Am ajuns la granița cu Cambodgia cu microbuzul care ne plimbase prin Thailanda de sud-est, dar acolo a trebui să ne luăm la revedere de la ghidul thailandez, pentru a face cunoștință cu ghidul cambodgian și cu noul microbuz.
Întotdeauna mă amuză să studiez ghizii. Am avut zeci de ghizi, prin diverse colțuri ale lumii – unii mai buni, alții de-a dreptul stupizi, alții fantastici (precum Mavi, din India, pe care nu-l voi putea uita niciodată). Meseria de ghid nu e deloc una ușoară, iar cine spune că e foarte mișto să fii ghid pentru că, eh, ce-ai de făcut?, plimbi turiști și dai din gură, greșește. Și spun asta nu doar pentru că mi-am luat atestatul de ghid (deși, probabil, nu voi fi niciodată un ghid în adevăratul sens al meseriei) ci pentru că, efectiv, am realizat de mult că nu e deloc floare la ureche „să plimbi turiști”.
Nu dezvolt acum mai mult ideea. Cert e că am dat mâna cu vioiul thailandez și l-am salutat pe placidul cambodgian, înainte de a merge pe jos în punctul de trecere a frontierei dintre Thailanda și Cambodgia.
Welcome to Cambodgia!
Pentru Cambodgia, românii au nevoie de viză. Aceasta se poate obține intrând online, pe site-ul ambasadei, completând un formular, plătind taxa (20 de dolari) și printând apoi documentul primit pe email, pe care ar urma să-l arăți la poliția de frontieră. Un singur lucru: online ți se va spune să indici prin care punct de frontieră urmează să intri în Cambodgia. Cum habar n-aveam cum se numește cel în care mă aflam acum, am trecut unul care mi s-a părut cel mai apropiat de această zonă. Doar că… surpriză!
După verificarea actelor și intrarea în atmosfera cinematografică a locului, în care parcă se filmează o producție cu muncitori thailandezi trimiși la muncă în Cambodgia (sau invers), polițistul spune nonșalant că nu poate valida viza și că îmi trebuie alta. I-am explicat că am plătit-o deja, online, și că nu am de gând să dublez contribuția personală la bunăstarea statului cambodgian, doar pentru că el mă consideră, în mod bizar, dubios. Aflu în cele din urmă că acest punct de frontieră nu posedă aparatura necesară pentru validarea vizei obținute online, dar explicația nu mă mulțumește, din moment ce am plătit deja viza, așa că mă întorc la noua mea cunoștință, ghidul cambodgian, și, în esență, îi explic că s-ar putea să înnoptăm acolo. Nu pentru 20 de dolari, ci pentru principiu.
Și acum veți înțelege mai bine de ce meseria de ghid e una ingrată. Cu o vădită nemulțumire pe față, micuțul meu cambodgian a fost nevoit să vorbească „cu cine trebuie” și să vină cu o nouă viză, gratuită, cu care am trecut per pedes granița, ca niște muncitori destoinici plecați la cules de orez. Welcome to Cambodia!
Morala e una singură: dacă ai de gând să treci granița pe jos, nu-ți lua viză online, că o plătești degeaba. Ți-o poți lua fără probleme, la fața locului.
Battambang, orașul unde se mănâncă bine
În acest moment, poate ar trebui explicat un pic ce caut în Cambodgia. În principal, scopul era Siem Reap, unul dintre acele destinații care nu lipsesc din topurile cu cele mai și cele mai… locuri ale lumii. De multe ori, călătoria în sine e mai frumoasă ca destinația.
Însă în cazul de față, atât călătoria cât și destinația au fost la fel de frumoase: un orășel în care francezii au lăsat urme de colonialiști blânzi, un templu la care am urcat… stairways to Heaven, o plimbare cu un tren special, un apus de soare superb pe un lac imens (despre care se spune că are cei mai mulți pești din lume), o piață cu insecte de păpat, o lecție de viață și moarte pe Câmpurile Morții și, în final, temple temple temple, de la marele Angkor Wat, la cel unde Angelina Jolie a intrat în pielea Larei Croft, pentru a declanșa isteria în jurul unui copac. Așadar, continuăm călătoria!
Battambang pare un fel de Caracal, în traseul nostru cambodgian. Doar pare. Microbuzul cu aspect de anii 60 parchează pe o stradă ce nu pare deosebit de prietenoasă, în fața unui restaurant ce pare cochețel. Și chiar e. În meniul de la Jaan Bai găsești, printre altele, Khmer vegetable curry with cucumber, Turmeric pork chop și Banana flower chicker with lemongrass, garlic, galangaal & kaffir lime. Ți s-a făcut poftă deja?
Mâncarea cambodgiană e aproape la fel de bună ca cea thailandeză. Aproape. Faptul că e un pic mai dulce o plasează, pentru mine, după cea a vecinilor, dar asta nu înseamnă că e mai prejos. La urma-urmei, ingredientele sunt aceleași. Mai târziu aveam să aflu că în această țară cam totul e importat de la vecinii Thai & Vietnam. Nu am înțeles foarte bine de ce, dincolo de faptul că acum 40 de ani, din cauza lui Pol Pot și a khmerilor roșii, se ajunsese la sapa de lemn și la coșciugul lipsă.
Refacerea economiei cambodgiene, fie și în ultimii 15 ani, ar fi trebuit să se înfăptuiască mai rapid. Dar… nu: Cambodgia rămâne azi una dintre cele mai sărace țări ale lumii. În mod surprinzător, fiindcă, cel puțin din ceea ce aveam să văd în zilele petrecute aici, are un farmec incontestabil (și niște prețuri destul de piperate pentru „titlul” anterior). Ca o femeie blândă, pe a cărei figură se citește istoria unei vieți departe de fericire și care se prezintă în fața oaspeților cu zâmbetul pe buze, deși în curtea din spate e un pic de… dezastru.
Revenind la mâncarea cambodgiană, gastronomia khmeră pune, de regulă, pe masă, cel puțin 3-4 preparate, care în mod cert includ o supă, alături de felurile principale. Fiecare fel e mai dulce, mai sărat, mai acru sau mai… amărui și e de așteptat să conțină chilli. Sau să vină cu un sos de chilli pe lângă. Un alt ingredient foarte întâlnit este un fel de pastă de pește fermentat, numită prahok, indispensabilă bucătăriei cambodgiene.
Am mâncat bine la Jaan Bai, deși zău că nu-mi amintesc cum se numeau preparatele din imagini, în afară de clasicul desert mango sticky rice, al cărui orez a venit, de această dată, într-o îmbietoare culoare vernil (și sunt sigur că am mai vorbit despre mango-ul galben, asiatic, care nu se compară cu brazilianul verde pe care-l găsești la noi, fiind ab-so-lu-ta-men-te delicios!). Una peste alta, Jaan Bai (în traducere, bolul de orez) este reprezentantul de seamă al unuia dintre motivele pentru care Battambang merită vizitat: mâncarea.
Battambang, localitate despre care probabil nu foarte mulți au auzit, este al doilea cel mai mare oraș al Cambodgiei (are circa 200.000 locuitori), recunoscut și ca importantă destinație turistică, din moment ce adăpostește temple vechi, altare budhiste și, desigur, trenul de bambus, în care ne vom legăna ceva mai târziu. Într-un fel, Battambang tânjește să fie un Chiang Mai al Cambodgiei, etalându-și cu grație micile elemente europene, de la arhitectura moștenită via oh-la-la până la cafenelele în care poți lua fără probleme un latte sau un cappuccino.
În secolul 18, adică înainte de francezi, Battambang era un important centru comercial al zonei, fiind anexat apoi de Siam (actuala Thailanda) și, desigur, ulterior inclusă de colonialiști în ceea ce s-a numit Indochina Franceză. Francezii au modernizat zona, au făcut drumuri, clădiri, au adus spirit și l-au mixat cu ingredientele locale. Ce a urmat în anii 70, cu regimul Pol Pot , e o poveste din alt film. Unul horror.
Templul Banan și copiii delicioși
Având la bord savuroasa mâncare locală, ne avântăm ca niște vulturi leneși către un obiectiv ce pare un adevărat Everest, privindu-l de la „poale”: Templul Banan, aflat cam la 15 km de oraș, într-un parc liniștit, cu eleșteu inclus.
Templul Banan (Phnom Banan), construit inițial de regele (atenție!) Ut Tak Yea Tit Tya Varman al II-lea și finalizat de Jarvarmaran al VI-lea (ambii, regi de secole 11-12), se află taman în vârful unui munte înalt de 400 m (căci deal nu pot să-l numesc), la el ajungându-se prin simpla urcare a unor trepte, probabil fiindcă o chestie gen ascensor ar fi părut prea modernă în acest decor. Câte trepte sunt?
Deși inițial am evitat să urc, fiindcă nu mă simțeam într-un moment foarte sportiv, în cele din urmă mi-am luat inima-n piept (la propriu, aveam s-o urc până deasupra capului) și am pornit la escaladarea monstrului, având pe urme o fetiță care urca precum un fluturaș, făcându-mi din când în când vânt cu un evantai. Sunt 358 de trepte, dar în mod cert par de zece ori mai multe, mai ales că unele porțiuni (ultima, în special) sunt foarte abrupte.
Copiii de la poalele muntelui abia așteaptă să se lipească de câte un turist sleit de puteri. Urcă sprinteni până în vârf, generând aer (ne)condiționat din evantaie, cu speranța că vor primi la final o binemeritată răsplată. Nu ai cum să-i eviți. Nu ai cum să nu-ți placă mutrițele lor, gândindu-te că nu degeaba a înfiat Angelina Jolie o fetiță taman din Cambodgia. Copiii cambodgieni sunt un deliciu. Nu doar că sunt frumoși, dar sunt deschiși și prietenoși, iar dincolo de „cerșeala” caracteristică, până la urmă, oricărui loc de acest gen din lume, comunicarea cu ei e reală.
Am întrebat-o pe fetița care mă urmărea unde a învățat bruma de engleză și mi-a răspuns că la școală. Mă îndoiesc, sincer, probabil erau câteva cuvinte învățate din urcușurile turistice în care se specializase. Dar pe moment am preferat s-o cred. Mai târziu, după ce am ajuns sus, am văzut-o cum își număra bănuții, împreună cu alți prieteni, și zâmbeau fericiți. Ei oricum zâmbesc fericiți. Copiii cambodgieni par a-și livra zâmbetul fericit, ca monedă de schimb pentru orice. Fericirea lor, orice formă ar îmbrăca, fie și pe cea a nefericirii, e unicul lucru pe care ți-l pot oferi.
Sus… vestigiile. Un templu (sunt 5, de fapt) în stil Angkor, aflat(e) în stare, să-i zicem, bună, deși mai toate templele vechi din Cambodgia au fost devalizate. Nicio urmă de restaurare, dar templele par oricum spectaculoase, ba chiar ăsta pare farmecul lor. Mai ales când, de jur împrejur, vin la pachet cu peisaje luxuriante: păduri de palmieri, câmpuri de orez, mici sate.
Epuizat după alpinismul executat fără crâcnire, m-am bucurat cu greu de câteva momente printre bolovanii istorici. Ghidul cambodgian nu fusese generos cu timpul alocat, așa că a trebuit să reiau traseul, în sens invers – o altă provocare, generatoare de febră musculară, câtă vreme nu te faci bilă ca să-ți dai drumul la vale.
Trenul de bambus din Battambang
Am văzut pe Netflix, și ți-l recomand cu căldură, un documentar super-haios. Se numește Travels with my father, iar protagoniști sunt Jake Whitehall, un stand-up comediant britanic, și tatăl său, Michael. Jake, un tânăr plin de viață și dornic de a vedea lumea, îl duce pe taică-său, un bătrân gomos (și celebru, printre altele) în tot felul de locuri, supunându-l la „cazne” turistice.
Seria (aflată deja la al doilea sezon) e extrem de simpatică, și nu voi spune mai multe ca să nu-ți răpesc savoarea vizionării ei. Într-unul dintre episoade, aflați în Cambodgia, cei doi ajung să se plimbe cu trenul de bambus. O faimoasă atracție locală din regiunea Battambang, spre care ne îndreptăm și noi după templul de pe munte, cu speranța că efortul fizic va fi, de această dată, ceva mai mic.
Dar care e faza cu trenul de bambus și ce este el. I se spune Norry (khmerizat din franțuzescul… Lorry – camionul născut pentru a transporta marfă acum multe zeci de ani) și a (re)intrat în funcțiune după ce s-a terminat cu regimul khmerilor roșii, cel care, practic, îl terminase, abandonându-l în uitare. Fiindcă, inițial, aceasta fusese o șină de tren construită de colonialiștii francezi, pentru a transporta mărfuri pe teritoriul Indochinei.
După ce au scăpat de teroarea roșie, sătenii (câți or mai fi rămas) au luat bucăți din vechea cale ferată, le-au pus cap la cap și au încropit o altă șină, pe care au așezat o platformă din lemn de bambus, cu roți, căreia i-au atașat un motoraș. Rezultatul: un „tren de bambus”, capabil să circule cu o viteză de până la 40 km/h, și care se poate asambla și dezasambla în două minute. De ce? Fiindcă exista o singură șină. Iar atunci când se întâlneau două „trenuri” ce veneau din direcții opuse, cel care avea mai puțini călători, trebuia să se „dea la o parte”. Adică aceștia coborau, dezasamblau platforma, lăsau cealaltă platformă să treacă, apoi o asamblau la loc și plecau mai departe.
Trenul acesta și-a încheiat activitatea în anul 2017, dar imediat autoritățile au hotărât să construiască altul, în regiunea Battambang, lângă templul Banan, pentru a impulsiona turismul local. Inaugurat în ianuarie 2018, acesta era cel spre care ne îndreptam, urmând a trăi o experiență interesantă, chiar dacă, din ce am văzut în documentarul lui Whitehall, celălalt era ceva mai pitoresc, fiindcă traversa o zonă mai sălbatică.
Se vede imediat că noul tren e realizat strict pentru impactul turistic. E un fel de „mocăniță” locală, combinat cu roller-coaster pe orizontală. Există o stație de plecare, unde se adună platformele, fiecare dintre acestea având un conducător. Te îmbarci regulamentar, după ce ai plătit biletul care costă undeva în jur de 5 dolari, apoi te lași în voia „căpitanului”, care pornește „nava” pe șina hurducănoasă.
Viteza nu depășește 40 km/h, deși aș estima că mai degrabă e undeva la 25. Traseul are 3,5 km și traversează o zonă interesantă mai mult prin personajele care se preumblă pe lângă șine – săteni cu biciclete, copii care-ți zâmbesc larg și-ți fac cu mâna, boi (la propriu) care merg agale spre o iarbă mai bună. Prin unele locuri în care se îmbină șinele, platforma pare să te arunce cu grație din „tren”, dar… relax, e doar o fentă: platforma e foaaarte safe. În special, dacă-ți ții picioarele regulamentar, și nu cum l-am văzut pe un nene ce venea din sens opus, care a fost la un pas să se trezească fără jumătate dintr-un membru, fiindcă făcea pe octopusul pe platformă.
Faza simpatică e că la întâlnirea cu cei din sens opus (am precizat deja că noua variantă de tren are două șine, deci nu mai e nevoie să faci puzzle-ul), aceștia îți fac cu mâna și râd la tine de parcă v-ați întâlnit în Cosmos, și nu pe Terra. Unele platforme sunt pline cu copii, ca niște tuk tuk-uri indiene supra-aglomerate, deci, una peste alta, voiajul e plin de voie bună și de-a dreptul distractiv.
După circa 20-25 de minute, ajungi la final, unde există un părculeț amenajat (noroc că nu vinde cineva cefe de porc, ca la Mocănița maramureșeană), poți cumpăra fructe de la tarabe și poți admira încă o dată copii cambodgieni care se bucură de viață, pentru e tot ce au mai bun, și e chiar suficient. După un popas de 15 minute, urmează drumul înapoi, parcurs cu mai puțin entuziasm, atâta vreme cât vezi cum ploaia se apropie amenințător. Uite-l și în format video:
Ce-i drept, am avut, însă, noroc. La fix trei minute după ce am revenit în „gara” de start și am coborât din „tren” pentru a intra în magazinul de suveniruri, s-a dezlănțuit potopul. A plouat un sfert de oră de parcă cineva comandase un „interior-exterior” pentru trenul de bambus, apoi a ieșit din nou soarele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa că ne-am continuat și noi drumul, de această dată către un mic producător local de… vinuri (va urma)
Citește și Călătorie în Thailanda și Cambodgia (1): One night in Bangkok
Add Comment