Cristina Iliaș încheie periplul prin Andaluzia, prezentându-ne impresiile ei de călătorie legate de o vacanță în Malaga, orașul de unde poate începe orice… vis andaluz.
Costa del Sol continuă țărmul alb andaluz ce vine dinspre Costa Blanca lăsând timp de odihnă pentru câteva secunde valurilor Mediteranei înainte de a se arunca din nou în brațele ei, în largul ei. Țărmul alb andaluz se simte responsabil de păstrarea Mediteranei aici unde este și, ca o promisiune pentru Malaga, încearcă să îi împiedice revărsarea în Atlantic alunecând ocrotitor, în jos, spre Gibraltar, sperând…
Malaga nu are nevoie de promisiuni, ea însăși este o promisiune ținută pentru locuitorii săi, pentru Costa del Sol, pentru călătorii pământului ajunși într-un fel sau altul aici.
Dimineața în Malaga
Un oraș se lasă ușor de citit dacă începi să îl cunoști de dimineață, odată cu croissant-ul și cafeaua, odată cu răsăritul soarelui. Așa ne-am propus și străzile pustii ale dimineții, emblema chefului de muncă spaniol – căci, ce să faci dacă soarele răsare abia pe la 8.30 – ne-au dus în liniște spre plaja la fel de pustie, ușor bătută de vânt și plină de scoici superbe lăsate pe nisip de valurile nopții.
Până la urmă a apărut, soarele, ușor anemic și confuz trecând direct în albul uniform al zilei; nimic spectaculos. Malaga se poate lăuda cu multe dar nu și cu răsăritul banal, iar numele de Costa del Sol nu vine de la acest moment al zilei ci de la orientarea sa către sud, primind din plin soarele generos cât mai mult timp.
Țărmul plat înaintează un pic dincolo de plaja generoasă trecând mai întâi într-un pietonal dalat despărțit de banda carosabilă printr-un șir de palmieri eleganți. Construcțiile noi vin cu tupeu aproape până la marginea plajei întorcând spre mare mii de ferestre mândre de view-ul pe care îl oferă. Relieful ondulat ridică parțial orașul deasupra mării alungând monotonia nesfârșită a apei. Frumos.
Piața din Malaga
E aproape 9.00 și începe să miroase a croissant, a cafea, a …jamon, nelipsit din toate cafenelele care oferă și mic dejun. Privesc pulpele de porc atârnate de piciorul ce și-a păstrat copita în timp ce ochiul meu descoperă pe blatul de servire al bistroului o adevărată instalație cromată, modern designată, ce îmi evocă sinistru cei 800 de ani ai Inchiziției cu tortura ei cu tot; este instrumentul de fixare a jamonului în plan orizontal, prins în inele și șuruburi, oferind cea mai bună poziție lamei cuțitului ce taie felii lungi și subțiri din carnea roșiatic afumată traversată de fâșii albe de grăsime ce-i dau fluiditate când e lăsată sa cadă peste bagheta proaspătă, crocantă – supremul sandwich andaluz.
Imaginea asta ne-a însoțit oriunde am mers în Andaluzia, dar acum nu ne-a oprit din drum – luasem micul dejun de mult, la ora la care răsare soarele în ritmul meu biologic. Ne-am întors spre oraș lăsând de astă dată marea și portul pe partea stângă, am traversat un parc superb gen rainforest la cât de plin de vegetație era și am ales apoi să mai amânăm vizitarea Alcazabei pe care o simțeam cocoțată pe versantul înalțimii din dreapta, în favoarea întâlnirii cu un alt loc care îți poate spune multe despre un oraș și locuitorii lui: piața din Malaga. Piața de legume, fructe, carne pește și brânzeturi, un loc plin de bunatăți.
Un loc protejat față de agitația orașului, care deja se trezise bine la viața, de arhitectura rafinată cu note puternice de stil mudejar al halei agroalimentare. Privită din afară este categoric un obiectiv turistic; pătrățoasă, masivă în aparență, închide între cele patru ziduri opace de caramidă roșiatică înălțate încă un nivel peste soclul sănătos de piatră profilată – un univers gastronomic foarte bine organizat.
Lumina difuză, care cade uniform peste oferta pieței, pătrunde protejat prin traforurile negre – jaluzele semideschise, ce umplu spațiile dintre coloanele înalte și arcatura dintre ele pe toate cele patru laturi. Nivelul înalt, traforat, se termină într-o cornișă bogat decorată ce susține acoperișul ușor înclinat învelit în olanele specifice zonei.
În cele patru colțuri ale halei, pe exterior, coloane duble – câte două, înalte cât toată construcția, leagă închegat piatra, caramida și lemnul vopsit negru într-un monument de arhitectură urbană clasic andaluză.
Înăuntru deja este vacarmul și agitația unei piețe grabită să facă schimbul cât mai repede mai ales a tot ce-i proaspăt și perisabil. Legume și fructe din toată lumea, căpșune spaniole (tot fără gust, cum ajung și la noi), smochine mici, parțial uscate și tăvălite prin zahăr, curmale grase autohtone, brânzeturi artizanale albe sau colorate cu pigmenți puternici – naturali, zic ei – măsline de toate marimile, formele și culorile, fudulii, carne proaspătă, afumată sau conservată în untură și foooarte mult pește.
Felii mari, tranșate, de ton, pești întregi cu privire mirată – ce caută ei acolo? – fileuri de pește impecabil filetate, trunchiuri de pești eviscerați și depielițați, tot felul de ciudățenii – ceva între fructe de mare și pești cu ochi imenși, mustăți și picioare ca de păianjen, creveți, arici de mare negri și înțepăcioși și vongole proaspete, cu valvele ușor întredeschise, din care mușchiul scoicii mai dădea pe afară cateodată etalându-și rozul zmeuriu etc.
Impresionantă varietatea, dar mai ales expunerea: într-o ordine perfectă, pe blaturi din inox impecabil de curate, ochi de toate mărimile te fixau resemnați. Vânzătorii încinși cu șorțuri albe se întreceau în cea mai ofertantă expunere fără să își strige marfa, așa cum este în Orient, așteptând liniștiți, precum peștii, clientul.
Peste viermuiala, vorbăria și agitația specifică oricărei piețe, mirosul de pește proaspăt prăjit pe loc, mâncare gătită, pâine și patiserii antrenat de ventilația naturala a pieței învăluie locul apetisant, pofticios… cum să reziști?
Alcazaba
Foamea e de multe feluri și fiecare fel poate fi potolit. Era vremea să ne fie foame de cultură, deci direcția Alcazaba, mai ales că nu era departe de piață, undeva în capătul estic al orașului, deasupra portului vechi întemeiat cândva de fenicieni.
Dealurile înalte ale Malagăi, din apropierea țărmului, oferă, atunci când vizibilitatea este bună, posibilitatea de a vedea coasta berberă al Marocului. Ce alt punct mai bun de observație și apărare puteau găsi maurii față de pericolul ce ar fi putut veni dinspre mare!?
Așa a apărut Alcazaba ca fortăreață și palat al emirilor arabi, încă din secolul al VIII-lea, îmbunătățită până prin secolul al XI-lea și pierdută definitiv odată cu Reconquista spaniolă.
Drumul spre ea începe de lângă teatrul roman deasupra căruia se ridică stânca pe care e înălțată fortăreața și urcă în pantă și în zigzag pe lângă fortificațiile de incintă – câte au mai rămas, încântând ochiul cu vederea spre oraș, cu alternanța de piatră, porți fortificate, trepte de urcare pe ziduri crenelate, vegetație și pavaj de piatră cu știință pus ca să se scurgă apele.
Dincolo de poarta de sub Torre del Cristo – denumire creștină marcând locul și momentul primei liturghii ce a urmat alungării maurilor – grădinile arabe mirosind a iasomie și caprifoi preced curțile interioare, patio-urile cu portocali sau bazine și fantâni. Încăperile palatului, restaurate parțial, deși goale acum, păstrează și transmit cu un minim efort de imaginație opulența unei culturi bine conturată în secole de putere.
Întâi sesizezi frumusețea unor pardoseli de piatră decorată cu ceramică smălțuită, apoi coloanele cu capiteluri, ancadramentele ușilor și ferestrelor decorate cu arce specifice culturii islamice îmbogățite cu ornamentații traforate, combinând albul zidului sau al pietrei cu cărămida aparentă într-un exercițiu de tehnică și creativitate concurat doar de priveliștea oferită de deschiderea golurilor spre mare, spre oraș.
Întreaga panoramă este spectaculoasă spre portul vechi în care acum ancorează, în loc de corăbii cu pânze, vase supraetajate de croazieră sau iahturi elegante, spre arena de coridă – mare dar lipsită de farmecul celei din Ronda, spre plaja amenajată și păzită de palmieri, spre centrul Pompidou – cubul translucid cu fațade colorate din sticla ce ascunde la nivelul subteran expozitii de artă, în timp ce sus distonează vizibil cu tot ce este în jur sporindu-și prin asta personalitatea, spre invazia de vegetație ce dublează parcursul falezei, spre agitația unui oraș modern, vesel și colorat.
Colorat trebuie să fi fost și interiorul acestui palat din care prea puține urme îți mai pot stimula imaginația: glafurile ferestrelor sau bancheta încastrată în zid, placate cu ceramică colorată, urmele de culoare ce însoțesc filigranul arcadelor, tavanele de lemn pictat, portocalii din patio, câțiva…
Spre Castillo de Gibralfaro
Dincolo de fortăreață, pe același deal și, cândva unite printr-un drum de incintă, o fortificație înaltă – un turn de apărare din secolul XIV trebuia să asigure protecția cetății atunci când deja apăruseră semnele unei inevitabile asedieri a ei. Acesta este Castillo de Gibralfaro (stânca farului) care i-a cedat pană la urmă regelui Ferdinand după trei luni de infometare a soldaților mauri ce îl deserveau.
Astăzi, drumul spre zidurile crenelate ridicate peste locația unui far fenician te duce spre cel mai înalt punct de observație și panoramă asupra orașului, ocolind colina, scoțând sufletul din tine, suflet care speră că la fiecare schimbare de sens a drumului să fi ajuns. Un mirador intermediar pe la jumătatea traseului te lasă să privești spre port și arena de coridă în timp ce prinzi din nou putere să mai suporți un timp soarele puternic andaluz ce te bate în moalele capului.
Sus este, evident, frumos și previzibil, cu o deschidere de 360 de grade a panoramei și cu experiența inedită de a coborî de pe platforma cea mai înaltă pe treptele înguste ce dublează zidul crenelat – ca soldații pe vremuri – spre un mic restaurant, care nu exista în acea epocă, ascuns în vegetație și marcând sfârșitul traseului.
Acum, revigorat de o înghețată, sau mai multe, parcă îți mai vine să iei la pas, în jos, drumul pietruit. Dar se poate și altfel căci, dacă știam, poți să iei autobuzul care are capătul la ieșirea din grădină și care ar fi putut sa ne aducă el până aici. Dar ce farmec ar mai fi avut…?
Malaga nu e mare, cu doar 550 000 locuitori permanenți și statutul de capitală a provinciei cu același nume, e liniștită, veselă plină de culoare excelând ca atmosferă tipic spaniolă mai ales în august când Festivalul Feeria scoate în stradă întreaga suflare de-i zi de-i noapte, pentru petreceri, nu pentru mitinguri de protest.
Acum, la sfârșit de ianuarie, e în febra pregătirii carnavalului din februarie, și serile răcoroase profită deja de strălucirea ghirlandelor întinse peste străzile din centru luminând cafenelele și restaurantele aglomerate și puhoiul de malaghezi plini de chef de viață treziți în sfârșit din amorțeala dimineții care fusese.
Malaga genial: Pablo Picasso
Malaga are o deviză, un brand de imagine care apare afișat încă din aeroport și care zice așa: MALAGA GENIAL. Îți este limpede că se referă, dincolo de gastronomia cu care se laudă, asta este relativ și discutabil, la cel mai important produs unic și original al său: Pablo Picasso.
Născut în 1881, într-o casă pe colț din Plaza de la Merced. Mai important decât casa memorială cu ferestre albastre – o restaurare rafinată a fațadei, ca tot ce înseamnă de altfel arhitectura urbelor spaniole, este Muzeul Picasso din Calle San Augustin 8 din incinta lui Palacio de Buenavista, la doi pași de intrarea în Catedrală.
Picasso poate să îți placă sau nu, în funcție de cât de profund îi cunoști opera, sau funcție de cât de puternic poate fi impactul creațiilor lui asupra atenției tale încât să te oprească un pic spre a privi.
E imposibil, din punctul meu de vedere, să spui tranșant nu îmi place Picaso, înainte de a înțelege ceva din el ca personalitate, înainte de a ști ceva despre parcursul lui artistic. Poți să spui că nu îți place Picasso cel din perioada albastră sau roz sau cubistă…, dar până la urmă, inevitabil îți place ceva din Picasso.
Experiența lui artistică atât de complexă – pictor, sculptor, ceramist, gravor – îl aduce în postura de simbol al secolului XX. Se spune că prenumele unui om nu este niciodată ales întâmplător, că el vine de fapt cu tine odată ce te-ai născut, doar părinții cred că ei l-au ales, și că este mereu în rezonanță cu personalitatea și evolutia sa ca om – conștiință și spirit.
Păi dacă este așa, la cât de puternic, prezent și complex a fost Picasso am găsit explicația de ce la naștere a primit ca nume de botez un pomelnic întreg. Adică: Pablo, Diego, Francisco de Paula, Juan, Nepomuceno, Crispin, Cipriano de la Santissima Trinidad ce au precedat numele de familie al tatălui, Ruiz, schimbat în anii cu putere de decizie personală în genovezul Picasso, numele de fată al mamei sale pe care-l simțea ca l-ar defini mai bine.
Tatăl lui, pictor și profesor de desen, obsedat de pictarea porumbeilor și a cuștilor pentru ei, este primul care realizează geniul în devenire al fiului său și se dă doi pași în spate dându-i lui Pablo, la 13 ani, culorile și pensulele sale, urmând să nu mai picteze niciodată. Porumbeii vor deveni simboluri politice, de pace, în lucrările lui Picasso, precedând morbida perioadă albastră în care se aruncă emoțional la douăzeci de ani.
Câțiva ani mai târziu schimbă registrul trăirilor interioare lăsându-se cuprins de lumină și culori solare, destins interesat de lumea circului din perioada roz. Influențat de arta africană și tendința lui Cezanne de a geometriza forma, creează celebra lucrare Domnișoarele din Avignion, cu care Cubismul își semnează actul de naștere.
Urmează Suprarealismul, Expresionismul, Postimpresionismul, căci avea multe prenume de exprimat dar și de susținut poziția anarhistă specifică secolului XX la începuturile lui, când deviza era… să ardem muzele!
Bineînțeles că nu și-a trădat niciodată originea andaluză și, indiferent de stilul în care evolua, a rămas la fel de fascinat de tauri și coridă, subiect frecvent mai ales în desenele sale, fascinat de dinamica spectacolului.
La cât de mult a creat, tot atât de mult s-a și scris despre el și opera sa, de aceea am ales câteva texte care vor ușura înțelegerea geniului său, vor ajuta să știi cum să privești un Picasso în condițiile în care chiar el afirma că misiunea lui este dramatică – o operă trebuie să te impresioneze mai înainte de place ochiului.
Gertrude Stein, pe care o și pictează la un moment dat, zice: Picasso copil, nu desena lucruri vazute , ci pe cele exprimate.
Germain Bazin considera contradicția ca fundament al artei lui Picasso. Pentru el, a picta echivalează cu a încălca deopotrivă arta și realitatea.
Guillaume Apollinaire remarca: Picasso studiază un obiect așa cum un chirurg disecă un cadavru.
Și Rene Huyghe, continuând ideea: Picasso, după ce a deschis burta naturii, neglijează să o mai coasă la loc. Organele descoperite la analiză și le lasă așa cum le-a găsit
Texte, texte și multe altele ce vin din partea criticii de artă complicată și absconsă de cele mai multe ori. Dincolo de ele, Jacques Prevert mi se pare cel mai explicit atunci când i-a descris câteva tablouri:
Toți ochii unei femei jucați pe un singur tablou,
Nechezatul absurd al unui cal descusut,
O fereastră deschisă către mare, ca o stridie,
Povara moartă a unei pendule și ceasurile ei de răgaz,
O ghitară de lemn verde legănând copilaria artei
….idei neglijate, uitate, rătăcite și neutralizate de bucurie și de voluptate…
Pe mine însă, ceea ce mă fascinează și mă inspiră în mod special este virtuozitatea lui ce constă în continuitatea liniei ca marcă a unei puteri de observație absolute. E ca auzul absolut.
Am înțeles lucrul acesta abia după ce am parcurs expoziția la care ajunsesem mergând pe Calle de Augustin venind dinspre catedrală și când privirea mi-a fost captată de tot felul de detalii ale caselor – culori, balcoane, obloane discrete din pânza de culoarea pietrei, ale gradinilor – palmierii, iasomie și caprifoi, ale oamenilor – chipuri diverse, vânzătorii de souvenir-uri precum și artistul de pe trotuar- detașat de lume, ce cânta la harpă. Câtă informație despre viață, doar să o vezi și să îi înțelegi sensurile, rosturile.
Citește și: Călător prin țara lor – Andaluzia. Episodul 2: Ronda
Add Comment