Că Bucureștiul nu-și prețuiește prea tare monumentele, clădirile și, în general, potențialul turistic, se știe. Dincolo de acest lucru care reiese din lipsa de interes față de propriile valori, e important să descoperim și să promovăm nestematele ascunse ale unui oraș în care cei ce ar trebui să șlefuiască diamantele se ocupă cu răsucitul șaormelor. Am pornit într-o dimineață de weekend să scotocim cartierul Giulești-Sârbi, din sectorul 6 al Bucureștiului, în căutarea unei clădiri despre care citisem multe lucruri, deopotrivă sumbre și interesante: mânăstirea Chiajna.
E destul de ușor să găsești locul în care se află mânăstirea Chiajna, atâta vreme cât o ții drept pe Calea Giulești, apoi pe Drumul Săbăreni. Mai greu e când GPS-ul își spune că ai cam ajuns iar mânăstirea nu se arată pe nicăieri. Și asta fiindcă pentru a-i ajunge la porți trebuie să o iei pe drumul pe care, în mod normal, nu ai lua-o niciodată: unul neasfaltat, care se desprinde din Săbăreni și pe care, la momentul în care am ajuns acolo, era un fel de ”autostradă” pentru basculantele și camioanele care faceau naveta la șantierul din apropiere.
La câteva minute de la intrarea pe acel drum al oaselor, mânăstirea ți se arată, singuratică, precum un avariat animal preistoric în mijlocul unui peisaj dezolant pe care un turist străin îl poate găsi fascinant sau, dimpotrivă, apocaliptic. Dacă adăugăm și faptul că în imediata apropiere se află două cimitire, tabloul locului prinde contururi dramatice, acustic înnobilate de lătraturile câinilor vagabonzi aciuați pe lângă obștea monahală pe care Arhiepiscopia Bucureștilor a construit-o la câțiva metri distanță de bătrânele ziduri aflate în ruină.
Istoria mânăstirii Chiajna, ușor neclară, dezvăluie numele celor doi domnitori care și-au legat numele de ridicarea ei: Alexandru Ipsilanti (1774-1782) și Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Primul a început-o, al doilea a terminat-o dar nu a apucat să se bucure prea mult de frumusețea și măreția ei, cu adevărat aparte: construită în stil neoclasic românesc, având 18 metri înălțime și 43 lungime și ziduri groase de până la 2 metri, mânăstirea ce primise numele Doamna Chiajna, după fiica lui Petru Rareș, era o adevărată capodoperă arhitectonică, ce l-a avut drept meșter pe sasul Johannes Rathner. O capodoperă pe care ”prietenii” turci au confundat-o cu o cetate și au atacat-o în 1814, înainte ca mânăstirea să fie sfințită. Incendiul a mistuit-o grav, rezultatul păstrându-se până în ziua de azi, mai puțin turla, care a căzut și ea, la cutremurul din 1977. Un alt motiv care ar fi dus la degradarea ei majoră ar fi epidemia de ciumă de la finele secolului 18.
Multe povești s-au țesut în jurul acestei mânăstiri despre care se spune că ar fi blestemată. Motivul? Înainte de atacul turcilor, de frica acestora, clopotul uriaș a fost dat jos și aruncat în Dâmbovița. Biserica nu a fost niciodată sfințită și a atras o mulțime de lucruri și întâmplări ciudate.
Crime petrecute în apropiere, fantome văzute în mod cert de către locuitorii satului, inscripții ciudate pe pereții din interior – toate acestea i-au sporit misterul și i-au crescut legenda. Cea mai recentă dintre ele – tripla crimă comisă de elvețianul Jean Pierre Sgueglia care, într-o criză de gelozie, urmând un plan bine pus la punct, și-a asasinat iubita, pe mama ei și pe fostul soț al acesteia folosindu-se de un pistol Glock 19.
Azi, mânăstirea nu mai poate fi vizitată în interior. A fost împrejmuită cu un gard iar atenționările de pe acesta se referă la faptul că intrarea în incintă e periculoasă din cauza căderilor de cărămizi, cauzate de vibrațiile de la trenurile ce trec la doar câțiva metri distanță. Încercările de restaurare au fost de fiecare dată sortite eșecului. Comuniștii, de pildă, i-au refuzat episcopului Antim Nica cererea de refacere.
În ultimii ani, mânăstirea Chiajna a primit hramurile „Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul” şi „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, fiind viețuită de doi călugări care țin slujbe și trăiesc o viață monahală normală iar promisiuni pentru proiecte de restaurare există. Poate că Biserica Ortodoxă Română va lua în calcul la modul practic refacerea arhitectonică a acestui lăcaș istoric, aflat de mult pe lista monumentelor istorice din România dar cuprins de o iremediabilă tristețe.
Ne-am despărțit cu greu de zidurile mult-încercate ale mânăstirii Chiajna cu sentimentul ciudat că parcă ar mai fi ceva de spus, că parcă ar mai fi ceva de văzut, că parcă ar mai exista o poveste tainică, pe care cineva încearcă în zadar s-o țipe de undeva din adâncuri pentru ca în cele din urmă să rămână îngropată în trupul sfârtecat al acestui copil uriaș care nu a avut norocul să-și trăiască viața și care se răzbună, inevitabil, prin șoaptele durerii.
Add Comment