Stau pe podul Galata, din Istanbul, așteptând autocarul care urmează să ne ducă la cină și privesc cum apune soarele, între minaretele unei moschee. Ceva mai devreme, în piața de pește de la baza podului, negustorii mă îmbiau să le cumpăr exemplarele proaspete, aproape țipând la mine în limba lui Ataturk: ”balık, balık!”. Dacă nu cumperi, pozează-i măcar! Apoi eternul ”Aaa, Romania? Hagi, Hagi!”, ștampila cu care vrea să te agațe orice turc care încearcă să-ți vândă ceva. Pentru că turcii îl știu pe Hagi, cel care a scris istorie alături de ei. Mai nou, înțeleg că reperele s-au mai schimbat – Andreea Marin a devenit un personaj interesant pentru ei, atâta vreme cât unul de-al lor a fost fermecat de Zână.
Soarele apune cu blândețe, în urlete îndepărtate de muezin. De-a lungul podului, pescari aliniați ca la armată, cu undițe care mai de care mai lungi și mai sofisticate, aprofundează conceptul de baltă care are pește, mai degrabă din pasiune decât din foame. Îmi amintesc că Napoleon Bonaparte spunea cândva că ”toate orașele pot fi distruse dar atâta vreme cât va exista omenirea, Constantinopole va dăinui”. În orașul cu aproape 15 milioane de oameni, senzația de eternitate e aproape palpabilă. Aici străbați orașul de la un capăt la altul ca și cum ai merge de la București la Ploiești. A sta în trafic e o stare de spirit. Cine a trăit traficul din Istanbul îl va da mereu, ca exemplu, ridicând ochii în tavan. Și totuși, străzile orașului nu taie ca lama. Parfumul Bosforului e acolo și pufăie când ți-e mai degrabă a sudalmă că lumea nu a inventat transportul ca-n Al Cincilea Element. Adică pe sus.
Dar Istanbulul e născut să fie aglomerat. E în ADN-ul lui de Constantinopole și dacă cineva i-ar lua haosul, l-ar deposeda de caracter. În Piața Taksim am trecut printr-un târg de antichități, cu mii de lucruri din care ai fi putut încropi în doar câteva ore un muzeu sofisticat. Vânzători răbdători așteptau clienți pasionați de vechituri cu personalitate. Trecând pe lângă ele, te minunezi, vrei să le atingi, să te urci în capsula timpului și să le descoperi originile. Piața pare să răsufle ceva mai greu, în amintirea recentei zile de 15 iulie, cea în care haosul se încruntase prea tare. Sute de stegulețe roșii își flutură semilunile în bataia vântului călduț, de octombrie. Miroase seren, a castane coapte, uneori a porumb prăjit, de la tarabele vânzătorilor ambulanți, care au pus stăpânire pe străzile din centru. Castanele sunt iluzia aprofundată a realității. Darurile de intrare în seraiul celor 15 milioane de sultani.
Vitrine abundă în dulciuri scufundate în siropuri, cu baclavale și fisticuri, cu rodii ce așteaptă liniștite să-și verse sângele acrișor în pahare de plastic. Străzi amestecate, în cartierul Galata, pe care câte-un șofer agitat se pornește să tulbure turiștii amețiti, călcând accelerația în neștire. Pisicile, ooo, pisicile Stambulului, mici, mari, grase, negre, slabe, chioare, frumoase, pașe, sexoase, nervoase, babane, ciorditoare, tărcate, albastre, ochioase, mii de pisici prin toate colțurile, care te îmbie să le fotografiezi, să le pui pe toate instagramurile inventate și neinventate, să le filmezi, să le faci vedete și la final să le bagi într-un sac, să le duci în Turnul Galata și să le uiți acolo, fascinat de priveliștea panoramică.
Acolo, în Turnul Galata, simbol falic al orașului, cu cei 70 de metri ai săi, ridicat pe timp de expansiune genoveză, în 1348, ai Istanbulul la picioare, topit ca o înghețată cu milioane de arome. Într-o parte, Bosforul își plimbă navele ca un patron care-și trimite angajații în excursii scumpe, spre Cornul de Aur, cu parfum bizantin și gând de preamărire. De partea cealaltă, redescoperi de sus cafenelele, galeriile de artă, firmele de design interior, buticurile și restaurantele care se înșiră pe străzile înguste.
Intrarea în Turnul Galata costă 25 lire turcești (circa 8 euro). Turnul a fost inaugurat pentru public în 1967 și este deschis zilnic între 9 și 17 (19, pe timp de vară)
Turnul are poveștile lui și, dacă stai să-i asculți șoaptele, afli despre oamenii care au încercat de-a lungul vremii să-l ia ca punct de plecare pentru împlinirea unui vis. Visul de a zbura. Iar primul care a făcut-o se numea Hezarfen Ahmet Celebi, turcul care, în 1630, și-a construit aripi asemănătoare cu ale păsărilor, apoi, sub privirile sultanului Murad al IV-lea, care-l urmărea din palatul Sinan Pasha, și-a dat drumul din vârful turnului, planând deasupra Bosforului și aterizând în Piața Dogancilar, ajutat de vânt, desigur, dar așa cum știm, norocul stă uneori de partea celor îndrăzneți. Uimit, sultanul i-a dat un sac de galbeni și a spus, fără a-l privi în ochi, că ”Acest bărbat e înfricoșător. El e capabil să facă orice își dorește și nu e bine să stai aproape de astfel de oameni”. Așa că l-a trimis în exil în Algeria, acolo unde aventurierul Celebi și-a găsit sfârșitul.
Poate că Galata (mai nou, Karaköy), nu mai poartă melancolia descrisă de Orhan Pamuk în Istanbul: Amintirile și Orașul, declarația de dragoste a laureatului Premiului Nobel către urbea care l-a transformat în tinerețe. Dar zona aceasta e frumoasă ca o fată cu ochi migdalați, care te îmbie s-o urmezi, vrăjit de cosițele ei negre, eventual să te urci într-un tramvai numit dorință, emblematicul tramvai roșu care străbate pietonala stradă Istiklar Caddesi, cu vitrinele ei încărcate.
Ca orice oraș în veșnică neliniște, Istanbulul e săpat, betonat, înverzit sau ridat, după pofta dezvoltatorilor urbani, sub forma promisiunilor care-și găsesc rapid întruparea. De la fereastra autocarului, cartierele moderne îți fac cu ochiul, trimițându-ți gândurile la clasicul ”cum ar fi dacă aș locui aici?”. Greu de răspuns la întrebări existențiale, într-un oraș care pare a intra într-o epocă ușor emotivă, dacă iei în calcul cutremurele politice ale vremii. Dar viața, devenită mai mult sau mai puțin o ruletă rusească, își duce mai departe clipele și niciun cutremur, uman sau terestru, nu poate mușca la infinit din savoarea unui loc minunat. Unde poartă Istanbulul pașii turistului mai întâi și mai întâi, dacă nu pe frontiera dintre cele două embleme cu minarete: Moscheea Albastră (Sultan Ahmed) și Hagia Sophia. Două simboluri ce stau față în față ca doi falnici luptători din echipe rivale. Le citești istoria: moscheea, funcțională și mândră, cu cele șase minarete ca niște podoabe ce-i străjuie cele cinci domuri principale, te obligă să te descalți înainte de a păși pe mocheta adâncă și a-i admira arhitectura islamică. Dincolo, poate nu atât de spectaculoasă la exterior, dar parcă mai magnetică pe dinăuntru, Sfânta Sofia, cândva biserică ortodoxă, apoi catedrală romano-catolică, apoi moschee și, din 1935, ca să nu supere pe nimeni, muzeu – te îndeamnă la rândul ei să-i treci pragurile, promițând retinei amintiri pentru o viață-ntreagă.
Și dacă ”războiul” arhitectonic nu ți-a secat energiile, e musai să treci zidurile Palatului Topkapî, inimă a sultanilor otomani vreme de patru secole (începând cu 1478), cu haremuri cu tot, cu povești și legende care vorbesc despre măreția lui, care-l transformase în cel mai mare palat al lumii, loc în care încăpeau până la 10 000 de oameni în stare să o țină din festival în festival. De-a lungul celor 400 de ani, fiecare sultan a adăugat câte o secțiune palatului, conform gusturilor și dispozițiilor sale. Așa că azi, te trezești într-un labirint de curți și grădini, protejat de porți, asortat cu chioșcuri și alte clădiri, cu noimă sau decorative. M-am oprit câteva minute pe latura dinspre Bosfor pentru a admira linia peisagistică a orașului, apoi am continuat cu colecțiile de ceasuri sau de arme, minunându-mă la fiecare obiect ce-și poartă patina secolelor cu o impresionantă vivacitate.
Haremul stătea inițial în Vechiul Palat, apoi a fost mutat la Topkapî de către sultanul Murad al III-lea. Haremul (termenul se traduce prin ”interzis”, din limba arabă), era un complex de apartamente în care locuiau soțiile, concubinele și copiii sultanului, cu toții fiind păziți de către eunuci negri. La un moment dat, populația haremului de la Topkapî era de 474 de doamne. În harem erau camere exclusiv dedicate mamei sultanului, nevestelor acestuia, concubinelor lui, la care se adăugau băi turcești, camera de circumcizie, apartamentul șefului eunucilor și apartamentele sultanului, în total nu mai puțin de circa 400 de camere.
Când se lasă seara peste cântecul Stambulului, luminile lui ajung la putere și îți ghidează spiritul. Sunt multe locuri în care poți să te oprești pentru a cina – mâncarea stradală e omniprezentă iar spiritul balcanic te îndeamnă să înveți cu papilele gustative ce înseamnă lahmacun, durum, tantuni, kokorec, kumpir sau borek. Dar dacă vrei să îmbini clasa cu bunul gust, te îndrepți către Reina, clubul-restaurant de pe marginea Bosforului, de la piciorul podului cu același nume, colorat diferit în fiecare seară. Nu doar pentru că i-au trecut pragul vedete precum Uma Thurman, Salma Hayek, Gloria Estefan, Kevin Costner, Lionel Richie, Mike Tyson și Paris Hilton sau pentru gastronomia delicioasă, ci pentru că de pe terasa lui, în noapte, orașul pare vrăjit, transpus din 1001 de nopți moderne și implantat definitiv în sufletul tău.
Turkish Airlines zboară spre Istanbul de trei ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii, la orele 5.55, 10.00 și 18.50
Piața de pește:
Cartierul Galata:
Instantanee din Istanbul:
Palatul Topkapî
Ce frumos…. si ce dor de Istanbul mi-ai facut!
Merci maestre! Păi… dă o fugă, castanele încă sfârâie. 🙂
[…] Tone22 Min Read […]