Claudiu – Cu rucsacul prin America de Sud (1)

 

[testimonial style=”3″ title=”Despre Claudiu Rosca” tag=”h4″ url=”https://www.facebook.com/cllaudio.ro”]

Claudiu Rosca are 38 de ani si este, dupa cum se defineste el insusi, un fel de patron capitalist intr-o tara socialista din Europa Orientala. E burlac insa cea mai mare realizare este fiul sau.

Are ca pasiuni sporturile asa-zis extreme – snowboard, schi, rock-climbing, wakeboarding, mountaineering, motorbike racing dar si calatoriile si gastronomia. Ii citeste mereu cu placere pe Jules Verne si Gabriel Garcia Marquez, alaturi de multi alti scriitori, fiindca, nu-I asa, oricarui calator ii sade bine (si) cu cartea.

A calatorit prin intreaga lume. In Europa e mai simplu de spus tarile in care nu a fost: Portugalia, Suedia, Finlanda si Norvegia. In Africa a ajuns in Egipt,Zambia, Tanzania, Botswana, Zimbabwe, Africa de sud, Etiopia si Sudan. A mai fost in SUA, India, China si, recent, in America de Sud, jurnalul de fata fiind esenta calatoriilor sale, cu rucsacul in spate, prin Brazilia, Paraguay, Argentina, Uruguay, Chile, Bolivia si Peru. Urca pe munti cu aceeasi energie, celebrii Mont Blanc si Kilimanjaro fiindu-I deja prieteni. A facut o incercare si pe Aconcagua dar vremea i-a fost potrivnica. A promis insa ca se va intoarce.

Jurnalul pe care a acceptat cu placere sa-l scrie pentru TukTuk este rezultatul a doua luni de calatorie prin America de Sud, un continent fascinant despre care Claudiu are o multime de lucruri de povestit. Fara fite, fara hoteluri de 5 stele dar cu multe experiente personale care fac deliciul oricarui “backpacker”-ist si al… cititorilor sai.

[/testimonial]

[headline style=”1″ color=”red” tag=”h1″]Episodul 1: Sao Paulo – zgarie-nori si plictis[/headline]

Brazilia! Atat de multe lucruri de spus! O tara sud americana in care civilizatia europeana se intrepatrunde perfect cu Africa si emigrantii ei dar si cu indigenii asimilati atat de bine de exploratorii  coloniali portughezi . Am ajuns in Brazilia intr-o seara de vara (ianuarie la noi) aterizand in Sao Paulo printre nori de ploaie dar pe o caldura de circa 26 grade. Eram dupa un lung zbor din Europa, anulat de Iberia (din fericire, doua luni mai tarziu mi-am dat seama ca fusese un noroc) si preluat de KLM. Transferat in ultimele 5 minute in Viena  pe un zbor KLM cu schimb de avion in Amsterdam la limita cu timpul, insa ajuns intr-un final in Sao Paulo cu o ora mai devreme, priveam orasul prin smogul sau, se pare caracteristic vremurilor noastre pentru orice oras major.

Si totusi fascinat de verdele ce se putea vedea rasarind peste tot. Aterizat , control pasaport , o fata draguta de la desk imi ureaza un scurt : “Welcome to Brazil” cu un zambet larg pe fata. Stampila in pasaport si… gata. Fara intrebari inutile de genul cat stai, ce faci aici, etc. Prima grija: sa verific daca mi-a venit bagajul cel mare, unde am tot echipamentul de catarat . La urma-urmei, Aconcagua e unul dintre motivele venirii mele pe continentul sud-american. Ma gandeam ca daca abia am prins eu legatura in Amsterdam cum naiba au reusit sa-mi transfere bagajul? Daca au reusit… Reusisera! Era vorba de Amsterdam iar ei erau olandezi!

[slider_pro id=”109″]

Avand echipamentul complet, ma duc  glont la un bancomat, sa scot reali brazilieni. Evident, saracia mea de card nu functioneaza , prin urmare solutia ramane birou de schimb. 100 de dolari se transforma in reali. Acum, transfer catre oras si hostel . Cum filozofia mea de calatorie presupune folosirea mijloacelor de transport in comun , taxiul iesind din calcul de data asta pentru ca distanta era destul de mare , ma indrept catre statia de autobuz . Acolo incep intrebarile: de unde iau, pana unde ma duce, de unde cumpar biletul, etc. Toata treaba asta imi ia mai bine de jumatate de ora, timp in care se face intuneric. Aeroportul din Sao Paulo – nimic din spectacolul marilor aeroporturi europene , parca aduce un pic cu cel din Barcelona. Si totusi atat de  “ latino – American “. Iata-ma insa in autobuz, catre oras. Hostelul in care imi facusem rezervarea era plasat undeva destul de central, pe langa Avenida Paulista, celebrul bulevard pe care l-am cunoscut si noi acum multi ani din filmul cu acelasi nume. Autobuzul – super lux.  Oricum, despre autobuze o sa mai vorbim , avand in vedere ca am facut aproape 9800 de km cu ele prin America de Sud. Iau si metroul vreo doua statii iar de la statia de metrou mai am de mers catre hostel cam 2 km pe jos. Un kilometru pe langa un cimitir, al doilea pe langa o autostrada si o super-clinica, un spital-universitate. [sws_blockquote align=”” alignment=”alignleft” cite=”” quotestyles=”style01″]Nu apuc bine sa intreb parola de wifi, ca fata de la bar ma invita la o petrecere! [/sws_blockquote]

Prima impresie e ca ma aflu intr-o tara foarte dezvoltata.  Eu stiam despre Brazilia mai mult lucruri legate de Rio, de carnaval, de papagali furati (asta din desenul animat la care fi-miu s-a uitat de o suta de ori) si dansatoare de samba. Ajung la hostel. Nici o surpriza: conditii de… hostel. 8 in camera:  5 brazilieni, 2 fete, 3 baieti si 2 surferi de nu stiu unde. Brazilienii –  toti studenti cu restante pe la universitatea mai sus amintita din cate am inteles eu si dupa stresul pe care-l aveau dimineata cand mergeau la scoala. Bag rucsacul in dulap si ies la barul din incinta cu ipad-ul si telefonul dupa mine,sa dau vestea acasa ca nu a picat avionul si ca am ajuns in, ole!, Brazilia. Nu apuc bine sa intreb parola de wifi de la bar, ca fata de acolo imi spune “stii, noi –mai era cu o prietena acolo – si cu baietii aia (surferii si inca un hippyot) si alte doua “backpackerite” (cred ca din Australia) mergem la un party. Nu vrei sa vii si tu cu noi?“ Instinctul primar imi da imaginea unui scenariu: “o pastila in bautura iar maine radem si mergem la Western Union dupa bani“. Imi revin rapid: doar n-o fi chiar asa! Doar ca factorul oboseala plus dorinta de a-mi instiinta familia despre ajungerea cu bine in America ma fac sa bag o scuza ca sunt prea obosit  si refuz oferta, cu regret. Trimit mailul, pun ceva pe Facebook  si ma duc la culcare.

[slider_pro id=”110″]

A doua zi – Sao Paulo ma asteapta. Cum sunt foarte aproape de marele bulevard, incep cu el. Nu ma impresioneaza: zgarie nori, magazine scumpe si foarte multe banci. O gramada de elicoptere ce pleaca si vin de pe blocurile astea mari. Si cam atat. Dupa o invarteala de doua ore,  gps si harta de pe telefon , ajung in centru. De fapt, am ajuns intr-un capat al centrului , o piateta aflata in fata unei biserici (i-am uitat numele – oricum nu prea ma dau in vant dupa biserici. Am vazut destule in Europa!). Oricum, locul e foarte animat. Si foarte european. O iau prin centru pe jos. Magazine frumoase, nimic de zis, cladiri la fel. Urmele colonialismului portughez sunt vizibile peste tot. Seamana un pic cu centrul orasului Milano. Cei care ofera o pata de culoare locului sunt lustragiii de pantofi. America Latina, deh! Ici-colo, cate un om-statuie ( cum vezi o gramada si prin Europa) sau cate o pereche de cantareti. Plictisit de centrul pietonal unde orice pitipoanca s-ar fi simtit in mediul ei, dau o raita catre primul obiectiv care-mi pusesem in gand sa-l vad:  gara Estacao de Luz. Arhitectura interesanta. Dar o cladire frumoasa si cam atat . Sigur, sunt si prin Europa o gramada la fel. Noroc ca, in apropiere, e si celalalt obiectiv pe care vroiam sa-l vad: Pinacoteca de Estado, astazi muzeu. Inauntru, vreo trei expozitii diverse iar eu ma bucur ca merge aerul conditionat la maxim si ca au net wireless gratis. De fapt, despre expozitii  am citit in final tot de pe net. [sws_blockquote align=”” alignment=”alignright” cite=”” quotestyles=”style01″] Era cat pe-aci sa-mi cumpar niste arici de mare dupa o lunga explicatie despre cum sa-i gatesc, inteleasa de mine in proportie de 10%. Noroc ca mi-am amintit ca nu locuiesc in Sao Paulo… [/sws_blockquote]

Un sandvis ieftin (foarte ieftin!) cu un suc de dozator langa el imi astampara foamea pentru moment. Din nou harta, bateria telefonului da semne de moarte temporara, deci adio Google Maps!, dar totusi ajung la Mercado Central . Eu unul ma cam  dau in vant dupa piete, talciocuri si aglomeratie locala, unde lumea vinde si cumpara in mod rustic, adica la taraba. Drept care… nu prea ratez locurile astea nicaieri in lume. O gramada de carnuri expuse, fructe nemaivazute, legume interesante si, bineinteles raionul de peste si fructe de mare. Plus branzeturi. Si o gramada de carciumi, bufete, mici restaurante arhipline. Curios si cu mana tot timpul in buzunar( auzisem ca furatul din buzunare e un fel de sport national in Brazilia si locul asta parea un fel de stadion pentru sportul amintit) incep sa ma bag in seama cu vanzatorii si sa-i intreb despre marfurile lor intr-o portugheza de “ghid de conversatie” amestecata cu engleza pe care ei nu prea o rup. Haios. Comerciantii – niste tipi veseli si joviali. Era cat pe-aci sa-mi cumpar niste arici de mare dupa o lunga explicatie despre cum sa-i gatesc, inteleasa de mine in proportie de 10%. Noroc ca mi-am amintit ca nu locuiesc in Sao Paulo…

[slider_pro id=”111″]

Intre timp, afara incepe sa toarne o ploaie torentiala care imi da motiv sa mai stau vreo ora prin piata acoperita, sa ma asez  la una dintre imensele cozi de la o mica taverna de unde imi comand “lomo”, adica un sandvich specific locului (intilnit, defapt, in toata America de Sud) si o bere. Stau in picioare la o masa lunga langa o batranica ce-mi tot povesteste ceva in portugheza iar eu o aprob aparent interesat… pana imi dau seama ca defapt ea vrea o gura de bere de la mine. Ii pun un pic in paharul ei de plastic apoi apare fiica-sa, o tipa super-bine, la 30 de ani. Se ratoieste la babuta care, saraca, e un pic senila, o ia de mana si pleaca impreuna. Uitandu-ma mai bine la baba nu pot sa nu observ ca si era foarte bine imbracata. Ma gandesc ca pana la urma, impresia asta pe care o las, cum ca stiu limba si ca sunt localnic, o sa ma bage in rahat. Intre timp se opreste ploaia si ies din piata. Surpriza! Apa – pana la genunchi! Ce-i aici, Bucuresti? Imi scot adidasii si o iau descult  (cum face cam toata lumea, de fapt ) prin oras. Ce-mi place mie in tarile astea apropiate de Ecuator este ca desi ploua, afara tot cald este, asa ca oricat ai fi de ud, in 10 minute te vei usca. Ma plimb apoi prin Sao Paulo toata seara, dupa care ajung la hostel , stau un pic la povesti cu lumea, din care cam toti in afara de brazilieni sunt in tranzit. Hotarasc pe loc ca Sao Pulo e cam plictisitor si decid ca maine sa plec la Rio.