Un bazar bizar: piața de duminică
Hopa-hopa pe serpentine înapoi în Chiang Mai. Mai avem un pic de timp la dispoziție până la masa care, conform programului, are nuanțe culturale, așa că Chan ne descarcă la margine de drum și ne aruncă într-un malaxor care se întinde pe o stradă lungă și nebună, pe care se desfășoară ceea ce se numește Sunday Market – piața de duminică. Pentru că este duminică, norocul nostru!
45 de minute de plimbare prin cutia cu maimuțe a Chiang Mai-ului, care începe de la Poarta Tha Pae, pe „Walking Street”-ul Ratchadamnoen, odată cu ora 16. Asta pentru cazul că te prinde sfânta duminică p-acolo, ceea ce ar fi de dorit, fiindcă piața aceasta de noapte, care se „ține” doar o dată pe săptămână e mult mai cool decât Night Bazaar-ul de lângă Centrul Vechi, care se desfășoară zilnic.
Practic, aici găsești orice-ți dorește inimioara de turist care visează la o baie de mulțime exotică. De la săpunuri sculptate de artiști mai talentați ca sculptorii de fructe din Bihor până la tricouri de designer ce râvnește la o expoziție în New York. De la mâncare stradală digerabilă și apetisantă până la insecte prăjite, cu greieri mai slabi sau mai grași, după poftă, cu viermi mai inelați sau mai burlaci. De la suveniruri de orice fel la obiecte de care nu te-ai atinge nici dacă te roagă Buddha din sufletul lui aurit. O explozie de oameni și de mărfuri. Mergi printre tarabe și-ți faci cruce-n cerul gurii, ca un bun creștin, așteptând să vezi la următorul colț o iguană care recită din Tagore sau un elefant care face yo-yo cu-o maimuță. Te minunezi, negociezi, cumperi. Dacă vrei suvenir de Chiang Mai, îți sugerez să-l iei de-aici, deci pune-ți alarmă pe telefon, pentru duminica.
M-am dus cât am putut de mult pe interminabila stradă a negoțului de duminică, întorcându-mă la fix pentru îmbarcarea spre cină. Când vine vorba de mâncare thailandeză, nimic nu-mi poate sta în cale. Mai ales atunci când se anunță cu spectacol.
Dansuri culturale, cu unghiuțe
La vechiul Centru Cultural din Chiang Mai, ne pregătim să savurăm un… Khantoke Dinner, asortat unui Khantoke Show. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai întâi trebuie să ne descălțăm la intrare. Stai, domnu’ Chan: mergem la templu? Alt templu? Da. Adică nu. Adică e alt fel de templu. Unul cultural.
Ne descălțăm pentru că aici aproape toată lumea stă pe jos. Mâncarea se servește pe un fel de tatami-uri, ca la japonezi. Norocul nostru (deși ar trebui să vorbesc în nume propriu) e că Chan a avut inspirația să ne rezerve una dintre cele câteva mese disponibile, prin urmare vom sta ca oamenii și nu ne vom chinui în poziții de yoga culinar.
Primul Dinner Show Khantoke a avut loc chiar aici, în Vechiul Chiang Mai, în anul 1970, și avea în vedere promovarea tradițiilor din nordul Thailandei și a culturii Lanna, care a evoluat mult de-a lungul secolelor. Multe dintre dansuri au fost create în ultimii 150 de ani (cel mai recent, în 1957) dar toate acestea își au originile în cele mult mai vechi.
Pentru că, de fapt, despre asta e vorba: stai la masă (mă rog, pe jos, dacă ești mai ghinionist), mănânci și te uiți la un program cultural tradițional, în care câteva fete foaaaarte drăguțe, cu niște unghii (false) lungi până în Laos, execută o serie de dansuri, care mai de care mai diverse și mai sugestive. Mesenii (sau, cum să le spun… podelenii) privesc fascinați, filmează, fac pozici și la final aplaudă isteric. Din program: dansul săbiilor, dansul unghiilor (!), dansul mătăsii, dansul sărbătorii etc. Și nu mă înțelegeți greșit: spectacolul e absolut superb. Un fel de Junii Sibiului + Ansamblul Doinița + Rapsodia Vultureană, la puterea Thai.
La fel de interesant este faptul că la acest restaurant se servește un meniu fix, constând din 8 preparate aduse pe o khantoke (de unde și numele) – o tăviță folosită drept o mini-masă pe care se așează feluri de mâncare ce „vorbesc” mesenilor despre cultura pregătirii sticky-rice-ului (orezul lipicios) și a gastronomiei din jurul acestuia.
La Old Chiagmai, meniul constă din pui prăjit, porc curry burnese, varză prăjită, porc cu sos tomat și pastă de chili, șorici de porc, castraveți proaspeți, banană prăjită și prăjiturele de orez prăjit (servite ca desert). Poate că nu sună spectaculos dar, parol, e delicios. Pune și sticky rice-ul, adus în coșulete de bambus, pe care-l iei cu mâna, îl frămânți între degețele până faci o biluță, îl treci printr-un sos, apoi pac!, îl dai pe gât ca pe bombonelele alea albe cu cocos de le găsești la case la Mega. Pune și-o bere Chang, două… trei… că cere chili-ul, urlă și șoriciul… și te-ai culturalizat de-o să mai vrei și mâine noapte la dansurile fetelor cu unghiuțe.
Satul coșulețelor împletite
Orașul Chiang Mai e ca un pahar de prosecco. Efervescent. Traversându-i diversele zone, ți se pictează în mintea turistică o localitate în care, la final, ți-ar fi ușor să locuiești. Nu-i de mirare că Chiang Mai e paradisul nomazilor digitali: cazarea e ieftină, mâncarea – oho! – e ieftină și bună, infrastructura e în continuă dezvoltare, viața pare mai mult decât interesantă. Nu e nebunia aceea a Bangkokului, nu e turismul de insule (deși, sigur, câtă vreme lipsește plaja, parcă ai senzația pemanentă că lipsește… ceva) dar există o oarecare liniște așezată, pe care am simțit-o plimbându-mă la ceas de seară prin cartierele nu foarte nebune și nu foarte pline de turiști.
Există, desigur, acea zonă centrală care, ca orice oraș thailandez, își face de cap cu turistul în fel și chip, însă exotismul Chiang Mai-ului e mai degrabă unul cu fler occidental iar diferențele față de sudul țării, despre care auzi și citești înainte să ajungi acolo, sunt reale. Palpabile. Până și tuk tuk-uri mi s-a părut că sunt mai puține, deși în centru, pe lângă Night Bazaar, șoferii lor te asaltau ca în orice altă parte din Thailanda. La urma-urmei, e cel mai ieftin mijloc de transport și, uneori, cel mai rapid. Chiar foarte rapid și foarte nesigur (nu ca al nostru), atunci când dai peste vreun Schumacher local, care vrea să-și umfle mușchii la ceas de seară, concurând vreme de trei secunde cu un șofer de jeep zeflemist.
Ziua de luni își aprinde fitilul peste Chiang Mai. Începem săptămâna cu un mix de cultură + drumeție în natură + tradiții = love. Programul se prezintă la start cu Mae Kampong, un sat „în mijlocul munților”, dar mai întâi Chan oprește microbuzele cu care ne transportă pe marginea autostrăzii, pentru a lua niște mâncare la pachet. În spatele unui grătar pe care a aranjat frumos rânduri de frigărui de pui ce seamănă cu turcii trași în țeapă de Vlăduț cel crunt, un băiat cu șorț albastru ne pregătește o parte din ceea ce va fi prânzul nostru de mai târziu. Doar că puii miros atât de tare a… pui, încât pe serpentinele dinspre Mae Kampong provoacă victime.
Satul s-a „adunat” acum o sută de ani, din săteni veniți de prin reginile vecine, forțați să devină „agricultori”. Dacă-i ordin, cu plăcere, și oamenii au învățat să iubească natura, natura i-a iubit pe ei și uite-ne acum, după un secol, în mijlocul urmașilor lor, admirându-le căsuțele și dând „bună ziua” comercianților ambulanți care umblă cu mașina prin sat vânzând sătenilor de toate pentru toți, de la carne la jucării, în tot felul de punguțe care atârnă inestetic și deloc îmbietor de imensul portbagaj deschis.
Sătenii chiar par preocupați să asigure sănătatea naturii și nu cred că le-ar permite vreodată austriecilor (sau thailandezilor cu mustață) să le taie pădurile. Dimpotrivă. Am văzut copaci legați cu o pânză portocalie, ca însemn pentru ca nu cumva să se atingă cineva de ei. Și am văzut și o cascadă, decentă, preludiu la cascadele care vor urma în Parcul Inthanon, înainte de a învăța de la o tanti pricepută cum se împletesc coșulețe de răchită.
Nu am împletit coșulețul – era prea greu și ar fi trebuit să cer cazare o lună ca să deprind tehnica – dar tanti care nu zâmbea s-a dovedit amabilă și, cu mânuțele ei de aur, ne-a împletit coșulețe tuturor, în care ne-am pus apoi fructe și ce-am mai găsit pe masă după ce am devorat mâncărica tradițională și puii trași în țeapă pe marginea șoselei, servită în decor rural, cu poluare zero și cu un farmec discret dar foarte natural.
Noi doi și-o umbrelă
Continuând în același spirit culturalo-tradițional, am plecat din Mae Kampong cu direcția Bo Sang & San Kampaeng Cultural Area, adică un loc drăguț, plin de făbricuțe de tot felul, pentru doamne și domnițe, câtă vreme într-una se produc umbrele și în alta mătăsuri.
Treaba cu umbrelele mi s-a părut, ce-i drept, mai simpatică și mai interactivă. Umbrelele cu pricina se numesc Sa Paper și toată lumea care intră în magazinul de suveniruri din finalul „procesului de producție” înnebunește de dorința de a cumpăra una, două, șapte, douăzeci de umbrele, mai mari sau mai mici, cu care să-și burdușească bagajele ducându-le acasă din motive rezonabile (ca suveniruri inutile) sau obscure.
Adevărul e că umbreluțele făcute din bambus și acoperite de hârtie, lăsate la uscat apoi pictate manual într-o sumedenie de culori vii, au magnetismul bomboanelor colorate Skittles. Dacă le-ar pune și-o guriță, ar striga toate „cumpără-mă, cumpără-mă! Ia-mă pe mine, că-s mai galbenă. Ba nu, pe mine, că uite ce roșu tradițional am și te apăr și de necazuri când ți-o fi mai greu!”. Au prețuri mici și dacă trolerul tău e deja plin dar ții morțiș să-ți cumperi un bax de umbrele cu care să-ți împânzești casa, oamenii sunt dispuși să ți le trimită cu poșta. Pe scurt, nu există „nu se poate”.
La mătăsuri, însă, m-am simțit mai interesat ca un elefant care e pe cale să intre într-un frigider. În copilărie, când bunică-mea intra într-un magazin de stofe, mi se părea cel mai plictisitor lucru ever. Priveam baloții ăia fără sens și dacă exista măcar un ceva care să-mi placă, acela era mirosul – un soi de aurolac textil care te făcea să rămâi în magazin în ciuda faptului că te plictiseai îngrozitor. Probabil d-aia n-am devenit creator de modă.
Am văzut însă la Chiangmai Arts cum se face mătasea. Am văzut și viermii responsabili pentru asta, am văzut muncitoarele care biciuiesc viermișorii, am văzut produsele finale, frumoase, scumpe (că deh, e mătase naturală) și am stat 457 de ore așteptând fetele grupului să iasă din magazinul cu haine de mătase, plăcere vinovată scuzabilă, câtă vreme ai o bere Singha sau Chang la dispoziție. Let’s move! Ce urmează, mister Chan? (va urma)
Deplasare realizată în parteneriat cu Qatar Airways. Qatar Airways operează 4 zboruri săptămânale pe ruta București – Chiang Mai, cu escală în Doha.
Citește: Chiang Mai – Thailanda cea cuminte și devreme-acasă (1): Nirvana templelor budiste
Citește: Chiang Mai – Thailanda cea cuminte și devreme-acasă (3): Prietenul meu, elefantul
[…] Tone12 Min Read Asia • Lumea lui […]
[…] Tone12 Min Read Asia • Lumea lui […]