După o săptămână de umblat prin nordul Greciei, realizez, o dată în plus, că acest gen de road-trip are un farmec fantastic. Trecând peste oboseala care se acumulează treptat și care poate fi combătută printr-o condiție fizică de top (pe care, din păcate, am uitat-o la București), experiențele ce se derulează non-stop, care includ oameni, locuri și activități, se încadrează în categoria lucrurilor pe care le-ai lua cu tine pe o insulă pustie a existenței, pentru a le repeta într-o altă viață.
Așadar, lăsăm în spate Pieria și zeii de pe Muntele Olimp, și ne îndreptăm, în ceas de seară, către Epir, regiunea din nord-vestul Greciei. Ca să nu fie dubii, voi anticipa un pic, spunând din start despre Epir că – făcând abstracție de insule și restul binecunoscutelor zone de litoral – este cea mai frumoasă regiune din Grecia. Ba chiar aș include-o într-un top european în privința peisajelor și diversității reliefului, cele două subregiuni ale sale – Tzoumerka și Zagori – având tot ce ți-ai putea dori să incluzi într-o delicioasă shaorma turistică.
Până una-alta, cu bateriile descărcate, mă arunc în patul hotelului Anavasi Mountain Resort, din satul Tsopelas, pentru a mă trezi a doua zi cu munții bătându-mi în geam, aproape urlând la mine să facem cunoștință mai repede. Nimic mai simplu, mai ales că făcusem deja cunoștință cu Achilles Papaefthimiou, simpaticul nostru ghid de Epir, personaj ce pare descins dintr-o poveste de Jules Verne, gata să te poarte spre centrul pământului cu zâmbetul pe buze și zen-ul în privire, indiferent de pericolele ce se ițesc la orizont. Achilles e vlah, și acesta e un motiv să realizăm că, în Epir, suntem pe „teritoriul” vlahilor, al aromânilor.
Cei mai mulți dintre vlahi trăiesc în nordul Greciei, în comunități pastorale împrăștiate prin satele din Munții Pindus, Meglan, în jurul Lacului Prespa, dar și ceva mai departe, pe munții Olimp și Vermion. S-ar putea spune că minoritatea vlahă este cea mai bine integrată dintre minoritățile care trăiesc în această țară, grecii spunând despre ei că sunt „greci care vorbesc un dialect ciudat”. Nu adâncesc aici discuția, pe alocuri sensibilă, dar, înainte de a vizita Epirul, merită să cunoaștem câteva detalii, pe scurt, despre istoria vlahilor.
Cu descendență incertă (legiunile romane sau populația pre-romană, latinizată ulterior), la începutul Evului Mediu, vlahii formau mici regate independente și destul de puternice, până în secolul 11 fiind menționate aceste comunități de păstori ce transhumau iarna în câmpiile Thesaliei, pentru a se întoarce vara în regiunea Munților Pindus. Apoi, sub stăpânirea Imperiului Otoman, vlahii au susținut cauzele politice și culturale ale grecilor, jucând un rol important în obținerea independenței țării. Unii vlahi (în special cei din Macedonia) au fost atrași de România, migrând spre teritoriul Țării Românești, și formând comunitățile de aromâni pe care le cunoaștem inclusiv în zilele noastre. De altfel, românii au fondat școli pentru vlahi în Macedonia, iar după tratatul din 1913, acestor școli le-a fost permisă funcționarea și pe teritoriul grecesc. După al Doilea Război Mondial, statul român nu a mai continuat însă susținerea școlilor și bisericilor vlahe.
Există, așadar, o legătură istorică (și nu numai) între români și vlahi, iar Achilles spune că înțelege multe cuvinte din limba română, exemplificându-ne din belșug pe drumul spre primul obiectiv din subregiunea Tzoumerka: Mânăstirea Kipinas.
Kipinas, mânăstirea cu peșteră în altar
Nu sunt neapărat un fan al turismului ecumenic, dar există unele mânăstiri pentru care e bine să mulțumești Domnului că ți le-a scos în cale. Și asta fiindcă acestea depășesc barierele „normalității”, fiind construite în locuri neașteptate și sub forme bizare. Mânăstirea Kipinas se poate lesne încadra în această categorie.
Aflată în defileul râului Kalarytikos, în Munții Tzoumerka (în apropierea satului Kalarites), Kipinas e o mânăstire săpată în stâncă, la o înălțime considerabilă. Nu este viețuită de călugări, prin urmare, dacă vrei s-o vizitezi, trebuie să cunoști secretul: cheia se ia din satul vecin (și se aduce înapoi, la terminarea vizitei). Așa că, dacă nimerești într-o perioadă liniștită, ai toate șansele ca în jumătatea de oră pe care ți-o rezervi pentru admirarea acestei nestemate, să ai parte de o fantastică exclusivitate.
După ce lași mașina în micuța parcare de jos, urci drumul până pe stânca în care a fost „cioplită” mânăstirea și deschizi poarta de lemn pentru a pătrunde în interiorul curat și liniștit. Kipinas a fost construită în anul 1212 de către un grup de călugări care s-a desprins din cadrul învecinatei mânăstiri Vyliza, în urma unor neînțelegeri cu starețul. Aceștia s-au aciuat într-o peșteră pe care au descoperit-o întâmplător și a cărei intrare au început să o amenajeze sub formă mânăstirească, folosind materiale din împrejurimi.
La acea vreme, marele pericol pentru orice așezământ bisericesc îl constituiau raidurile tâlharilor. Călugării, oameni pricepuți, au construit un zid înalt, de protecție, o ușă zdravănă și un pod de lemn batant, pe care-l trăgeau când simțeau că se apropie prăduitorii. Între secolele 14 și 19, mânăstirea a mai avut un rol, foarte important: datorită faptului că peștera în care a fost construită se prelungește în interiorul stâncii, pe o distanță de 240 metri, lăcașul de cult a servit drept ascunzătoare pentru greci, din calea atacurilor otomane.
De altfel, am localizat imediat ușa care duce către peștera în care poți intra fără probleme, parcurgând câțiva metri și punându-te în postura unui grec amenințat de obida turcilor. Nu e chiar cel mai confortabil loc în care să-ți petreci zilele, dar în acele întunecate perioade ale omenirii nu apăruseră buncărele de 5 stele.
Cele câteva încăperi ale micuței mânăstiri se află în perfectă stare de îngrijire și curățenie, ceea ce denotă faptul că obiectivul este într-o permanentă administrare. Există și o cameră de odihnă, aflată sub cheie, în care am putut trage totuși cu ochiul prin crăpătura ușii. Poți cumpăra (și aprinde) lumânări, te poți autoservi cu micile obiecte religioase sau suveniruri, lăsând banii alături, poți studia frescele pictate în secolul 17 și mobila realizată manual. Și, desigur, poți savura priveliștea defileului, de la înălțime, gândindu-te la nemurirea sufletului și la vremuri de pace. Mânăstirea Kipinas e un loc special, care nu are cum să nu-ți rămână în suflet.
Cu cele sfinte în suflet și cu aer curat în plămâni, ghidați de bravul și priceputul Achilles, ne îndreptăm rapid spre unul dintre locurile „ascunse” ale Epirului, aflat la scurtă distanță de Kipinas. Grecia de nord e doldora de cascade, unele mai frumoase ca altele. La câteva minute distanță de satul Kalarites lăsăm mașina într-o parcare, trecem un podeț de metal peste râul Kalarritikos, ajungem la o moară veche, transformată în cafenea (închisă în noiembrie) și mergem zece minute pe o potecă până dăm peste cascada Kouiassa, frumos înglobată în peisajul forestier.
Dacă temperatura ar fi ceva mai ridicată, mai că-ți vine să intri cu picioarele în apa cristalină pe care micuța cascadă o revarsă cu veselie printre bolovanii împrăștiați alandala. Dar cum acest privilegiu l-am avea doar peste câteva luni, facem cale-ntoarsă pentru a trece din zona forestieră în cea rurală. Deoarece, nu-i așa?, veșnicia s-a născut la țară. Iar „țara” Greciei nu face excepție.
Satul Kalarites, cântecele lui Napoleon și concertul de… rebetiko
Kalarites și Sirrako sunt două sate învecinate și aproape identice, legate printr-o potecă în lungime de 2,5 km. Ambele au case construite din piatră de artizani locali, acestea fiind așezate pe deal ca într-un uriaș amfiteatru. Satele sunt menționate în însemnările exploratorilor francezi, în anul 1815, care le descriau ca așezări dezvoltate, cu viață intelectuală și chiar cu câte o bibliotecă. Au avut viață grea cu turcii care înainte de Revoluția Grecească le-au dat foc pentru a bloca drumul ce făcea legătura între Thesally și Ioannina, dar au renăscut apoi ca pasărea Phoenix, după eliberarea provinciei Epir.
Două pisici portocalii se alintă lângă un câine jovial, ce pare sacul de box perfect pentru miștouri feline rurale. În satul Kalarites, sat tradițonal de vlahi din munții Tzoumerka, la 1200 de metri, timpul pare a fi definit de Moromete însuși.
Nimeni pe ulițele pietruite, cu case desprinse din fotografiile de început de secol 20. Intru pe ușa cafenelei Akanthos și mă lovește o imagine dintr-un film vechi. Un Ernest Maftei cu șarm, își face deîndată apariția: Napoleon, proprietarul, e aromân. Cu tot ce decurge de aici, inclusiv cuvintele ce se înșurubează (a)româneşte printre mesele și scaunele de lemn din decorul tavernei.
Povestea se leagă frumos: Napoleon Zaglis are 73 de ani şi e a cincea generaţie de proprietari a unui loc ce datează din 1840 – una dintre cele mai vechi cafenele din Grecia, deschisă inițial de stră-stră-bunicul lui! El l-a preluat în ‘95, după ce a renunțat la viața de corporatist din Atena, și i-a adăugat o pensiune de șase camere, pentru cine vrea să aprofundeze muntele vlah. E bucuros să șadă la vorbă, așa că pune un tsipouro viguros, de deschidere, aduce niște plăcinte, meșteșugește pe loc o omlețică, trântește și o portokalopita (genială!). Își răsucește mustățile albe când vede că e pozat și dă drumul la robinetul cu povești. Apoi, pe nepusă masă, bagă un cântec de nuntă, din care, dacă ciulești urechile, deprinzi povestea cu sacrificiile pe care le face bărbatul ca să ia frumoasa femeie de nevastă, trecând în final până și peste soacra cea rea. De sus, dintr-o colivie, doi canari cântă și ei, pe limba lor, acompaniindu-și cu grație stăpânul.
Aici e Grecia autentică, aici sunt șaradele ei venite din istorie și împietrite pentru totdeauna în munte. Moș Napoleon ne face cu mâna, la plecare, iar liniștea se lasă din nou în urma noastră, în satul pe care nimic nu pare să-l deranjeze în această toamnă blândă. Ne oprim pe drum, pentru alte fotografii cu satele presărate pe dealurile și munții ce par pictați. Nu mi-am imaginat că Grecia e atât de frumoasă dincolo de celebritatea ei… litorală.
Seara se lasă pe nesimțite, iar noi ajungem, din nou, la o petrecere la cazan. De aceasta dată, lucrurile sunt mult mai… elaborate. Giorgos Polizos, din satul Tsopelas, și-a amenajat în curte un mini-amfiteatru. Nici nu e de mirare, din moment ce Polizos e un cunoscut constructor de instrumente muzicale antice. Omul e precum chinezii moderni, doar că se raportează la vremurile demult apuse. Mai exact, se duce prin muzee, trage cu ochiul la instrumentele vechi și apoi le reproduce folosind tot felul de materiale la care nu te-ai aștepta: carapace de țestoase, intestine de vacă, oase ș.a.m.d. Sunt 17 modele de instrumente muzicale recreate de kir Polizos, unele dintre ele fiind expuse în muzee – după cum ne spune, două flaute s-ar afla chiar la Luvru.
În seara asta, Giorgos Polizos dă o petrecere cu ocazia „cazanului” la care își face noua producție de tsipouro, așa că grătarul se încinge, se pregătește salata, tsipouro curge în păhărele și vinuțul își face și el apariția, în bidoane. Însă cireașa de pe tort este prezența unei formații de rebetiko.
Cu siguranță, ai auzit de bouzouki, muzica tradițională grecească, interpretată la instrumentul cu același nume, cu alură de lăută. În orice tavernă grecească auzi bouzouki. Ei bine, rebetiko (termenul are rădăcini turcești și înseamnă rebel, nesupus), e strămoșul muzicii bouzouki. Este genul muzical care a fascinat Grecia de la începutul secolului 20 până în anii ’50 ai acestuia. Un fel de muzică de alean care abordează temele exilului, a pierderii familiei, a închisorii, a vieții pe stradă, a iubirii neîmpărtășite și a morții. Cu alte cuvinte, muzică de inimă albastră, cântată la lăută și chitară și izvorâtă din cartierele sărace ale Atenei și ale altor orașe din Grecia între cele două Războaie Mondiale. Rebetiko e muzica dulce care a prezentat lumii instrumentul bouzouki, cel de la care s-a născut rapid genul omonim ce și-a pus amprenta pe arta modernă a cântării elene.
Patru băieți strașnici se așează pe prima treaptă a amfiteatrului (căruia, cu această ocazie, îi și descopăr menirea) și încep să cânte de se cutremură sufletele. La un moment dat, kir Polizos își invită soția la dans și spectacolul e complet, cei doi unduindu-se, când mai repede, când mai tandru, întru aplauzele admirative ale publicului adunat ad-hoc, cine știe de unde? – prieteni, vecini, oaspeți, poftitori și doritori. Seara e magică, cele 147 de pisici din curtea lui Polizos par fericite, iar Epirul vlahilor punctează cu măiestrie și la capitolul desfăt.
Plaka, sau cum arată podul perfect
În mod cert s-ar putea scrie cărți despre podurile de piatră din Balcani. Regretatul Nicky Predescu a avut chiar un proiect în sensul ăsta, pe blogul lui, Călător sau turist, colindând peninsula în căutarea podurilor străvechi și a poveștilor acestora. Nordul Greciei e împânzit de poduri de piatră. Numai în regiunea Zagori sunt peste 160 de exemple, majoritatea construite în secolele 18 și 19 de către ingineri locali. Sunt poduri care, în general au între una și trei arce (denumite kamares, în limba greacă), iar cel mai mare dintre podurile de piatră ale Epirului este Podul Plaka din localitatea cu același nume.
Plaka e un pod cu o singură arcă, ridicat în anul 1866, la ordinul sultanului otoman Abdülaziz, pe râul Arachtos pentru a ajuta la îmbunătățirea relațiilor comerciale dintre comunitățile locale. Între 1881 și 1912 (anul primului Război Balcanic) el a jucat și rol de graniță între Grecia și Imperiul Otoman, servind drept una dintre cele două intrări oficiale în Grecia continentală.
Nereparat în decursul timpului, podul a fost distrus pe 1 februarie 2015 de o furtună puternică, în timpul căreia o parte importantă a arcăi, precum și stâlpul din est s-au prăbușit în viitura râului. Din fericire, grație eforturilor rapide ale autorităților, podul a fost refăcut în 2020 și adus la starea și frumusețea de odinioară.
Podul Plaka e primul obiectiv la care ne oprim în această nouă zi în care Achilles ne va conduce spre câteva dintre superbitățile naturale ale regiunii Epir. Mergem vreo cinci minute de-a lungul râului Arachtos, pe care mi-l imaginez dezlănțuit și înspumat. Acum e liniștit ca un copil care a supt la țâță. O pisică adolescentă se ține după noi ca un câine fidel, făcând pe ghidul jucăuș. Nu te poți abține s-o pozezi, măcar atât, dacă nu-i poți oferi o viață de regină.
Podul maiestuos se arcuiește deasupra râului și îmi imaginez că e reprezentarea fidelă a pisicii într-un moment de teamă sau furie. Arată impecabil și parcă „cere” să fie pozat din toate direcțiile, pentru că pare diamantul strălucitor așezat pe o coroană peisagistică de la care nu-ți poți desprinde ochii.
După sesiunea foto aferentă, continuăm periplul epirian către canionul Vikos și oprim pentru câteva minute la Pădurea de Piatră, de lângă satul Monodendri. Sunt multe păduri de piatră în lume – cea mai faimoasă e cea din Madagascar, cea mai apropiată – cea din Bulgaria – rezultate ale chefului de joacă al naturii. În fapt, numeroase formațiuni de calcar, împrăștiate pe o suprafață întinsă, dând impresia unor copaci de stâncă, ce se ridică printre copacii „adevărați” – în cazul de față, arțari și stejari. Un „tablou” creat de-a lungul a mii de ani, în decursul cărora vânturile, ploile și alte fenomene meteo au „sculptat” calcarul în fel și chip.
Dar Pădurea de Piatră e doar antreul a ceea ce urmează în această regiune superbă din Epir. Pentru că defileul / canionul / cheile Vikos (spune-i cum vrei) este în mod cert una dintre cele mai frumoase zone montane din Europa (și, aș îndrăzni, chiar din lume). Și nu doar pentru că Vikos deține recordul mondial pentru cel mai adânc defileu – 1350 metri în porțiunea de maxim (motiv pentru care localnicii îi spun Marele Canion… de Grecia).
Fantasticul canion Vikos și magnificul sat Papingo
Ca să ne lămurim complet din punct de vedere geografic (și ca să știi pe unde să-l cauți, fiindcă trebuie să-l vizitezi), Vikos se află în regiunea Zagori, din Epir, în nordul Munților Pindus, la 30 km nord de Ioannina și la aproape 40 km de granița cu Albania. Defileul are o lungime de 12 km („miezul” lui, fiindcă lungimea totală e de 30 km) și poate fi parcurs în două sau trei etape: din Monodendri în nord, spre Vikos, din Monodendri în sud, spre Kipi și din Vikos la Papingo.
Acum, nu-ți imagina că l-am „drumețit” pe jos. Din păcate (sau din fericire) am ajuns în punctul de observație Beloi, am căzut în admirație la vederea magistralului peisaj (pe care te las să-l admiri în fotografiile care nu redau, însă, nici pe jumătate măreția lui) și l-am parcurs apoi în mașina lui Achilles, cu mici pauze pentru fotografii din diverse locuri.
Neavând, așadar, experiența completă a parcurgerii la pas a celor 12 kilometri, am aflat, totuși, că în defileul Vikos sunt câteva ținte pe care orice iubitor al muntelui și le poate trece în itinerar. De la Pădurea de Piatră pe care am menționat-o mai sus, la satele de vlahi din Zagori (sunt circa 40 și, ca fapt divers, era obligatoriu ca fiecare să aibă o biserică, o piață centrală și un platan) – care au rămas autonome în timpul stăpânirii otomane și care încântă prin casele lor tradiționale, cu acoperișuri gri, dar și prin faptul că în zona lor a fost semnalată prezența unei ființe omenești în urmă cu peste 10.000 de ani. De la Centrul de Artizanat Rizario (din satul Monodendri) la mânăstirea Aghia Paraskevi (Sfânta Paraschiva – secolul 15). De la podurile istorice la scările Vradeto (a căror construcție a durat 20 de ani, la începutul secolului 18 și care făceau legătura între satele Vradeto și Kapesovo pe o distanță de 3,5 km, în urcușuri și coborâșuri abrupte).
Sunt multe de văzut în regiunea defileului Vikos. Noi ne-am mai oprit la piscinele naturale Rogovo, cărora li se mai spune Ovires sau Kolybithres, un loc în care ar fi ideal să ajungi vara. Aceste piscine au fost formate prin eroziunea stâncilor plate de calcar peste care trece râul Rogovo. Micile baraje artificiale amplasate de oameni pe cursul râului controlează nivelul apei în piscine, așa încât, pe timp de vară, acestea se transformă în locuri perfecte de scaldă, atât pentru localnici cât și pentru vizitatori.
Cum Rogovo se află în apropierea unui sat-bijuterie din această regiune a Parcului Național Vikos-Aoos, ne oprim, odată cu apusul, pentru a petrece o oră pe liniștitele-i străduțe. E vorba de Papingo (format, de fapt, din două „componente” – Megalo Papingo și Mikro Papinko, adică cel mare și cel mic), care se întinde la poalele muntelui Tymfi, ce-l „umbrește” cu al său vârf Astraka (2436 metri).
Papingo, atât cât am avut ocazia să văd din el, m-a lăsat cu gura căscată. Este, aș spune, încununarea frumuseții acestei regiuni din nord-vestul Greciei, ce pare desenată de o zeiță plină de har, a cărei menire era să picteze pe Pământ. Încă de la intrarea în Papingo, odată ce vezi mânăstirea bizantină, de secol 18, Sfânta Paraschiva (Agia Paraskevi), anticipezi că nu te afli într-un loc oarecare.
Străduțele pietruite, casele construite în același stil arhitectonic local, fântânile, alte bisericuțe bizantine, școala elementară (una dintre cele cinci Școli Kallineia fondate în 1888, în Papingo cel Mare și cel Mic de către Michael Anagnostopoulos, cunoscut dascăl și luptător pentru drepturile omului din această regiune, care a murit, culmea, în România, în 1906, în timp ce ne vizita țara), casele de oaspeți, hotelurile, cafenelele și terasele – toate au o armonie magică, gata să te binedispună instant.
Unde mai pui că, aflu ca într-un joc de cultură generală, Megalo Papingo e înfrățit cu orașul Turnul Severin, habar n-am prin ce întâmplare și ce o presupune această asociere. Oricum, în acest univers rural fascinant, descopăr un micro-univers pe măsură, la magazinul de antichități al lui Nikos Tsoumanis, care pe lângă miile de obiecte adunate într-un adevărat omagiu adus trecutului, dispune de un perete plin cu lichioruri, din cele mai obișnuite și neobișnuite fructe și plante, ca un vrăjitor cu poțiuni magice, gata să-ți ofere elixirul secret pentru a te scăpa de probleme sau, cine știe, dimpotrivă, pentru a te pedepsi pentru faptele comise. Am scăpat cu o degustare de lichior de rodie și piersici și am plecat din Papingo, către Ioannina, cu sentimentul că raiul e precum fericirea: apare, în doze mici, din când în când și din loc în loc.
Ioannina, cuibușorul de nebunii al lui Ali Pasha
Ioannina e cel mai mare oraș în care am oprit pe parcursul călătoriei de două săptămâni în Grecia de nord. Pe undeva, îl așteptam cu nerăbdare, fiindcă citisem lucruri frumoase despre capitala regiunii Epir, care se întinde în jurul superbului lac Pamvotis. Lacul, de altfel, cu micuța lui insulă, încărcată de povești, este și „laitmotivul” orașului în care s-au născut și au trăit numeroase personalități, de la poeți și scriitori la artiști și sportivi.
Așadar, o noapte petrecută în cochetul Hotel Antique (un încântător hotel-boutique din centrul orașului), apoi pornim într-un tur de familiarizare, împreună cu noua noastră ghidă, simpatica Amalia Fourkioti, laolaltă cu prietenul ei, care se va dovedi un iscusit șofer pe parcursul următoarelor trei zile. Amalia propune pentru început o plimbare lejeră prin centru, cu o primă oprire la castel și la moscheea Fethiye, din interiorul acestuia.
Pentru a înțelege un pic „despre ce” este Ioannina, trebuie să fac o scurtă introducere istorică legată de această superbă localitate. Fondat în secolul 6 de către împăratul bizantin Iustinian Întâiul, Ioannina a avut parte de vremuri zbuciumate: în 1082 a fost cucerit de normanzi, în 1345 a fost capturată de un sârb, pe nume Stefan Dusan, care mai târziu s-a autoproclamat Împărat al Serbiei și Greciei, apoi, după o perioadă de înflorire economică și culturală, orașul a intrat sub ocupație otomană. Turcii au negociat capitularea Ioanninei prin oferirea de privilegii localnicilor, lucru inițial acceptat. Numai că, în anul 1611, o revoltă condusă de Dionysius Filosoful, episcop de Larisa, a anulat privilegiile garantate creștinilor, care au fost alungați din incinta castelului, unde au rămas doar turcii și evreii. Cu toate acestea, orașul a continuat să prospere și să întărească legăturile cu centre europene comerciale importante, precum Veneția și Livorno.
Ei bine, însă, în 1789 s-a petrecut un moment de cotitură, marcant pentru istoria Ioanninei. Localitatea a devenit centrul teritoriului condus de Ali Pasha (trimisul Porții), una dintre cele mai influente personalități ale secolului 18, regiune numită pe-atunci Rumelia, ce includea nord-vestul Greciei, provincia Thessaly, părți din Evia și Peloponez. Ali Pasha, la care voi reveni, a menținut relațiile diplomatice cu cei mai importanți lideri europeni, iar perioada lui de domnie a coincis cu cea mai înfloritoare perioadă economică și intelectuală a Ioanninei.
Orașul avea să fie încorporat în statul grecesc abia în anul 1913, după Războaiele Balcanice. În urma schimbului de populații de după 1922, turcii au părăsit Ioannina, unde au revenit grecii refugiați în Asia Mică.
Cam așa stăm, din punct de vedere istoric. Partea cea mai interesantă, însă, îl are în prim-plan pe Ali Pasha. Ei bine, albanez la origine, ăsta a fost un geniu și un ticălos, în același timp. Mai întâi, l-a durut în turban de Înalta Poartă. Și-a făcut mendrele în Rumelia lui vreme de 34 de ani, s-a îmbogățit ca un nabab (pentru că nu trimitea impozitele la „centru”) și, la un moment dat, a vrut să se desprindă de Imperiu și să-și facă propria lui țară.
Supranumit „Leul din Ioannina”, Ali Pasha a fost înger și demon pentru greci. A făcut fapte de o cruzime fără limită și sens, dar, în același timp, a ridicat vreo 26 de biserici (nicio moschee) și a menținut prosperitatea în zonă. S-au scris cărți despre el, aș putea să lungesc discuția și aici, dar mai bine să ajungi în Ioannina și să-i afli povestea la fața locului. Eu am început cu zona castelului, în care se află moscheea Fethiye, lângă care poți vedea și mormântul lui Ali Pasha, asasinat de turcii lui, pe insula din mijlocul lacului.
Moscheea Fethiye a fost ridicată după anul 1611, pe locul unei biserici bizantine, numele ei traducându-se prin „cucerire”. Forma finală a luat-o în 1795, fiind principala moschee în care se ruga Ali Pasha. Nu m-a impresionat în vreun fel special – are o sală centrală, o galerie externă și un balcon de lemn, îngust, care o traversează dintr-o parte în alta, la toate adăugându-se minaretul din colțul de nord-vest. În interior ai posibilitatea să admiri o expoziție cu lucrări din perioada în care Ali Pasha a domnit aici (1788-1822).
În incinta zidurilor castelului Ioannina se află două fortărețe (una în colțul de nord-est – construită de bizantini, cealaltă în cel de sud-est – construită de normanzi) și mai multe construcții cu diverse semnificații. Între acestea, Poarta Principală, Turnul lui Thomas, Poarta Bizantină, Turnul Bizantin, Madrassa (școala de filosofie și teologie), băile, magazia de praf de pușcă, etc. Am intrat în Muzeul Bizantin, am dat o tură prin Muzeul Meșteșugurilor de Argint (fabuloase creații!) și am ieșit din cetate îndreptându-ne către debarcaderul de unde pleacă vaporașele în plimbările pe lacul Pamvotis, cu punct de oprire pe insula din mijlocul lui care, în mod surprinzător, nu are nume.
Lacul Pamvotis e unul dintre cele mai vechi lacuri din lume și al doilea cel mai vechi din Europa, după Lacul Ohrid (cel puțin, după unele surse) – 7 milioane de ani. Pamvotis (sau Pamvotida, cum mai e cunoscut), termen din vremea lui Homer, înseamnă „ceva ce hrănește totul”. Până la urmă, descrierea e corectă, din moment, cam tot ce se desfășoară în Ioannina ține de lacul acesta.
Pe insula de pe lacul Pamvotis, spre care ne îndreptăm la bordul unui vaporaș turistic – cursă care nu depășește 15 minute (și costă 2 euro) – se află un mini-sătuc cu case din piatră, unde trăiesc câteva familii de pescari, dar și casa-muzeu a lui Ali Pasha, cea în care conducătorul regiunii a fost ucis și decapitat în urma unui commando trimis de Înalta Poartă, care aflase de trădarea pe care se pregătea să o pună în practică Leul.
Lacul Pamvotis ascunde multe secrete și povești, unele dintre ele terifiante, precum cea a înecării Doamnei Frosini, împreună cu alte 17 femei băgate în saci și aruncate în apă la ordinele lui Ali Pasha, frustrat că tânăra doamnă îi refuzase avansurile sexuale. Dincolo de asta, însă, casa-muzeu e obligatoriu de vizitat, obiectele personale ale conducătorului regiunii, cât și poveștile legate de el, recomandând-o ca obiectiv turistic de prim rang (3,50 euro intrarea). Pe mine m-au fascinat obiectele de îmbrăcăminte expuse, armele din dotarea lui Ali Pasha și pipa lui uriașă, care măsoară nu mai puțin de 162 cm! Cum Ali Pasha era, printre altele, și un mare cuceritor de… femei, mă gândesc că mărimea pipei cu care pufăia era direct proporțională cu un alt obiect din dotare. Cel puțin, în acele vremuri lucrurile de genul ăsta nu se achiziționau în raport invers proporțional, ca azi.
Tot pe insula fără nume se află și ruinele pivnițelor mânăstirii Sf. Pantelimon. În fața muzeului lui Ali Pasha te întâmpină un platan imens, care s-a „născut” acum mai bine de 700 de ani, iar în jurul acestuia descoperi mici peșteri în care asceți din trecut se adăposteau pentru a se ruga și filosofa, precum preoții-călugări Teofan și Nectarie Apsarades, care au întemeiat Mânăstirea Varlaam, din Meteora (sec. 15-16). Aceste grote au jucat și rol de ascunzători pentru locuitorii insulei, care se refugiau în ele de teama atacurilor aeriene ale italienilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
M-am întors de pe insula din mijlocul lacului Pamvotis cu sentimentul că am trăit o bucată de istorie balcanică. E de prisos să spun că peisajele lacustre sunt superbe, îndeosebi în contextul autumnal în care am nimerit, culorile toamnei făcând totul mai… poetic. Nu degeaba numeroși greci și artiști străini au fost inspirați de acest lac, producând creații artistice – picturi, desene, poeme, scriituri, cântece, fotografii – care-l au în prim-plan.
Plecăm din Ioannina cu regretul că am stat prea puțin. Mi-aș dori să revin, pentru măcar 3-4 zile de aprofundare a orașului în plimbări prelungi, tihnite, pentru că orașul are un farmec incontestabil, care se cere savurat. Acum, însă, tânăra Amalia ne îndreaptă spre un alt lac din regiunea Epir, de această dată artificial. Lacul Aoos este ultimul stop, pentru câteva fotografii de atmosferă, înainte de ultima „bornă” atinsă în regiunea Epir, localitatea Metsovo.
Iar dacă Aoos (aflat la 8 km de Metsovo) este un bun exemplu de intervenție a omului pentru reconfigurarea perfectă a naturii într-un „format” peisagistic de nota 10, Metsovo este un renumit sat montan (50 km de Ioannina) pe care, probabil, mulți români l-au vizitat în drum spre Corfu sau Lefkada, deoarece se află în apropierea celebrei autostrăzi Egnatia Odos.
Nu am petrecut prea mult timp în Metsovo, sat de vlahi, una dintre cele mai populare destinații de vacanță de iarnă pentru greci, dar am rămas de aici cu experimentarea unui preparat-curcubeu pe cerul gurii: kokoretsi. Un gen de drob, care nu e drob, dar are gust de drob – măruntaie de miel, asezonate cu lămâie, ulei de măsline, sare și ce-o mai fi pe-acolo, puse pe proțap și învelite cu un fel de prapure, pentru a rămâne la un loc.
Noaptea ne prinde în Grevena, la Pindos Resort, un complex de vile din piatră, cu patru steluțe bine așezate în frunte, care-mi întărește o idee ce m-a urmărit în toată regiunea: nu vei vedea în zona montană a Epirului nicio construcție anapoda, niciun hotel cu mai mult de trei niveluri, nicio fantasmă arhitectonică particulară de prost gust, izvorâtă din mintea snoabă a vreunui bogătan. Totul e armonios înglobat în natură, culorile nu epatează, iar stilul tradițional încântă privirea fie că e vorba de case ale unor oameni mai săraci sau de vile ale înstăriților.
A doua zi plecăm în ultima etapă a periplului prin Grecia de nord, în care vom vedea câteva dintre atracțiile regiunilor Macedonia de Vest și Macedonia Centrală, însă pot spune deja că Epirul mi-a rămas în suflet și că m-aș întoarce oricând pentru a gusta și mai mult din farmecul său natural.
Harta cu obiectivele vizitate în regiunea Epir:
Pin it!
Citește și episoadele anterioare:
Călătorie în Grecia de nord: 1 – Drama, regiunea mult-iubită de Dionyssos
Călătorie în Grecia de nord: 2 – Tradiționalul Arnaia și o „discuție” cu Aristotel în Halkidiki
Călătorie în Grecia de nord: 3 – Regiunea Pieria, în vizită la zei pe Muntele Olimp
Călătorie în Grecia de nord: 5 – Comorile Macedoniei Centrale și de Vest
Add Comment