Dupa ce am trecut pe la pavilioanele de Argint si Aur (nu, de bronz nu exista), am pornit catre gradina Zen Ryoanji. Despre treaba cu zen-ul sunt multe de spus. Noi vorbim prin Romania din ce in ce mai mult despre dorinta de a fi zen. Adica pusi la adapost de orice problema. Adica, sa ne doara-n basca de orice si sa putem zambi frumos chiar daca seful ne taie din salariu. In realitate, treaba cu zen-ul e mult mai complexa.
Secta Zen a fost introdusa in Japonia dinspre China, in anul 1191 dar din pricina teoriilor sale complicate a devenit populara doar printre membrii clasei militare. Pe scurt, invataturile Zen spun ca cineva poate ajunge la auto-iluminare (supremul Buddha) doar prin meditatie si disciplina. In zilele noastre, filosofia zen e populara mai degraba in afara Japoniei.
Mergand pe principiile zen-budismului, japonezii s-au gandit ca trebuie sa aibe un loc specific in care sa practice invataturile respective. Si au inventat gradinile cu pietre (carora li se spune, generic, gradini zen). In acestea, plantele si copacii se schimba odata cu schimbarea anotimpurilor.
Structura unei asemenea gradini e determinata de arhitectura din jur – cladiri, verande, terase, poteci, dealuri, pietre. Gradinile “uscate” (Karesansui) au aparut in perioada Muromachi (1392 – 1568) si au un stil unic: situate langa elestee, reprezinta peisaje naturale simbolice, “peisaje ale mintii”, formate din pietre, nisip alb, muschi si pruni.
In templul Ryoanji din Kyoto se afla cea mai cunoscuta gradina de pietre din Japonia. Initial, locul a apartinut unui aristocrat din era Heian, apoi, in 1450, a fost transformat in templu Zen, apartinand scolii Myoshinji. Despre gradina in sine nu se cunosc foarte multe lucruri certe, insa exista destule speculatii legate de creatorul acesteia.
Mai intai trebuie spus ca gradina in sine este un dreptunghi mare (30 m / 10 m) de pietricele, inconjurat de ziduri joase. In interiorul dreptunghiului se afla 15 pietre situate pe insulite de muschi de pamant, grupate in palcuri mici. Partea interesanta a acestui aranjament este ca din orice unghi te-ai uita, cel putin una dintre pietre ramane ascunsa privirii.
Nici simbolistica ei nu este foarte clara. Unii cred ca tema gradinii o reprezinta un tigru care poarta pietrele in spate, de-a lungul unui elesteu sau a unei mari in vreme ce altii sunt de parere ca arhitectul a vrut sa sugereze pur si simplu infinitul.
Oamenii vin si se aseaza pe o margine a gradinii zen, pe cateva rinduri de banci. Ideea e sa stai sa privesti pietrele si sa… te zenifici. Recunosc, nu mi-a reusit. Ori nu ma concentrez suficient, ori nu am o relatie atat de apropiata cu Buddha, ori pur si simplu nu stiu sa privesc cum se cuvine pietrele si nisipul.
N-as vrea, totusi, sa ironizez conceptul, mai ales ca gradina este realmente frumoasa si interesanta si este considerata una dintre capodoperele culturii nipone. Plus ca, langa ea se afla un pavilion japonez cu picturi, camere cu tatami si alte gradini micute. Nu lipseste nici elesteul, care are doua insulite, fiecare cu semnificatia ei.
Dupa zenificarea de rigoare, terminata cu ritualul re-incaltarii (am uitat sa spun ca la intrarea in zona cu gradina zen trebuie sa te descalti) am pornit spre alt obiectiv de vaza din Kyoto: templul Kiyomizudera. In traducere, templul Apei Pure, acesta e unul dintre cele mai mari temple din Japonia. Si, se pare cele mai aglomerate, din moment ce puhoiul de lume care-l vizita era impresionant.
Nu am vazut europeni (se pare ca Japonia nu e o destinatie atat de populara pentru acestia) dar o multime de chinezi si coreeni pari atrasi ca un magnet de minunatiile oferite de vecinii lor de peste balta.
Kiyomizudera a fost intemeiat in anul 780, pe locul cascadei Otowa, in mijlocul unor dealuri situate in estul orasului Kyoto. De la cascada i se trage si numele iar originile-i sunt asociate cu secta Hosso, una dintre cele mai vechi scoli budiste din Japonia. Aflat pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO, templul e spectaculos prin pozitionare si prin peisajele pe care le ofera asupra imprejurimilor si orasului, dar si prin faptul ca are veranda din fata salii principale construita pe niste barne de lemn situate la o inaltime de 13 metri fata de dealul de dedesubt. In sala principala se afla o statuie a zeitei Kannon (cea cu 11 fete, despre care am vorbit si la Kanakura).
Apele cascadei sunt divizate in trei suvoaie iar vizitatorii folosesc niste polonice lungi pe care le umplu pentru a bea apoi din ele intru… purificare. Se spune ca fiecare dintre cele trei suvoaie are cate un efect si asigura longevitate, succesul scolar (!) si o viata amoroasa fericita. Atentie, insa: a bea din toate cele trei se considera a fi un gest de lacomie.
Sunt circa 30 de structuri ce se intind de-a lungul a 130.000 de metri patrati pe care ii cuprinde Kiyomizudera si fiecare dintre ele are propriul specific si farmec, de la pagode la un mic templu dedicat mamei lui Buddha. Intrarea costa 300 yeni (circa 2 euro) iar orele de vizita sunt intre 6 dimineata si 6 seara.
La iesire nimeresti fix in cartierul Higashiyama, unul plin de stradute inguste tixite cu restaurante, magazine cu produse traditionale, dulciuri, specialitati locale, ceramica, muraturi, suveniruri si asa mai departe.
Add Comment