Dimineața în deșert e leneșă ca o pisică tunisiană. Dacă te trezești la 3 și jumătate, pentru că ai în față un drum lung, pisica se transformă în leu, gata să devoreze orice cafea ieșită în cale. După câteva ore de somn cu vise pline de cămile, mi se pune în vedere că urmează să vedem răsăritul.
Răsărit de soare pe lacul de sare
Îmi amintesc de diminețile romantice de odinioară, când mă trezeam la Neptun ca să prind răsăritul și scalda soarelui în Marea Neagră, și îmi spun că un răsărit „prins” în deșert ar trebuie să fie cel puțin la fel de spectaculos. Urcăm în microbuz și o tăiem spre oaza Chebika, nerăbdători să vedem mai întâi platourile de filmare ale Războiului Stelelor. În cazul meu, a doua vizită aici, ce se va solda cu încă un eșec în tentativa de a face cunoștință cu Chewbacca (între timp aveam să aflu, tristă veste, că adevăratul Chewbacca, actorul Peter Mayhew, murise cu câteva zile înainte).
Pe drum, însă, alertați de soarele ce se ridica încet-încet din așternuturi, oprim la Chott el Jerid, un lac de sare aflat în mijlocul Saharei, al cărui nume se traduce prin „Laguna tărâmului palmierilor”. Lacul nu are nimic de-a face cu palmierii, din moment ce e o imensă întindere aridă și bizară, care se usucă brusc pe timp de vară (adică din martie până în august) încât poate fi străbătut cu piciorul, ba chiar și cu mașina.
În această perioadă, lacul se lăbărțează pe vreo 7000 km pătrați și, se spune, e adesea populat cu păsări flamingo, care apar în sezonul (mai) rece, din septembrie în februarie, atunci când adâncimea lui atinge, pe alocuri, și 25 de metri. A fost și el locație de filmare pentru unele scene din Star Wars, pe suprafața lui fiind construită coliba de tip iglu, care a servit drept casă a lui Luke Skywalker.
Ne oprim, așadar, la marginea șoselei care despică lacul ca o săgeată (apropo, tunisienii au drumuri foarte bune) și punem în funcțiune camerele foto, în stânga și-n dreapta. Câteva elemente pitorești, un „hotel” de trei stele, o toaletă „lux”, niște comercianți care vor să-ți vândă trandafirul deșertului, dar și niște condimente pe care le definesc drept Viaaaa-gra! Viaaaa-gra! cu urlete gâtuite și, desigur, lacul împietrit în sare, mângâiat de blândele raze ale soarelui de dimineață. Idilic.
Îmbătat de romantismul deșertului, am bateriile încărcate pentru următoarea destinație: Tozeur. Nu cu scopul de a vizita acest oraș cu origini în secolul 13, ci de a ne îmbarca într-un 4×4 pentru ceea ce avea să urmeze: oazele Chebika și Tamerza. Faza cu jeep-urile funcționează pe principiul „take it or leave it”. Dar mai bine… take it!
Adică, dacă suferi de rău de mașină și nu ai la tine pilule împotriva răului de mișcare, sari peste jeep-uri, rămâi la cafeneaua unui hotel din apropiere în următoarele câteva ore și plictisește-te pe barba ta până se întorc ceilalți din aventura pe care o vor avea la circa 50 km distanță. Vei pierde o alergătură prin deșert, urmată de o „rostogolire” pe dune, nu vei vedea unde s-a filmat Star Wars, vei rata întâlnirea cu Fata Morgana. Tu alegi!
Până una-alta, vizităm mai întâi o pustie grădină zoologică (amestecată nonșalant cu una botanică), în care un ghid nebun își face show-ul prezentându-ți niște biete animale jerpelite, între care vedetă e cămila Maria, care bea Coca Cola, dar și iguanele pe care ți le pune în piept, transformându-ți veșmântul în „tricou Lacoste”. Nu insist asupra ei, nu pentru că aș urma trend-ul ipocrit anti-zoo, ci fiindcă sunt de părere că dacă tot ai o grădină zoologică, animalele trebuie tratate regește, în condiții de cinci stele. Maria & comp. erau undeva la una și jumătate. Dar măcar Coca Cola curgea în valuri.
Oaza Chebika și micul ei diamant
Amuzat de ghid și întristat de animale, găsesc consolarea rapidă într-o oază. Sunt de fapt trei oaze aici, Chebika, Tamerza și Mides, care înveselesc deșertul precum zâmbetul Andreei Marin pensionarii de la Surprize, surprize. Un peisaj incredibil, pe care fotografiile nu-l pot descrie în amănunt.
Chebika e un sătuc cu case de piatră, ridicat pe locul unui fost post militar roman, numit Ad Speculum, chiar în apropierea unei pădurici de palmieri care se întinde cu ostentație printre faliile stâncoase ce oferă priveliști dramatice. Urcăm un deal colțuros pentru a avea parte de un peisaj complet atât asupra întinderii deșertice cât și a oazei. Câțiva tunisieni pripășiți se aruncă asupra tuturor cu o ofertă de nerefuzat: un dinar pentru o piatră cu interior violet, ca un alien pogorât din filmele cu Sigourney Weaver.
Traseul prin oază îți ia maxim o jumătate de oră. Pe undeva, pare o lume compusă în Minecraft, doar că palmierii, stâncile și apa nu sunt pixelate, ci de-a dreptul reale. Turiștii chinezi se minunează la fiecare colț de cărare și trag rafale de mii de poze. Cei japonezi se minunează de lucrurile pe care tunisienii cu tarabe vor să îi facă să le ducă la Tokyo și uită să negocieze cu aceștia, plătind prețuri imense pe nimicuri. Dar viața în oază e grea și cineva trebuie să plătească prețul, atât într-o parte, cât și-n cealaltă. Oaza Chebika este un mic paradis și nimeni n-a spus că în Paradis lucrurile sunt gratuite.
Aparent „gratuită” este și bijuteria peste care dai mergând pe firul cristalin al râulețului ce scaldă oaza. O cascadă. O cascadă în miniatură, ca un bonsai al cascadelor lumii, ce pare pusă de mâna unui arhitect peisagist în cel mai potrivit loc din Tunisia. Este, practic, „cadoul” făcut de acest loc exotic, călătorului care-l explorează și căruia îi transmite subtil un mesaj de speranță: în mijlocul oricărei deșertăciuni există un sâmbure de viață. De care ar trebui să profiți.
Salutăm monumentul în formă de capră, care veghează depărtările de pe marginea unei stânci, ca un „logo” al locului, și plecăm mai departe, într-o cursă nebună cu 4×4 prin Sahara, către unul dintre locurile în care s-a filmat Războiul Stelelor, lângă Nefta.
I’m your father!
Șoferii mașinilor 4×4 cunosc foarte bine traseul și gonesc cu peste 120 km/h printre dune și pâlcuri de iarbă, ca niște schumacheri ai deșertului. Este acel moment în care pastilele anti-rău de mișcare își dovedesc utilitatea mai mult ca oricând. Ali-Schumacherul meu pune muzică arăbească modernă și dă sonorul la maxim. Toată lumea, toată lumea, sare-acum cu mine! Se cocoață pe dune și ne rostogolește pe ele, ca un copil care a descoperit sania și vrea s-o arate prietenilor.
La un moment dat, întinde o mână: „Look! Mirage! Fata Morgana!”. La naiba, are dreptate! În depărtare se vede o întindere uriașă care seamănă cu un lac sau cu o mare. E prima oară când văd acest fenomen optic straniu ce se formează în diverse locuri, adesea pe mări sau în deșerturi, ca urmare a faptului că razele de lumină se frâng la trecerea prin stratul de aer la temperaturi diferite, într-o invazie termică bruscă.
E fascinant. Și acum înțeleg perfect cum călătorii prin deșert, morți de sete, sunt atrași de mirajul unei oaze care, de fapt, nu există. Sărumâna, Fata Morgana! Adio, Fata Morgana!
Ali se cațără pe o ultimă dună și în fața privirilor apare platoul de filmare, o „oază” de altă natură: celebrul oraș Mos Espa, de pe planeta Tattouine, din episodul Amenințarea Fantomei, în care au bântuit cândva Liam Neeson și Ewan McGregor. Pentru fanii seriei, acesta ar trebui să fie un loc care să le facă lacrimile de emoție să curgă șuvoaie.
La intrare, un Darth Vader scheletic abia are putere să-ți transmită cine-i taică-tu. Câțiva vânzători de suveniruri, care – aflu ulterior – bat zilnic drumul din Nefta, sunt șocați de faptul că de dimineață au găsit un șarpe uriaș târându-se printre tarabele lor, probabil trimis de Obi-Wan Kenobi. Nu e niciun alt turist în locație. Este, în schimb, o liniște stranie care mângâie decorurile folosite în film, și nu poți decât să te bucuri de câteva minute de pace cu natura asta galbenă și stearpă, ucisă pe veci de căldura cu care a făcut de mult pact.
N-ai rămâne mai mult de un sfert de oră aici. Soarele te topește instant, vânzătorii de nimicuri sunt insistenți până la delir, tot ceea ce ți-ai dori e o bere, care e departe, ca o Fată Morgană cu nuri în formă de halbă.
Ali o ia pe alt drum la întoarcere și nu mică mi-e mirarea să văd că tunisienii pur și simplu au tras o bretea de asfalt impecabil prin deșert, până la cea mai apropiată localitate. Nu mult, vreo 10 kilometri, dar suficient cât să-i dai turistului confort și țării notorietate, pentru că, uite, Tunisia face șosele. Fă și tu ca Tunisia, Românio! Fă și tu ca Tunisia, primarule-de-comună-prin-care-îți-rupi-mașina!
Kairouan și Marea Moschee
Deșertul rămâne în urmă, cu stelele lui războinice, cu dromaderii scuipăcioși, cu oazele, pietrele și scorpionii lui. Iar noi înghițim alți 300 de kilometri, pentru a ajunge în Kairouan, cea mai veche bază musulmană a Magrebului, oraș fondat în anul 670, înfloritor în timpul dinastiei Aghlabid, din secolul 9.
Cândva capitală a țării, Kairouan a cedat acest „titlu” Tunisului în secolul 12, dar și-a păstrat renumele de principalul oraș sfânt al Magrebului. Iar principalul motiv și principalul obiect al mândriei este Marea Moschee. Cea lângă care oprim pentru o scurtă vizită, și despre care ghidul nu încetează să povestească, de parcă ar vrea să ne introducă în lumea celor 1001 de nopți religioase.
Îl înțeleg, pe undeva, din moment ce Marea Moschee, construită de conducătorul arab Uqba ibn Nafi, și reconstruită în secolul 9, e unul dintre monumentele cele mai importante ale lumii islamice și, totodată, o capodoperă arhitectonică, care a servit ca model și pentru alte moschee magrebiene (precum Marea Moschee din Sousse).
Aflată în colțul de nord-est al medinei din Kairouan, Marea Moschee își are minaretul ipozant înglobat, practic, în zidurile orașului. Ea acoperă o suprafață uriașă, având 135 m lungime și 80 m lățime, cu o curte interioară enormă, înconjurată pe trei laturi de colonade ce amintesc de coloanele antice. Dacă nu ești musulman, nu ai voie să intri în sala de rugăciuni, dar porțile sunt deschise, așa încât poți să-ți arunci o privire în interior.
Nu am stat mult în Kairouan și, în afară de impozanta moschee, nu am avut timp (se însera) să trecem prin medina, să vedem bazinele Aghlabid, bazarul sau orașul nou. Am apucat doar să fotografiez câteva porți albastre, atât de caracteristice Tunisiei, ca niște soldați ai păcii care vor să-ți împrăștie un stol de porumbei în suflet. Ne grăbeam să ajungem în Sousse, unde aveam că rămânem o noapte la cel mai elegant hotel al periplului, un foarte cool Movenpick de 5 stele, pe care-l recomand în mod special celor care vizitează Tunisia, fiindcă face parte din acea gamă de hoteluri ce „fac diferența” în privința serviciilor și facilităților. (urmarea în episodul 3)
Christian Tour oferă circuite în Tunisia, 7 zile, cu avionul (cursă charter), full board, la prețuri începând de la 275 euro / persoană.
Add Comment