii par că au venit chitiți să mănânce ceva bun: Nai-Ek Roll Noodles.
Pentru că avem pile, sărim peste coadă, ca niște dragoni europeni, și, beneficiari ai unei mese care tocmai s-a eliberat, ne înghesuim în mijlocul unui fel de fast food în care bucătăria e la vedere, în mijlocul mijlocului, meniul arată mai prost ca la o crășmă din Ferentari iar vâjâitul celor care servesc la mese aproape că-ți provoacă instant otită.
Aflu repede, însă, că Nai-Ek face mâncare încă din anii ’60. Și că oamenii ăștia servesc o mie de suflete pe noapte, toți părând că pleacă foarte mulțumiți. De altfel, locul e inclus în Ghidul Michelin 2019, în care ni se spune că Nai Ek a emigrat din China în anii ’60 și a vândut primii lui țăiței la tarabă. Erau atât de buni încât reputația lui a crescut în următorii 20 de ani, suficient de mult încât, în 1989, să treacă din stradă în clădirea în care azi funcționează restaurănțelul său.
Comandăm repede, suntem serviți repede, mâncăm repede. Cel mai iubit preparat de la Nai-Ek este supa picantă cu porc crispy. E cea din mijlocul fotografiei cu preparatele încercate. Bună până la Buddha și înapoi. Khob khun krab, Nai-Ek!
După răsfățul fără pretenții de la Nai-Ek, plimbarea pe strada Yaowarat devine mai ușoară. Mai testez o clătită sărată, mai înghit un fruct mic, mă opresc fascinat în fața unui tăietor de durian și mă întreb a mia oară cum de pot fi asiaticii îndrăgostiți de acest fruct bizar care miroase ca un canal desfundat (motiv pentru care e interzis în unele hoteluri) și care are un gust de ceapă mixată cu usturoi. Am trecut peste miros și am presupus că trebuie să ai o surpriză divină în gură. Ai. Doar că vine din celălat sens, nu de sus.
Ca orice lucru de pe lumea asta, și strada Yaowarat are un final, așa că… hop în tuk tuk și, înainte de culcare, o trecere în revistă a câtorva locuri din Bangkok e binevenită. În frunte cu Palatul Regal, unde se oprește lumea ca la Casa Poporului, pentru că, deh, regii Siamului (mai târziu al Thailandei) stau aici încă din anul 1782. Grand Palace nu e o clădire unică, ci un complex de structuri care se întinde pe o suprafață de 218.000 mp, pe marginea râului Chao Phraya, cel care șerpuiește prin Bangkok, sporindu-i farmecul și colorându-i spiritul. (va urma)
Add Comment