Am fost, în urma unei alegeri nu tocmai inspirate, într-o plimbare pe mare, de patru ore, cu o ambarcaţiune care promitea ceva distracţie şi vizitarea a trei insule din cele multe şi renumite în pliantele turistice. Trei au fost doar două, una cam parăsită după cum o înfăţişau vestigiile albite de soare de pe plajă, iar cealaltă, aridă, invadată de aceleaşi umbrele înşiruite, şi magazine cu suveniruri chinezeşti înghesuite între locante incerte ca destinaţie; restaurant, depozit, bar, magazine, wc public, toate într-unul, precum cel în care am şi luat masa inclusă în preţul excursiei. Nimic din fascinanta Thailandă insulară promisă de pliantul turistic.
Căldură mare, monşer, problemă rezolvată însă, la debarcarea din nou, în staţiune: începuse Songkran-ul. Toată lumea uda pe toată lumea. Din magazine, din case, din maşini ţâşneau râuri de apă aruncate cu orice putea fi un recipient; de la borcane la găleţi sau furtunuri până la bazuca de plastic sau cisterna de la întreprinderea de gospodărire comunală sub a cărei tulumbă era mai bine să eviţi să ajungi. Apa te lua efectiv prin surprindere, mai ales dacă erai blondă sau roşcată, şi nu realizai întotdeauna de unde putea veni. Rezultatul era, ca imagine, urmarea unui concurs de maieuri ude… dar era considerat o binecuvantare, căci asta este de fapt Songkran, început de nou ciclu solar şi intrarea lui într-o altă casă zodiacală. În luna aprilie (13-15), obiceiul de a uda este sinonim cu fertilitatea, cu primenirea, cu purificarea, transformându-se în timp într-un festival al noului an, chiar daca anul nou calendaristic este celebrat în stil occidental la fiecare 1 ianuarie. Oficial ţine trei zile, dar ajunge şi la o săptămână în unele locuri din ţară. Importanţa spirituală a sărbătorii este legată de primenirea imaginii lui Buddha, celebrat în toate formele de altare, amplasate oriunde în oraş, în grădinile şi holurile hotelurilor, sau prin procesiunile stradale. Se consideră o datorie sacră gestul de a turna apă parfumată cu flori de iasomie peste creştetul statuetelor ce îl reprezintă pe Buddha. În plan social, sărbătoarea are valenţele Crăciunului de la noi, fiind un timp al reunirii familiei. Una peste alta, veselie mare, câtă vreme nu ţi se udau actele sau aparatele foto, telefoanele… dar găseşti de cumpărat huse de plastic protectoare dacă eşti suficient de prevăzător.
Zilele lui Buddha picau anul acesta şi peste a şaptea zi a săptămânii, şi ceea ce nu prea am făcut acasă, am făcut aici: ne-am trezit de dimineaţă, tare de dimineaţă, şi am mers la biserică, adică la templul buddhist şi am avut surpriza să participăm la un ritual religios identic în esenţă şi foarte asemănător ca formă, cu pomenirea morţilor ce se face sâmbăta în bisericile ortodoxe. Deosebirea era că totul se făcea doar pentru Buddha. Puteai să iei la intrarea în templu, contra cost, un coş cu fructe preambalat, un mănunchi de trei lumânări (ceva între beţişoare parfumate şi lumânări cu fitilul lung şi flexibil) şi un pliculeţ de hârtie cu câteva pătrăţele de foiţă de aur. Stăteai la rând împreună cu ceilalţi credincioşi, aprindeai lumânările, sprijinindu-le în vase cu nisip, lipeai foiţele de aur pe statuia lui Buddha, ca o alternativă la sărutul pe icoana lui Iisus, şi lăsai la sfârşitul parcursului, ofranda de fructe, călugărului buddhist care oficia slujba, şi care adresa fiecăruia câteva cuvinte, presupun binecuvântări, legându-ţi la mână un fir de aţă colorată, sfinţită, care să te ferească de toate relele, asta, în loc de miruirea în frunte din tradiţia creştina. Existau şi foi pe care puteai să îţi scrii dorinţele – acatiste.
N-am înţeles niciodată de ce există atâta disensiune între diferitele forme de manifestare a religiilor, de ce unele se cred mai adevărate ca altele, când, de fapt, există un singur Dumnezeu, doar afirmat sub diferite nume, şi cinstit în multe feluri ca formă. Ideea e una singură: recunoaşterea şi preamărirea lui. De ce nu poţi să respecţi felul de a o face al fiecărui popor şi de câtă mândrie trebuie să dai dovadă afirmând că relaţia ta cu Dumnezeu este superioară în raport cu o alta? Am rămas cu o imagine insolită în minte: pe principiul cunoscut că Dumnezeu este pretutindeni, o thailandeză se ruga îngenuncheată, în afara templului, la un palmier. Sublim!
Cu sunetele tânguite ale unui Om Mani Padme Hum instrumental care se pierd în spatele nostru, revărsându-se din templu, ne îndreptăm ţintit către micul dejun suedez din restaurantul hotelului. (va urma)
Add Comment