„Călătoria. Îți oferă o casă în mii de locuri bizare, apoi te face un străin în propriul tău loc de naștere”. O definiție păstrată de la Ibn Battuta (1304-1368), primul și probabil cel mai mare călător al lumii. Cine era Battuta? Un marocan născut în Tanger, care a plecat de-acasă la 21 de ani pentru a ajunge la Mecca și care în următorii 30 de ani a făcut o serie de călătorii extraordinare, care l-au adus în India, China, Rusia și chiar Tanzania.
Sunt în Tanger. Feribotul și-a încheiat traseul de 45 de minute, traversând strâmtoarea Gibraltar, dinspre Algeciras iar eu mă aflu în fața unei săptămâni în care voi descoperi Maroc, țara nord-africană la care visam după ce văzusem Tunisia și Egipt, nu doar pentru a face comparații ci mai ales pentru că auzisem despre culorile și minunile ei. O săptămână în Maroc, pe un traseu clasic, organizat de Agetur, una dintre cele mai bune agenții de turism din România, în care voi descoperi capitalele imperiale dar și multe alte locuri fascinante.
Nu am timp acum pentru o vizită în Tanger (sau Tangier, cum îi spun arabii și englezii) unul dintre cele mai importante orașe din Maroc, întemeiat în secolul 4 î.Hr. de către cartagineni. Îi voi bifa pe scurt medina peste o săptămână, înainte de a face drumul de întoarcere către Algeciras. Cu toate astea, autocarul care mă poartă spre capitala Rabat găsește un răgaz pentru un stop într-un loc natural încărcat de legende: Peșterile lui Hercule.
Peșterile lui Hercule
Sunt multe povești care spun că Tanger a fost fondat de către însuși Hercule, semi-zeul care și-a făcut mult de lucru prin aceste părți euro-africane. Se spune că Hercule e și „autorul” strâmtorii Gibraltar, după ce, nervos din pricina celor 12 munci la care fusese supus de către regele Euristeu și a faptului că, pentru a o îndeplini pe cea de-a unsprezecea, trebuia să urce fostul munte Atlas, a lovit cu pumnul, pământul s-a surpat și astfel s-a separat Europa de Africa.
Legenda spune că Hercule a dormit în aceste peșteri, aflate la 14 km vest de Tanger, înainte de a purcede la îndeplinirea celei de-a 11-a munci. Dar care erau muncile lui Hercule? Să ne amintim un pic de mitologie: Hercule a fost nevoit să ucidă leul din Nemeea, să facă același lucru cu hidra din Lerna, să captureze cerbul zeiței Artemis, mistrețul de pe muntele Erymanthus, să curețe grajdurile regelui Augias, să ucidă păsările stimfalide, să captureze taurul regelui Minos din Creta, să îmblânzească iepele lui Diomede, să fure cingătoarea reginei amazoanelor, să captureze boii lui Geryon, să culeagă mere din grădina nimfelor Hesperide și să-l captureze pe Cerber, câinele cu trei capete care păzea lumea subterană a morții. Treaba cu merele e a unsprezecea iar unii poeți greci susțin că grădina cu pricina se afla în Lixus, un loc din apropierea peșterilor.
Am amintit despre muncile lui Hercule ca să-ți redeschid apetitul pentru Legendele Olimpului, dar și pentru a readuce în prim-plan figura acestui erou antic, care a împrumutat numele acestor peșteri marocane aflate în Cap Spartel, ce au o deosebită importanță arheologică, istorică și mitologică. Cu legende sau fără, peșterile datează din urmă cu peste 6000 de ani și au două deschideri: una terestră, prin care intri și cealaltă, mult mai spectaculoasă, care dă spre mare.
Grotele nu sunt neapărat foarte spectaculoase, cu excepția ieșirii marine, cunoscută drept „Harta Africii”, despre care se crede că a fost creată de către fenicieni care special i-au dat o asemenea formă, pentru a semăna cu harta reală a continentului negru. Ce-i drept, în ciuda faptului că nu am prins unghiul corect în fotografie, deschiderea chiar aduce cu ceea ce vrea să fie.
Altfel, peșterile se vizitează în maxim un sfert de oră, timp în care găsești suficient răgaz să admiri sălile mari, în care bogații din Tanger obișnuiesc să dea petreceri private. În anii 20 însă, peșterile erau exploatate pentru a se scoate din ele pietre de moară (motiv pentru care pereții par scorojiți). Iar în octombrie 1995, grupul britanic de muzică rock Def Leppard a susținut aici un concert memorabil.
Și ca să ne reîntoarcem la legende, mai e de spus că vreme îndelungată s-a crezut că între peșterile lui Hercule și peștera St. Michael, din Gibraltar, există un tunel secret, în lungime de 24 km, care trece pe sub Strâmtoarea Gibraltar, și pe care se presupune că ar fi venit din Africa macacii berberi care astăzi populează stânca Gibraltarului. Povești.
Am lăsat în urmă și frumosul Cap Spartel, cu al său mândru far, dedesubtul căruia se întinde maiestuoasa plajă Robinson, și ne-am îndreptat către Rabat, primul dintre cele patru orașe imperiale ale Marocului. Primul în ordinea vizitei, ultimul în ordine cronologică.
Capitala Rabat, un oraș mai frumos decât ai crede
Rabat e actuala capitală administrativă și politică a Marocului, în „funcțiune” din anul 1956, an în care țara și-a căpătat independența. Agențiile de turism nu promovează Rabat drept o destinație turistică în sine și, parcă, la început îți pui întrebarea de ce ai trece prin acest loc dacă nu prea ai ce să vezi. Dar faza e că ai. Și încă multe. Am descoperit un oraș foarte frumos, ba chiar o mică bijuterie cu arhitectură colonială, cu bulevarde largi și cu o atmosferă liniștită, mai degrabă provincială dar foarte prietenoasă și colorată.
Ce poți să vezi în câteva ore de vizită în Rabat? În primul rând medina (orașul vechi), singurul lucru pe care l-au găsit francezii care au ajuns aici la începutul secolului 20. Oudayas Kasbah, cum se numește, ridicat inițial în secolul 12 și reconstruit de mai multe ori de-a lungul timpului, loc ce a adăpostit triburi arabe, emigranți andaluzi și sultani marocani.
Autentic și calm, cu case ale căror ziduri sunt predominant vopsite în albastru, cu magazine tradiționale și tot felul de monumente micuțe, la fiecare pas, cu surprinzătoare galerii de artă și cu multe, foarte multe pisici. Îți transmite un oarecare sentiment de romantism și aventură acest oraș fortificat cu un zid care datează din secolul 17, ce parcă ține laolaltă casele să nu se prăbușească în râul Bou Regreg care conectează orașul cu apele Atlanticului și de-a lungul căruia timpul pare încremenit.
Rabat are o istorie relativ recentă, din moment ce a apăarut abia în anul 1146, când conducătorul Abd al-Mumin a construit o cetate solidă, de unde plănuia să-și lanseze atacurile asupra Iberiei. Cetatea a cunoscut o dezvoltare fulminantă, devenit extrem de importantă din punct de vedere militar, așa încât în 1170 i s-a spus Ribatu I-Fath – „cetatea victoriei”, denumire de la care-i derivă, în fapt, și numele actual.
Cel care și-a pus însă o amprentă solidă asupra orașului a fost califul Yaqub al-Mansur, care a mutat capitala imperiului său la Rabat. A reconstruit zidurile, a angajat un trib arab (Oudayas) pentru a apăra orașul și a început construcția celei mai mari moschee de la acea vreme (sec. 12), una pe care, din păcate, nu a apucat să o termine, din cauza faptului că a fost răpus. Dar ruinele acelei construcții impresionante se pot vedea și astăzi în Rabat, alături de Turnul Hassan.
De fapt, după frumoasa plimbare prin medina Rabatului și după ce am admirat priveliștea asupra râului Bou Regreg, care separă capitala de orașul Sale, am ajuns la mausoleul regelui Mohamed al V-lea și la Turnul Hassan.
După o săptămână petrecută în Maroc, aveam să înțeleg un lucru esențial pentru această țară africană care e o adevărată bijuterie, nu doar din punct de vedere natural ci și economic. Marocul a avut parte de cel puțin trei regi fantastici, care au știut să facă din țara lor un motiv de mândrie personală și internațională: Mohammed al V-lea, Hassan al II-lea și fiul său, actualul suveran, Mohammed al VI-lea. Cu relele dar mai ales cu bunele lor.
Mohammed al V-lea a fost cel mai „încercat” dintre ei, și chiar dacă nu voi face aici istoria regilor Marocului, e de spus că omul, care fusese sultan al Marocului între 1927 și 1953, a făcut față unui exil în Corsica în momentul ocupației franceze, apoi și-a prelungit exilul în Madagascar și abia în 1957, după ce cu un an mai devreme negociase cu succes independența Marocului, a revenit pe tronul pe care-l merita cu vârf și-ndesat.
Marocanii i-au păstrat un respect deosebit, el conducând țara în momente delicate. Iar evreii din Maroc îi poartă o recunoștință vie, Mohammed al V-lea protejând această comunitate de acțiunile naziștilor.
Mausoleul său din Rabat, construit în 1971, e o mică operă de artă, aflată față-n față cu Turnul Hassan, pe esplanada Yacoub al-Mansour. Mormântul adăpostește nu doar trupul lui Mahommed al V-lea ci și pe cele ale fiilor lui, Regele Hassan al II-lea și Prințul Abdallah. O construcție superbă, în stil arhitectonic alaouit, de culoare albă, cu acoperiș cu țigle verzi, culoarea Islamului. Pe esplanada respectivă, între cele două monumente, se află ruinele moscheei despre care vorbeam mai sus.
Mausoleul e păzit continuu de trupele regale (te poți fotografia cu mândrul soldat care străjuiește intrarea, îmbrăcat într-o uniformă sofisticată) și de agenți de securitate. Interiorul este structurat pe două niveluri. La cel de jos se află mormintele lucrate din onix alb, care pot fi admirate cel mai bine de la balconul aflat la nivelul superior, ce înconjoară mausoleul pe interior.
Turnul Hassan, care „privește” mausoleul de la o distanță de câțiva zeci de metri, e o relicvă a ceea ce a însemnat arhitectura de secol 12 a Marocului. El este, în fapt, un minaret neterminat ce trebuia să aparțină de moscheea Hassan, construcție începută în 1195, în timpul domniei conducătorului Yacoub El Mansour (care a rămas în istorie și prin ridicarea moscheei Koutoubia, din Marrakech, dar și a turnului Giralda, din Spania).
Moscheea lui Hassan trebuia să fie la acea vreme o construcție fabuloasă, prea mare, totuși, pentru un oraș așa mic cum era, atunci, Rabat. Trebuia să includă alte clădiri importante de jur-împrejur, proiectul urmărind realizarea unui loc de rugăciune, un sanctuar dar și o zonă de socializare. 44 de metri are Turnul Hassan, dar el trebuia să fie dublu. Cel puțin asta fusese intenția lui El Mansour.
Fiecare latură a turnului are 16 metri, el fiind ornamentat la exterior cu o frumoasă caligrafie islamică, modele similare întâlnite și pe Turnul Giralda, din Sevilla (oraș care a fost capitala dinastiei Almodah în Peninsula Iberică). În turn nu se urcă pe scări, ci există rampe, pe care odinioară urcau și animalele care trebuiau să cară materialele de construcție necesare ridicării părții superioare a clădirii. (va urma)
Călătoria în Maroc a fost facilitată de agenția de turism Agetur, care are în ofertă inclusiv un circuit în Maroc, alături de alte circuite și programe fantastice.
Add Comment