Las în urmă Drama, cu natura, marmura și vinurile ei, și pornesc către Halkidiki. O vizită în Halkidiki în luna noiembrie? Plajă în brumar, într-unul dintre locurile estivale preferate ale românilor? Nu-nu, să fim serioși. Peninsula cu trei „degete” nu e chiar locul potrivit în care să stai la soare în această perioadă a anului. În plus, nu plajele ei sunt în vizorul nostru acum, ci cu totul altă destinație: localitatea Arnaia (sau Arnea), din partea central-estică a peninsulei Halkidiki.
Arnaia are vreo 2500 de locuitori, cred că se auto-definește „oraș”, dar e mai degrabă un sat. Bine, nu în definiția unui sat românesc, ci în cea a unuia cu înfipte rădăcini macedonene. Unul autentic și bine conservat. O avea Halkidiki cele trei brațe cu care vara își face de cap cu turiștii, dar „corpul” de caracatiță al peninsulei e definit de muntele Holomontas, pe pantele și la poalele căruia sunt împrăștiate câteva localități ce contureaz[ noțiunea de autenticitate rurală macedoneană.
12 este numărul acestor sate „supraviețuitoare” ale unei regiuni care în trecut era campioană la dificilul „sport” numit minerit. Motiv pentru care ele sunt cunoscute drept „satele de fier” – Mantemochoria. Arnaia e cel mai cu bujori în obrăjori dintre ele, și încă de când cobor din van-ul nostru limuzină, am sentimentul că, dacă aș avea suficienți bani, aș putea să-mi cumpăr aici o căsuță în care să trăiesc cu soarele în suflet, în liniștea elegantă a unei așezări care cred că nu te deranjează decât când intră motanii în călduri.
Casele din Arnaia recrează decorul macedonean de secol 19. Maria Pappa, ghida noastră stoică, pe care o macină o durere de spate (la care empatizez), ne conduce pe străduțele așezării moleșite de sâmbăta leneșă ce abia s-a încropit. Case de piatră, cu acoperișuri stacojii, unele cu pereți vopsiți în culori neașteptate (un albastru-movaliu, de pildă), nici urmă de garduri sau curți, grădinile există, probabil, doar în imaginație, dar mici colțuri verzi sunt amenajate impecabil, după cum ghivecele cu mușcate și alte flori nu lipsesc de pe gardurile vechi.
La câte-o fereastră, o bătrână uitată de vreme studiază curioasă intrușii ale căror încălțări deranjează liniștea. Pisici peste pisici, fiecare cu treaba ei, ca într-un univers paralel și intangibil. Străduțele înguste se insinuează în sus și-n jos, cu ramificații false sau îmbietoare – la un moment dat te simți ca-n Hansel și Gretel, gândindu-te că, undeva, în capătul acestei așezări de poveste, e o vrăjitoare cu cap de hidră abia așteaptă să te îndoape cu tzatziki ca să te ofere apoi, ofrandă, zeului Pan.
La pas, prin Arnaia
Maria Pappa ne duce la Muzeul de Istorie și Folclor, unde o doamnă extrasă din confortul de weekend se grăbește să ne arate unelte agricole, poze vechi de familie, ustensile cu care se ajutau sătenii acum 100 de ani, ibrice și goblenuri, ceșcuțe și tablouri, apoi, în adiacentul Muzeu al Țesăturilor (dedicat destoinicei țesătoare Hariklia Dimitrakoudi), pături și covoare – vieți apuse în Arnaia, ce capătă sens între pereții muzeului ornat cu dichis.
Coborâm apoi în piața centrală din Arnaia, care pare să deschidă molcom „ochii”, odată cu localnicii ce-și savurează cafeluțele la bârfe neînsemnate. Arnaia e cunoscut ca locul micilor meșteșugari, care fac brânză, miere, textile, tsipouro, iaurt, trahana (un fel de cocă frământată cu ou și iaurt, care se pune în supă) și alte lucruri din care, se pare, trăiesc aparența unei vieți decente.
Mai întâi, testăm aptitudinile albinelor din zonă. Într-un mic magazin de la parterul unei clădiri galbene, ce ne așteaptă cu șapte tipuri de miere, pentru o degustare ce l-ar îndulci până și pe cel mai aprig căpcăun. Miere de flori de portocali, de castane, de bumbac și de alte năzdrăvănii. Alături, un magazin de dulciuri ne tentează cu niște tulumbe, dulciurile cu rețetă străveche, care aici par mai fine și mai siropoase ca oriunde în Balcani. După care, plimbarea continuă prin acest loc pe care vedetele Instagramului l-ar considera un adevărat Paradis, grăbindu-se să-l pună pe „pereții” digitali.
Ca orice localitate ce se respectă, Arnaia are, desigur, și componenta ei religioasă, pe care nu o poți omite. De fapt, istoria localității e strâns legată de Biserica Metropolitană Sfântul Ștefan, unica biserică din Grecia construită pe artefacte de o inestimabilă importanță istorică, bună parte dintre ele vizibile prin podeaua de plexiglas.
Biserica a fost construită inițial ca metoh (biserică subordonată) al mânăstirii Konstamoniti de pe Muntele Athos (dedicată Sfântului Ștefan), în jurul ei luând naștere, în secolul 16, satul Arnaia. În 1812, când grecii au pornit revoluția împotriva Imperiului Otoman, locuitorii din Halkidiki (și, automat, din Arnaia) s-au alăturat mișcării, motiv pentru care otomanii au pus la pământ biserica, împreună cu mare parte din sat. 20 de ani mai târziu, aceasta a fost refăcută, în fața ei fiind construită clopotnița care a devenit și simbolul localității.
În 2005, însă, biserica a fost distrusă din nou, de această dată de un incendiu apărut din senin. Acoperișul s-a prăbușit, iar obiectele din interior, de mare valoare culturală și istorică, s-au transformat în cenușă. Printre acestea, câteva iconostasuri unice și un tron din lemn, extrem de elaborat. Ministerul Culturii din Grecia s-a mobilizat și, inclusiv cu suportul cetățenilor din Arnaia, biserica a fost reconstruită, pe parcursul lucrărilor dezvăluindu-se existența altor trei foste vechi construcții: o bazilică din perioada timpurie a creștinismului (anii 400), un mic templu post-bizantin (sec. 10-11) și o construcție post-bizantină dreptunghiulară, mai mare, (sec. 16-17). Acestora li s-au adăugat numeroase obiecte descoperite, datând din perioadele de început ale creștinismului și din perioada dominației otomane, laolaltă cu 15 morminte, cele mai vechi dintre acestea fiind tot din jurul anilor 400.
Cu alte cuvinte, după o vizită la Biserica Sf. Ștefan din Arnaia, tragi concluzia că satul a fost locuit din timpuri străvechi și că prin subteranele lui se află, probabil, și alte comori inestimabile, care să „vorbească” despre istorii de mult apuse.
Petrecerea brazilor de Crăciun
După evlavioasa plimbare prin sfânta bsierică… mă trezesc într-un film suprarealist, de Fellini sau, mai degrabă, de Yorgos Lanthimos (The Lobster, Dogtooth, etc). Suntem invitați la o petrecere în aer liber a unor crescători de brazi de Crăciun. Ooook – să faci cunoștință cu localnicii, pe post de oaspete-surpriză e ca și cum ai sparge intimitatea unui ou înfigându-i un ac. Doar că grecii nu gândesc așa. Grecii sunt bucuroși de oaspeți, așa că, după un scurt drum până într-o zonă muntoasă, ajungem undeva pe lângă satul Neochori (unul dintre cei 12 „fantastici”), pe pajiștea unei cabane de pădure, unde un grup de oameni studiază cu atenție ciupercile crescute fără continență în jurul copacilor.
Integrarea e un pic stranie, dar rapidă, având în vedere că suntem așezați rapid la o masă de lungă și îngustă, iar mâncarea gustoasă începe să curgă pe bandă rulantă, după nelipsitul păhărel (multiplicat) de tsipouro. Pare o familie extinsă (doamnele în vârstă ne privesc cu o condescendentă curiozitate de la masa vecină – la fel de lungă și întinsă) aflată la o petrecere câmpenească, însă după ce sentimentul de suprarealism dispare (nu voi comenta personajele) realizez că suntem invitații proprietăresei acestei cabane generoase. Iar oamenii sunt deschiși și calzi – ne arată celelalte spații de cazare din apropiere și ne duc la câmpul lor cultivat cu brazi de Crăciun, din care au făcut o mică afacere, „împădurind” anual casele creștinilor din Grecia, dar și din alte țări vecine (brazii sunt chiar lângă locul în care adevăratul Giorgos „Alexis” Zorba „Grecul” a trăit și muncit vreme de 22 de ani). Au început cu o suprafață de 6 hectare și au ajuns la 20, deoarece brazii răspund perfect la microclimatul excelent iar banii – fie și, în bună măsură sezonieri, curg.
Una peste alta, zona e cu adevărat superbă – câteva zile petrecute aici te deconectează complet de la orice problemă existențială. Doar că, după încă un păhărel de krasaki (vinuț, pentru cei care tocmai încep cursul de greacă), spunem frumos kalispera și o tulim înapoi în Arnaia. Nu de alta, dar avem treabă.
Iaurt, vin și cârnați – ce să-ți dorești mai mult?
Avem treabă pentru că Maria Pappa, din ce în ce mai afectată de șubreda-i coloană, are multe activități în program. Mergem mai întâi la kir Adonis Karagianni, un nene cumsecade care face niște iaurturi de stă lingurița în ele, la propriu. Întreprinderea nu e mare – cred că-s trei încăperi mari și late, dar omul se laudă pe bună dreptate cu cel mai bun iaurt din regiunea Arnaia, ba chiar din toată peninsula Halkidiki. Are două sortimente (de oaie și de vacă – votez cu primul!) și ne arată procesul de producție, împreună cu fiica lui, care-i va prelua afacerea „atunci când nu voi mai putea să stau pe scaunul ăsta”. Ce-i drept, iaurtul Anggeliki (botezat după mama patronului și lipsit de prostiile cu care ne otrăvesc marii producători – de aceea are un termen de maxim 10 zile) e memorabil. Și nu degeaba a câștigat numeroase premii.
Ce merge mai bine și mai bine după un iaurt gras-grăsuț și bunuț? Ai ghicit: un vin! Motiv pentru care Maria Pappa pune azimutul pe crama Claudia Papayianni, mândria Halkidiki-ului în materie de vinuri, unde luăm la rând un rosé, un alb și-un roșu, aflând despre istoria domeniului și a patroanei, doamna Papayianni, născută și crescută în Salonic, din tată grec și mamă germană. Vinurile cramei poartă numele Claudiei și ale copiilor ei și, cu această ocazie, aflu că anii 2007 și 2011 au fost cei mai buni pentru vinurile roșii. Asta ca pont, dacă dai vreodată peste o sticlă Nikolas sau Claudia, produse la crama Papayianni.
S-a înserat în Arnaia, greierii au început să bată la porțile furnicilor, dar duraceii ghidei noastre încă au suficientă energie. Ne întoarcem în sat și intrăm într-o măcelărie în care învățăm să facem cârnați după cea mai veche rețetă tradițională, ce include portocale și lămâi. O oră mai târziu, degustăm cârnații la o tavernă din apropiere unde proprietarii migălesc pe loc niște minunate plăcinte cu ciuperci, plus un soi de sărmăluțe minuscule cu o salată de varză picantă, plus un fel de arancini cu carne de mistreț, plus câteva rânduri de medovine. Știu, am uitat să precizez ce e medovina, pe care e probabil să o întâlnești în ținuturile „dulci” ale Greciei: un fel de tsipouro făcut cu miere, mai pe șleau un mied veritabil, cea mai veche băutură din lume, cunoscută inclusiv lui Burebista și supușilor lui cu căciuli de lână.
Cu sentimentul datoriei împlinite, dar și cu sciatica în flăcări, Maria Pappa își ia la revedere înainte de ultimul păhărel, iar noi mergem la culcare într-o stranie atmosferă de liniște totală: în nopțile de noiembrie, Arnaia nu e chiar cel mai „viu” sat din Grecia. Și nici nu are de ce să fie.
Stagira – sub manta filosofică a lui Aristotel
A doua zi lăsăm Arnaia în spate, având ca obiectiv o altă regiune din Grecia de nord. Dar înainte de a părăsi peninsula Halkidiki, trebuie să filosofăm un pic. Precum grecii antici. Iar pentru asta… îi facem o vizită lui Aristotel.
Aristotel, marele filosof și om de știință, s-a născut în anul 384 î.Hr. în anticul oraș Stagira, din Halkidiki. De altfel, peninsula poartă pecetea lui Aristotel, care a lăsat o moștenire culturală inestimabilă, dincolo de faptul că el a fost inclusiv tutorele lui Alexandru cel Mare. De altfel, în pitorescul sat (modern) Stagira a și fost amenajat Parcul Aristotel, în care e pusă în valoare o bună parte a operei științifice a filosofului, prin exemplificarea unor obiecte ce operează în baza legilor fizice studiate de filosof, de la ceasul solar la discul optic, pendulul, turbina acvatică, etc.
Noi nu ne îndreptăm, însă, către acest parc, ci către orașul antic Stagira în care s-a născut Aristotel. Cocoțat pe malul mării Egee, orașul a fost fondat în jurul anului 655 î.Hr., de către coloniștii din insula Andros. În perioada Războaielor Persane, Stagira era un oraș liber, independent și foarte prosper, după retragerea persanilor devenind aliat atât al Spartei cât și al Atenei, până în momentul în care a fost ocupat de regele Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru cel Mare), în anul 349 î.Hr. Și pus la pământ de acesta, după care… reconstruit tocmai în onoarea lui Aristotel, care devenise tutore al fiului său.
Se spune că, după moartea lui Aristotel (survenită în Atena), locuitorii din Stagira i-au adus și i-au îngropat rămășițele în interiorul orașului, într-un loc numit Aristoteleion, ridicând ulterior un imens altar pe mormântul filosofului și dând startul unui festival anual care se numea Aristoteleia. Am ajuns, așadar, în Stagira antică și, vreme de peste o oră am scotocit locul pentru a ajunge la Aristoteleion și pentru a admira ruinele orașului de baștină al celui care a marcat în multe sensuri lumea antică și secolele ce i-au urmat.
Excavațiile începute aici în anii ‘90 ai secolului trecut au scos la iveală zidul cetății de la poalele dealului, care au dat indiciul delimitării orașului mărginit de apă (apropo, Stagira a fost abandonat definitiv în secolul 1 d.Hr). Apoi, rând pe rând, au apărut diverse clădiri publice, locuințe, turnuri și stâlpi, agora și templul de secol 6 î.Hr., precum și un sanctuar arhaic.
Dacă ajungi în Stagira antică într-o perioadă lejeră, plimbarea prin situl arheologic se poate transforma într-un adevărat moment de filosofare asupra lumii și vieții. În special când ajungi în acropolis și ești copleșit de peisajul marin care ți se dezvăluie în toată splendoarea lui și care parcă-ți șoptește cuvintele lui Aristotel: „Cunoașterea de sine este începutul înțelepciunii”.
Un video realizat în orașul antic Stagira:
Harta cu obiectivele vizitate în regiunea Halkidiki:
- 1 Satula Arnaia
- 2 Satul Neochori (petrecerea „câmpenească”)
- 3 Orașul antic Stagira
Pin it!
Citește și:
Călătorie în Grecia de nord: 1 – Drama, regiunea mult-iubită de Dionyssos
Călătorie în Grecia de nord: 3 – Regiunea Pieria, în vizită la zei pe Muntele Olimp
Călătorie în Grecia de nord: 4 – Epir, una dintre formele raiului pe Pământ
Călătorie în Grecia de nord: 5 – Comorile Macedoniei Centrale și de Vest
Add Comment