Madeira e o insulă binecuvântată cu un relief divin: practic, oriunde te duci, ai parte de un peisaj spectaculos. Fie că ții drumul de-a lungul țărmului sau că te cocoți pe șoselele care străbat dealurile și munții, ochii îți vor fugi non-stop către spectacolul oferit de natură. Sandra, ghida noastră, ne spune că unul dintre principalele atuuri ale insulei îl reprezintă pădurile de Laurissilva.
Căutăm prin memorie cam cum am ”traduce” acest gen de copac și primul care ne vine în minte e dafinul. Doar că dafinul știam că e un arbust, nu un copac, prin urmare tot google salvează situația: pădurile de laurissilva sunt specifice zonelor subtropicale, cu climat temperat, aflate în locuri umede, în care plouă mult. Practic, sunt tot dafini, doar că-s copaci și cu asta închei lecția de biologie, fiindcă nu e tocmai punctul meu forte.
Cert e că aceste păduri fac parte din patrimoniul natural al Madeirei, fiind declarate drept una dintre cele 7 minuni naturale ale Portugaliei. Ele datează din era Terțiară și au supraviețuic ultimelor glaciațiuni. Prin urmare nu vorbim despre niște păduri oarecare ci despre unele unice în Europa, cu atât mai mult cu cât ele se întind pe o suprafață de 22.000 hectare. O să întrebi dacă și pe ele le defrișează cineva cu sălbăticie, așa cum se întâmplă prin alte locuri ceva mai cunoscute? Nu mai întreba!
Pico de Arieiro
S-ar putea vorbi foarte mult despre bogăția naturală a Madeirei, despre flora și fauna insulei, despre cum Madeira e o destinație perfectă pentru eco-turism, despre cum insulele Desertas reprezintă ultimul refugiu atlantic pentru focile-călugăr sau despre rezervația marină Garajau (unica din Portugalia – perfectă pentru amatorii de scuba-diving). Dar deocamdată, Miguel, șoferul nostru, parchează van-ul în fața unei clădiri relativ austere, aflată în nori.
Am ajuns la Pico de Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf al Madeirei, cu cei 1818 metri ai săi. Suntem undeva deasupra norilor iar peisajul seamănă cu o vată de zahăr uriașă, străpunsă pe alocuri de stânci ascuțite. Se spune că atunci când e senin, poți vedea de aici insula Porto Santo, aflată la 30 de mile marine spre nord.
Pico de Arieiro este un bun punct de plecare către celelalte vârfuri importante ale insulei. Unul dintre traseele perfecte pentru iubitorii de munte este cel către Pico Ruivo, cel mai înalt – 1862 m. Drumul are vreo 7 km și e străbătut zilnic de sute de drumeți. Nu mă încumet decât să fotografiez peisajul și să remarc stația radar de apărare anti-aeriană construită lângă clădirea care adăpostește un restaurant și un magazin de suveniruri. Locul e superb și aduce un pic cu Machu Picchu, doar că lipsesc lamele, vestigiile incașe și peruvienii colorați.
Un asemenea peisaj cere mii de fotografii. Dar cum pentru toate există o limită, ne reunim cu Miguel și o luăm înapoi pe drumul șerpuit care îți poate provoca senzații tari în caz că ai rău de mișcare. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, ceața e atât de deasă încât însuși bravul Miguel renunță să mai spună deja celebrele lui glume și se concentrează pe traseul sinuos. După câțiva kilometri oprim la John’s Poncha, o bodegă de pe marginea drumului, unde John urmează să ne prepare câte un păhărel din băutura tradițională a Madeirei: poncha.
Trei poncha = 1 Viagra
Poncha – pe care o întâlnești pe toate drumurile și în toate magazinele de suveniruri – e un fel de limoncello local. Rețeta originală conține Aguardente de cana (alcool distilat făcut din sirop de trestie de zahăr), miere, zahăr și coajă de lămâie. Variațiunile sunt nenumărate și adaugă acestor ingrediente diverse arome naturale de fructe, precum mandarine, maracuja, grapefruit etc.
Partea simpatică este modul în care se prepară poncha, iar John o demonstrează ca un maestru adevărat. Ingredientele se mixează folosindu-se un mexelote (mai cunoscut sub numele de Caralhinho – cocoșelul) – un băț de lemn care are un capăt crestat (cel care e folosit la mixat), celălalt capăt fiind deseori sub formă de… falus. Dealtfel magazinele de suveniruri abundă de asemenea caralhinos concupiscente iar motivele pentru care e folosit falusul ca simbol nu are o poveste în spate – e doar o chestiune de marketing care derivă de la numele uneltei în sine.
Interesant este că poncha e o băutură originară, de fapt, din India, ea fiind adusă în Madeira de către britanici și adaptată de către localnici. Numele original era pãnch iar compoziția includea orez sau alcool rafinat din nucă de cocos, ceai și alte condimente. Versiunea adaptată s-a răspândit rapid în madeira în a doua jumătate a secolului 19, când poncha a devenit o băutură iubită atât de nobili cât și de clasele mai sărace.
Ce-i drept, licoarea e foarte bună, mai ales că John știe cum s-o facă să fie extrem de savuroasă. Miguel, care din postura de șofer nu ne poate acompania în ”călătoria” alcoolică, nu rezistă să-și reia glumițele: ”Se spune că trei păhărele de poncha fac mai multă treabă ca o viagra!”. Parol, Miguel? Ia să devenim importatori…
Levadele și farmecul rural
Îl lăsăm pe John în urmă și, energizați de minunata poncha, mai parcurgem câțiva kilometri pentru a ne opri apoi lângă o levada. De-a lungul căreia ar trebui să facem o plimbare dar vremea nu se arată neapărat prietenoasă pentru așa ceva. Ce sunt însă levadele…
După colonizarea insulei, locuitorii ei, stabiliți în partea de sud-est (care are clima mai caldă) și-au dat seama că, de fapt, izvoarele de apă se află pe munții ce populează insula în partea de vest si nord-vest. Așa că au început o uriașă muncă de construcție a unui sistem labirintic de canale care să transporte apa din nord în sud și a veni în sprijinul dezvoltării agricole, în special al plantațiilor de trestie de zahăr care, la acea vreme, făceau din Madeira principalul producător european de zahăr.
Construcția acestor canale a continuat de-a lungul secolelor. Cele mai multe au fost construite în anii 40 și, în timp, ele au devenit nu doar sursă de apă ci și producătoare de energie hidraulică. În prezent există mai mult de 2170 km de levadas iar acestea au, pe lângă importanța practică, o deosebită importanță turistică.
Extrem de mulți turiști care vizitează Madeira o fac pentru drumeție. Cu siguranță, Madeira nu e o destinație de plajă dar este o destinație pentru drumeție și pentru petrecut timp în natură. Iar cele mai multe drumeții se fac de-a lungul acestor levadas. Localnicii spun, de fapt, că așa ajungi să cunoști adevărata valoare a insulei lor.
Traseele de-a lungul levadelor se împart pe categorii: ușoare, medii și grele, pe variante ce au lungimi care pornesc de la câțiva kilometri până la distanșe foarte lungi. Unul dintre cele mai populare trasee este Levada do Caldeirao Verde, care se continuă cu Levada Caldeirao do Inferno, 37 km care traversează munți, tunele și alte minunății. Oricum, există liste de trasee care trebuie consultate dinainte (sunt 28 de trasee recomandate, două dintre ele aflându-se pe insula Porto Santo), fiind necesară verificarea condițiilor meteo înainte de a porni la drum.
Așa cum spuneam mai sus, n-am mers decât câteva minute de-a lungul unei levade, gustând foarte puțin din farmecul acestei activități. Cu siguranță însă că, dacă mă voi întoarce cândva în Madeira voi parcurge unul dintre cele 28 de trasee pentru a avea o experiență rurală (și naturală) mai puternică. (va urma)
Ajungi în Madeira cu TAP Portugal România. Vezi orarul de zbor AICI.
Citește și:
Lumea lui Eddie: Madeira, insula magică (1)
Lumea lui Eddie: Madeira, insula magică (2)
Lumea lui Eddie: Madeira, insula magică (3)
Add Comment