Doi Inthanon, parcul național
Ziua cu elefanți a fost ca o prăjitură cu frișcă. Și cu cireașă deasupra. Când eram mic, mă întrebam dacă se poate să cumperi un pinguin și să-l crești în cadă. Acum mă întreb prostește dacă n-ar merge să cresc un elefănțel thailandez în grădina blocului. Dimineața la 6, pensionarii ar veni să-l mângâie pe moț iar el i-ar saluta politicos cu trompița: „Bună ziua, nea Drăgulin! Sărumâna doamna Paraschiva!”.
Până să negociez însă cu mister Chan transportul unui bebe clăpăug la București, ghidul nostru ne îmbarcă în microbuze și ne zorește către Parcul Național Doi Inthanon. Nu, nu sunt doi inthanoni pe care-i vom vizita ci vom merge pe „acoperișul Thailandei”, o zonă ce acoperă 482 km pătrați, un parc ce face parte din lanțul muntos al Himalayei, cu altitudini cuprinse între 800 și 2565 metri, ultima fiind chiar vârful Doi Inthanon – cel mai mândru și mai semeț din Thailanda, care-i dă cu tifla Moldoveanului nostru, pișpiriul ce deține recordul României și e cu numai 21 m mai scund ca vărul thailandez.
Ce căutăm în parcul cu pricina? Păi… dincolo de a vedea cum se bucură natura în Thailanda, și thailandezii pe lângă ea, să vedem cum înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda, joacă fete și băieți hora-n bătătură, facem trekking voinicesc, să te cânt natură! Parcăm cum se cuvine la niște poale, facem cunoștință cu două „escorte” îmbrăcate în straie lanna, vesele nevoie mare să ne însoțească pe cărările bătătorite ale parcului, primim de la acestea câte un strașnic băț în care să ne sprijinim bătrânețile și dezechilibrul și pornim voioși pe cărările muntoase ale patriei Thailanda.
Acum… nu știu dacă e cazul să povestesc pas cu pas această drumeție care a durat câteva ore. Mai bine aștern niște fotografii care dau glas entuziasmului meu de leneș scos din confortul personal și obligat să bată un drum absolut spectaculos. Ca să fiu mai precis, leneșul te îndeamnă ca la o eventuală vizită în Chiang Mai să nu refuzi drumeția în Doi Inthanon. De ce?
Pentru că o să vezi cascade frumoase ca niște șampanii efervescente (Mae Ya, MaePang, Mae Klang, Wang Khwai etc). O să treci peste poduri plasate în decor de film. O să admiri plantații de căpșuni și o să cunoști fermieri din triburile Karen și Hmong, care naiba știe cum trăiesc izolați în asemenea locuri dar iată că o fac și par fericiți. O să vezi păsărele colorate și reptiluțe care stau la soare. O să dai peste sate în care vei vedea cum se trăiește rural și sănătos și cum se cresc niște porci care seamănă cu câinii. O să dai binețe binecunoscutei veșnicii care s-a născut la țară și, ca și mine, probabil te vei opri la o cafenea cu nume imposibil, în care vei mânca preparate tradiționale thailandeze. Mai puțin picante, dacă dai peste un nea Chan care insistă că orice e spicy omoară europeanul sau mai foarte picante dacă guști din salata pregătită de proprietăreasa cafenelei pentru mama ei foarte în vârstă și care probabil e obișnuită să scoată flăcări pe toate părțile după ce gustă din preparatul odraslei. Și, ca „picanterie”, dar de alt fel, poate ai norocul să testezi și o salată de ouă de furnici, bine condimentată, în așa fel încât nu ți se va face rău atunci când ouțele bietelor insecte îți vor pocni între dinți precum icrele de Manciuria. Curcubeu pe cerul gurii, parol!
Doi Inthanon a fost denumit astfel în onoarea regelui Inthawichayanon, unul dintre ultimii pe care i-a avut Chiang Mai-ul, care avea o grijă permanentă în legătură cu pădurile din nordul Thailandei. Și pe care dorea din tot sufletul lui nobil să le conserve. Adică un fel de Attila Verestoy, cel poreclit „drujba lui Dumnezeu”, doar că pe invers. În parc se află și două stupe dedicate regelui și reginei Thailandei, construite la cea de-a 60-a aniversare a lor, pe care nu am avut onoarea să le vedem, fiindcă nu se aflau pe traseul Mae Klang Luang. Dar pe care o să le remarci în orice fotografie ce promovează Chiang Mai-ul.
O zi petrecută în Parcul Național Doi Inthanon îți oferă cea mai bună imagine asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat Chiang Mai. Este o esență pură din acest „altfel de Thailandă”, pe care turistul care a mușcat doar din agitația Bangkokului sau din nebunia insulelor sudice n-ar fi bănuit-o. E un balsam pentru călătorie, o nocturnă dintr-un Cho Pin asiatic, care-ți despovărează sufletul și îți pilește orice fel de energie negativă, încărcându-te cu liniște și pace sufletească.
Croazieră pe râul Ping
Tot un fel de pace sufletească ni s-a propus a doua zi. Prin Chiang Mai trece un râu. Mae Ping i-au zis, când l-au descoperit, mai bine zis doar Ping, pentru că Mae înseamnă „râu”. Iar când ai un râu care-ți trece prin oraș, ce poate face orice oraș (mai puțin Bucureștiul) ca să-l exploateze? Îi duce pe oaspeții lor în mini-croaziere. Iaca râul, poftiți în bărcuță, uite ce avem pe malurile lui, la dreapta e cartierul cutare, la stânga sunt niște case de pescari, mai în față e o casă care costă un milion de dolari, mai în spate e una pe care ți-o dăm gratis dacă vrei.
Am făcut astfel de mini-croaziere pe Dunăre, pe Tamisa, pe Sena… de ce n-aș fi făcut-o și pe Mae Ping? Apa are o culoare pe care pictorii n-ar pune-o cu ușurință în tablouri. Ambarcațiunea e o chestie lungă, cu băncuțe și măsuțe de lemn (altele, pentru mai puține persoane, sunt mai mici și mai zvelte) iar plimbarea durează cam două ore. Scenariul se schimbă la fiecare zece minute și, odată ce ieși din contextul urban și ajungi „la țară”, parcă totul devine mai verde și înțelegi că agricultura e ocupația care ține Thailanda în viață, și așa a fost dintotdeauna. Orez, fructe, mirodenii, pescuit.
Ne oprim, ca punct final, la Thai Farmer’s House. E o fermă în care se întâmplă tot felul de lucruri pe care le deslușești dacă ai timp. Sau chef. Dacă nu, te așezi frumos la o masă, la umbra copacilor care împânzesc locul din abundență, și te lași tratat cu sucuri și fructe, unele mai exotice ca altele nu mai puțin exotice (asta dacă punem și pepenele roșu printre ele).
E doar un prim contact cu fructele, pentru că urmează imediat unul mai comercial. Mergem să vizităm o piață, pentru că, nu-i așa?, trebuie să treci prin piața oricărui loc în care ajungi pentru a parca lângă suflețelul localnicului. Să vezi ce mănâncă el zi de zi, să vezi unde vine să-și umple sacoșa, să vezi ce duce acasă, ca să pună pe masa copilului.
Kaad Luang e cea mai mare piață din Chiang Mai, nu degeaba localnicii îi spun „Marea Piață”. Sunt trei într-una, de fapt (pe trei nivele), și funcționează de pe la sfârșitul secolului 19, timp suficient ca să devină legendară. Aici faci cunoștință cu Chiang Mai-ul de zi cu zi. Aici poți vorbi cu omul de rând care-ți vinde la o tarabă insecte prăjite, condimente sau mango galben. Sunt sute de vânzători iar gama de mărfuri e atât de variată încât n-ai mai avea nevoie de un mall în viața ta. Flori, ceramică, fructe, haine, artizanat. Mai vrei ceva? Alifie contra durerilor de oase? Avem. De care vreți? Roșie, cu ardei iute sau verde cu mentă sălbatică?
Aparenta „nebunie” din Kaad Luang are ritmul și pacea ei cotidiană. Da, sunt milioane de produse care se vând aici. Totul e un amestec de forme și culoare, un puzzle pe care nu l-ai duce niciodată la capăt, pentru că după fiecare colț descoperi încă un tablou și încă unul și încă unul. Aici e viață la relanti. Dacă ai trăi în Chiang Mai, aici ai veni să-ți cumperi morcovii și merele. Aici te-ai împrieteni cu „baba Maria” care face brânză. Aici e normalul lumii aflate la mii de kilometri de noi, cu istoria și tradițiile ei, dar mai ales cu înțelesurile ei pe care orice călător curios și-ar dori să le descifreze.
Cu ricșa prin Chiang Mai
Ricșa e un mijloc de transport care vine din alte timpuri. Din cele de la jumătatea secolului 19, când japonezii s-au gândit că au stat prea mult închistați în tradiții și că e fun să te joci de-a tehnologia. Nu prea se știe cu exactitate cine a fost japonezul care a inventat ricșa dar majoritatea teoriilor converg către Izumi Yosuke, care, fix în 1869, s-a asociat cu alți doi prieteni și a adus pe străzile din Tokyo un vehicol inspirat din trăsurile cu cai care apăruseră cu câțiva ani înainte. Ricșa lui Yosuke avea două roți, un loc în spate și era trasă de un individ, un ricșar care trebuia să fie un mini-Schwarzenegger ca să poată să transporte samuraii de colo-colo.
Cum-necum, cert e că în următorii ani au apărut vreo 40.000 de ricșe în Japonia, acesta devenind principalul mijloc de deplasare. Ce Shinkansen, ce tren de mare viteză… Ricșa a stat la baza a tot. Un ricșar acoperea 32-48 km pe zi și te ducea cu o viteză medie de 8 km/h. Apoi, ricșele au evoluat, pentru că… na, cât să tragă bietul om cu mâinile? Nu mai bine o face cu picioarele?
Și aici suntem noi: într-o ricșă pedalată de nea Pravat, care-mi face un tur prin Chiang Mai, pedalând ca un Lance Armstrong la 70 de ani. E uscat ca o păstaie de fasole, bronzat ca un Dorian Popa și fibros ca o țelină. Aproape că mi-e jenă, stând confortabil pe scaunul ricșei și privindu-l cum bagă material pe străzile Chiang Mai-ului, cu pălăria lui șic de soare și cămașa imprimată cu numele companiei de ricșe.
Am mers cu ricșa și prin Old Delhi – acolo e o nebunie totală. Prin comparație, ricșa în Chiang Mai e o boare urbană, de primăvară. Orașul, vă spuneam prin primul episod, e în plină expansiune. Are cartiere moderne, bulevardele sunt largi, clădirile noi nu contrastează urât ca prin alte părți ale planetei. Iar când ajungi în perimetrul Orașului Vechi, cu atât mai mult Chiang Mai-ul îți dă senzația că e celălalt obraz al Thailandei, care nu roșește așa abitir de la prea multă agitație. Pulsul rămâne în limite normale iar noi „debarcăm” din ricșe în fața unui templu – promit că-i ultimul! – Wat Phra Sing.
Leul Buddha
Wat Phra Sing e un exemplu perfect de arhitectură Lanna. I se mai spune „Mânăstirea Leului Buddha” sau „Templul Leului Buddha” și datează din secolul 14, când Chiang Mai era capitala Regatului Lanna. E un templu activ, cu sute de călugări și de novici care mișună prin incinta lui. Una destul de mare, cu multe construcții, care mai de care mai frumoase, de la chedi-ul principal, ridicat în 1345 de regele Pha Yu, pentru a păstra cenușa tăticului său, până la Viharn Luang, cea mai mare clădire a templului, în interiorul căreia domnește un Buddha măricel, numit Phra Chao Thong Tip, nume pe care te rog să-l reții, fiindcă data viitoare când vorbi despre Chiang Mai te întreb despre el. E un Buddha din aur și cupru, care stă așezat, cu mulți alți Buddhișori la poale, și te privește ușor arogant, de parcă te-ar întreba „ce cauți, fraiere aici? În Nirvana nu se intră așa ușor”.
Cooking class – hai să gătim thai!
Am mai spus-o, de v-ați plictisit: îmi place la nebunie mâncarea thailandeză. E organică, e gustoasă până la cer, e picantă și aproape în orice preparat apare un ingredient pe care-l ador: lemongrass-ul. Aș putea să mănânc thai zi de zi, fără nicio problemă, până m-aș face pământiu și mi-ar crește mango galben în cap. Pentru că, să nu uit să repet, mango galben e bestial și nicăieri nu-i mai bun ca în Thailanda. Vorba zicalei virale, n-am fost nicăieri dar e pe lista mea.
Cum puteam încheia mai frumos cele câteva zile petrecute în Chiang Mai, decât printr-un curs de gastronomie thailandeză? Nu doar pentru că „se poartă” asemenea cursuri. Dar Chiang Mai e un fel de paradis al cursurilor gastronomice. Sunt zeci de școli gata să te învețe cum stă treaba cu padthai-ul și tom yam-ul iar oamenii abia așteaptă să se școlească, apoi să-și cumpere ingrediente de prin piețe, să le ducă acasă și să-și ghiftuiască familioanele de thai food învățat la mama lui.
Mister Chan ne-a dus la Thai Farm Cooking School, undeva la vreo 20 km de Chiang Mai, unde ne-a abandonat în mânuțele durdulii ale lui Ae, profa noastră de bucătăreală thailandeză. Bonomă și rotunjoară, Ae ne-a dotat mai întâi cu echipamentul de lucru, încingându-ne cu un șorț roșu, îndesându-ne pe cap o pălărie de mexican și târându-ne cu entuziasm în grădina fermei, unde ne-a povestit despre plantele cu care gătesc thailandezii mai ceva ca Ion Creangă despre Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca, mă scuzați, cristalul.
După preludiul verde, suficient de interesant cât să te excite până la a aștepta cu limba scoasă să înceapă acțiunea adevărată, Ae ne-a aranjat în jurul mesei de lemn de pe terasă și ne-a spus programul zilei. Fomiștilor, astăzi vom găti așa: 1. Supă Tom Yam cu creveți. 2. Curry verde sau roșu, aveți voie să vă alegeți (roșu, ce naiba!). 3. Pad Thai. 4. Ta-naaaaa: Mango Sticky rice la desert. Mă, ați înțeles?
Am înțeles, să trăiți! Atunci, să începem! Și am început. Adică Ae făcea iar noi băgam copy paste. Luați șalota și tăiați-o mic. (am luat șalota și-am tăiat-o mic). Mărunțiți lemongrass-ul (am mărunțit lemongrass-ul). Pisați chili-ul (am pisat chili-ul). Și tot așa, în doi pași. Primul, la masă. Al doilea, în bucătărie. Acolo a început adevărata acțiune. Cu bolulețe, cu aragaz, cu noddleși, cu tigăi, cu galangal, cu lime juice, cu tamarind chili paste, cu au și aoleu. Deviza a fost: ”Mâncați ce gătiți!”. Păi n-am mai mâncat de la micul dejun! Tocmai!
Bref, a fost sublim. Nu contează că la zece minute după ce am preparat patru feluri de mâncare thailandeză n-aș mai fi avut habar să le fac dacă ar fi trebuit să reiau fără Ae de față. Contează că erau demențial de bune. Supa Tom Yam, cu lapte de cocos și creveței – picantă și seducătoare ca o thailandeză frumoasă de care nici nu-ți mai pasă că poate fi un ladyboy. Curry-ul „red”, ca o poveste cu pirați îndrăgostiți de prințese exotice. Padthai-ul, tradițional până-n făina tăițeilor, ca un paj nebun care-ți face vânt cu evantaiul pe cerul gurii. Iar mango sticky rice-ul… mi-au murit comparațiile dar privește-l în poză: albastru (că orezul era albastru – viața e mai mișto în culori) cu floricele. Băi, nene… mergi în Thailanda și mănâncă până nu ma poți, apoi ia-o de la-nceput!
Dacă vrei să faci un asemenea curs la Thai Farm Cooking School, te va costa 1500 de bahți. Adică, circa 150 de lei (dacă te duci în extra-sezon, primești reducere). Oamenii te iau de la hotel, te duc la fermă, îți alegi meniul (că au mai multe – al nostru a fost meniul scurt, dar în cel clasic te-nvață șase preparate), îți fac tot instructajul, te țin ca-n palmă, îți dau apă și ceai, o cărticică la plecare, să-ți amintești de ei și să gătești acasă și, dacă ești cuminte, poate te și pupă Ae cea jovială (la noi nu s-a-ntâmplat). Nu uita, totuși, să lași șorțul la plecare, fiindcă nu-l poți lua ca amintire.
Pe scurt, cam asta a fost escapada în Chiang Mai. Dacă ar fi să mă stabilesc vreodată în Thailanda, cred că aici m-aș simți cel mai bine. E relaxant, e modern, se mănâncă bine, trăiești experiențe, oamenii zâmbesc. Ce naiba ai putea să-ți dorești mai mult? Vizitează Chiang Mai-ul și te vei convinge! O poți face cu Qatar Airways, via Doha. Eu cu siguranță mi-aș dori să revin, ca nomad digital sau ca turist de România.
Deplasare realizată în parteneriat cu Qatar Airways. Qatar Airways operează 4 zboruri săptămânale pe ruta București – Chiang Mai, cu escală în Doha.
Citește: Chiang Mai – Thailanda cea cuminte și devreme-acasă (1): Nirvana templelor budiste
Citește: Chiang Mai – Thailanda cea cuminte și devreme-acasă (2): Bazarul bizar și dansuri cu unghiuțe
Citește: Chiang Mai – Thailanda cea cuminte și devreme-acasă (3): Prietenul meu, elefantul
Add Comment