Distracția cu trenul de bambus din Batambang a făcut toți banii. Dar era timpul să mergem mai departe, iar ghidul nostru cambodgian ținea morțiș să gustăm din vinul local. Nu auzisem până atunci de vinurile cambodgiene, în afară de sticlele cu lichide dubioase în care sunt îndesate șerpi și scorpioni, și care se cheamă, oficial „snake wine”, dar oprirea la Banan Grape Farm (sau, pentru conformitate… Prasat Phnom Banan Winery) avea să-mi dovedească faptul că în această țară chiar se produce și vin adevărat. Din struguri.
Există vin cambodgian!
Producătorul în curtea căruia am aterizat părea să știe ce face (ulterior am citit că aceasta ar fi, de fapt, unica podgorie din Cambodgia). A scos imediat câteva păhărele în care a turnat vin roșu, vin alb, o spirtoasă cuminte și două siropele, unul cu gust de miere, celălalt cu gust de fructe. Nu sunt un mare cunoscător de vinuri, dar știu să recunosc o licoare bună. Așadar… nice try, Cambodgia, dar să rămânem la bere de data asta. Nu era cel mai rău vin de buturugă, dar nici nu se poate spune că ar fi putut umple carafele regilor Franței: un shiraz decent, de băut când te-mpunge Bachus să-i dai atenție lui Buddha, preparat din solurile unei regiuni renumite pentru producțiile importante de ardei iuți.
Am mulțumit frumos, ne-am jucat cu câinii de prin bătătură și am pornit spre Battambang – orașul, acolo unde ne aștepta un hotel decent, nu înainte de a face o tură prin piața de noapte, pentru a vedea o dată în plus cum se prepară mâncarea stradală și cum vin localnicii să se „alimenteze” pentru cină, călare pe câte un scuter. Până și ghidul nostru și-a luat o pungă cu lăcuste, înainte de a ne ura o seară plăcută.
Ne-am făcut o seară plăcută, urcând la ultimul etaj al hotelului, acolo unde barul de pe terasă promitea cocktailuri apetisante. Și priveliști, doar că noaptea și amenințarea furtunii le-a trecut pe acestea în plan secundar. În prim-plan au fost, însă, bieții băieți de la bar, care nu înțelegeau și pace cum stă treaba cu dolarii versus rielii cambodgieni. A fost nevoie de o schemă, la un pas de a se transforma într-un curs de valute internaționale. În cele din urmă, margherita a fost binevenită și voia bună a pecetluit o expresie memorabilă: „Mosquitos for everybody!”. Țânțarii, oricum, păreau să nu înțeleagă nimic.
După o zi lungă, a urmat o noapte scurtă. La 5 dimineața, când visam mai frumos și mai colorat, un urlet prelung, în stare să penetreze cel mai aprig termopan, mi-a decapitat orice speranță de odihnă. Am ieșit cheaun pe balcon, unde m-a lovit un răsărit de soare superb, acompaniat de o muzică budistă absolut îngrozitoare. Un contrast atât de puternic încât în acel moment ți-ai fi dorit să surzești brusc, pentru a te bucura exclusiv de culorile planetei.
Cel puțin 45 de minute a trebuit să ascult Top 100 Buddha Religious Hits, încercând cu disperare și cu zădărnicie să mă ascund: în duș, sub pat, în mine însumi. Discoteca de vizavi de hotel, denumită generic „templul budist” nu a avut milă de niciun cetățean cazat pe partea cu strada. Am coborât, așadar, la prima oră a micului dejun și am așteptat regulamentar ca ghidul să dea strigarea către urcarea în minibuz și plecarea spre Siem Reap.
Pe drum către Siem Reap
De la Battambang în Siem Reap sunt cam 170 km, drumul făcând un ocol destul de mare și neexistând opțiuni alternative. Circa 3 ore și jumătate de mers pe o șosea mai proastă ca în România anilor 90, dar pigmentată cu tot felul de „atracții” interesante, pe care nu aveam să le ratăm nici noi. Cum să ratezi oportunitatea de a vedea ce fac localnicii zi de zi pentru a-și duce traiul? De pildă, pachețele de orez, umplute cu diverse. Sau chipsuri de banane. Sau, la un nivel superior, tot felul de statuete din piatră, cu cele mai ciudate reprezentări. În top: găinile și cocoșii.
Chiar mă gândeam cum ar fi să aduc cu mine o statuetă în formă de găină, pe care s-o plantez în grădina din fața blocului, ca semn de recunoștință pentru toate găinile cărora le-a tăiat bunică-miu gâtul în copilărie. Plus că erau atât de expresive…
Am oprit, așadar, la orez, la banane, la statuete, dar și la fabrica de mătase, care înglobează, evident, o crescătorie de viermi de mătase: fermele Puok. Mai văzusem ceva similar în Chiang Mai, mai profi și evident mai plină de resurse, dar nici cea a cambodgienilor nu e de lepădat. La urma-urmei, mătasea, și produsele rezultate, pot fi o importantă sursă de venituri pentru niște oameni care au nevoie disperată de ele.
Nu am cumpărat, însă, nimic de mătase. Prețurile sunt mari, evident (mătasea naturală e scumpă) și nu am simțit nevoia să port un batic colorat la gât, chiar dacă asta ar fi însemnat să contribui la properitatea economiei locale.
Pentru a îmbina lucrurile practice cu cele spirituale, în această călătorie către Siem Reap am poposit și la un templu cu nume destul de complicat – Ek Phnom – dar care mi s-a părut șarmant în toată starea lui de părăsire controlată (în care se află majoritatea locurilor sacre din Cambodgia).
Ek Phnom a fost ridicat în perioada Bayon (adică undeva prin secolul 11) și, comparativ cu templul Banan, pe care-l văzusem în ziua anterioară, e mult mai degradat. Sigur, lângă el s-a construit un templu nou, în care am văzut credincioșii cum se rugau de zor, în timp ce simpaticii copilași cambodgieni își așteptau mamele pe o băncuță din fața lui. Dar, istoria e mai importantă.
Așa că am dat un ocol ruinelor aflate lângă o mlaștină înverzită. O liniște patriarhală se așternuse peste acest loc care și-a trăit perioada de glorie cu multe secole înainte. Am înțeles că în zilele de duminică, sătenii care locuiesc în apropiere, vin la templu, îmbrăcați în cele mai bune haine ale lor, și se cațără pe ruine cu toții, venerându-l pe Buddha.
Nu au rămas multe detalii din chipurile și statuile de altădată, așa încât vechiul templu pare o adunătură de bolovani, în vârful cărora tronează steagul Cambodgiei, ca un simbol modern și nepăsător, peste o istorie de mult apusă. În zona din partea dreaptă a templului, o mare statuie a lui Buddha privește impasibilă, dându-și binecuvântarea peste niște biciclete orânduite ca niște enoriași ascultători. Aîmmmmmmm!
O plimbare pe lacul Tonle Sap
Dacă te uiți pe harta Cambodgiei, obesrvi că în parte ade centru-nord-vest a țării se întinde un lac, mare cât o… mare. Cinci provincii înconjoară acest lac, mai mult de 3 milioane de suflete trăiesc pe malurile lui și 90% dintre ele își duc traiul din pescuit și agricultură.
Lacul Tonle Sap e cea mai mare întindere de apă dulce din Asia de Sud-Est, iar dimensiunile lui variază, în funcție de anotimp: cel al musonilor sau cel uscat. În perioada sezonului ploios, adică din iunie în octombrie, lacul se umple cu apa fluviului Mekong, ajungând la o adâncime de 14 metri și la o suprafață de 10.000 km pătrați. În sezonul uscat (din noiembrie până în mai), suprafața se reduce la 3000 km pătrați, cu numai 2 m adâncime.
Lacul acesta care se întinde și se strânge anual ca un cauciuc, asigură o biodiversitate fantastică: peste 300 specii de pești, dar și șerpi, crocodili, țestoase, broaște etc, la care se adaugă mai bine de 100 specii de păsări
Înainte de a ajunge în Siem Reap, facem o ultimă oprire pentru a ne delecta cu o plimbare pe lacul Tonle Sap. Ghidul oprește mai întâi microbuzul pentru câteva fotografii ale unor case de pe malul lacului. În timp ce luăm în vizor doi copii care conduc o barcă, o mamă care se leagănă în hamac cu plodul ei nou născut sau casele de pe ape care-și plâng de milă că nu au fost construite în Veneția, începe să plouă. E una dintre ploile de final de sezon, care nu durează mult, dar care în București ar inunda cartierele pentru trei luni.
Noroc că trece, ca toate lucrurile de pe lumea asta, și ajungem la debarcaderul de unde iau bărcuțele pentru plimbarea pe lac. Nu-ți imagina însă că e ca o plimbare pe Herăstrău. Pentru că lacul Tonle Sap e imens. Și cum ne aflăm exact la sfârșitul sezonului ploios, e umflat la maxim.
Debarcaderul e destul de dichisit în stil turistic. Are chiar și-un magazin de suveniruri, în care nu-mi pot lua ochii de pe sticlele de vin care în interior au o cobră. Sau un scorpion. Sau ambele lighioane. Și mă întreb în ce condiții aș putea să degust așa ceva. Las gândul pentru mai încolo, fiindcă micuțul nostru ghid urlă că pleacă barca, așa că mă grăbesc să urc la bordul ambarcațiunii.
„Barca” trece cu greu testul pentru a primi această denumire decentă, ea fiind mai degrabă un fier zgomotos, dotat cu un soi de motor, care are marea calitate de a se putea deplasa pe apă. Motiv pentru care un cetățean cel puțin dubios în alte circumstanțe, își asumă titlul nobil de căpitan și, descălțându-se de papuci, e gata să ne ghideze pe apele liniștite ale lacului cu aspect de mare.
Dincolo de întinderea lui, cel mai interesant lucru legat de lacul Tonle Sap este comunitatea din jurul său. Oamenii l-au văzut ca pe o modalitate de existență și ca pe o sursă de venit și s-au adaptat rapid la ecosistemul lui, într-o armonie desăvârșită. Așa au apărut satele de pe apa lui Tonle Sap – sate plutitoare, cu case de tot felul, cu primării, dispensare, poliție, magazine și tot ce mai e nevoie.
Intuiesc că există multe activități cu iz turistic care se pot face în jurul lacului. Cea mai evidentă este observarea păsărilor – dar ea e rezervată nebunilor care sunt în stare să stea nemișcați ore-n șir cu „tunul” la ochi pentru a vedea o specie rară de nagâț. Mai degrabă aș vizita satele, întrebarea pe care mi-o pun fiind ce se întâmplă în sezonul uscat, atunci când apa scade atât de mult. Probabil se negociază intens cu noroiul. Înțeleg că există chiar și două festivaluri, care se desfășoară literalmente pe apă: unul dintre ele în noiembrie, când începe sezonul uscat – Water Festival (sau Bom Om Touk – în traducere, „festivalul bărcii”).
Momentan, ne plimbăm pe lac, hârța-pârța, cu nea căpitanul, care la un moment dat oprește „corabia” în mijlocul apelor. Are și de ce: apune soarele. Și rar am văzut un apus de soare mai frumos, mai liniștit, mai pitoresc. Un fel de same same, dar diferit, cu cel din Delta noastră.
Facem fotografii ca nebunii, în timp ce căpitanul pare să aibă probleme cu motorul, care nu mai vrea s-o ia din loc. Nu-i nimic, la început au fost vâslele. Dar… neah: mândră corabia, meșter cârmaciul. Cu un răget de sparta învingător, motorul rechinului albastru îl pune din nou în mișcare, îndreptându-l spre un alt debarcader. Unde ajungem într-un final, pentru a admira câțiva crocodili aparent adormiți, care sălășluiesc în niște bazinașe, probabil ca găinile în cerdac. Cu diferența că lor nu le culege nimeni ouăle.
Lacul Tonle Sap e un loc care ar merita aprofundat, dacă ești un călător care dispune de timp. Din păcate, timpul meu era limitat, noaptea pândea după case, iar seara avea să-mi rezerve o cină aproape ireală, într-un restaurant care părea desprins din filmele sovietice.
Am intrat într-o hală uriașă, cu mese lungi, aranjate ca la nunțile de pe vremuri, și cu o scenă imensă, ce ocupa o latură a încăperii. Am aflat că urma să se desfășoare un spectacol tradițional cambodgian, cu dansuri și „povești” spuse pe muzică, în fața a sute de turiști – foarte mulți dintre aceștia, chinezi și ruși – care aveau la dispoziție tone de mâncare diversă, ce avea să se epuizeze rapid.
A fost o experiență contradictorie, pe care mărturisesc că nu am dus-o până la capăt, alegând să ne retragem, pregătindu-ne pentru ziua spirituală ce avea să urmeze: trei temple fabuloase, în frunte cu celebrul Angkor Wat. (va urma)
Citește și Călătorie în Thailanda și Cambodgia (1): One night in Bangkok
Add Comment