Gibraltar. De mici facem cunoștință cu acest nume, căruia manualele de geografie îi pun înainte un alt cuvânt – strâmtoare – și îl trimit apoi în galeria locurilor importante care ni se întipăresc în memorie pentru tot restul vieții. Strâmtoarea Gibraltar, cea care desparte Europa de Africa, și Marea Mediterană de Oceanul Atlantic, este, pentru mine, unul dintre primele repere geografice de care-mi amintesc.
N-am auzit pe nimeni să spună „hai să mergem în vacanță în Gibraltar!”. Deși, acum, după ce l-am vizitat, în drum spre Maroc, poate că nu mi s-ar mai părea atât de bizar să-ți dorești un concediu pe o stâncă, fie ea și un mini-teritoriu britanic înfipt în coasta Spaniei încă din 1713, când, în urma Tratatului de la Utrecht, a fost cedat cu o mare și regretabilă ușurință englezilor.
Și chiar dacă, probabil, Gibraltar nu-ți poate oferi câte o surpriză pe zi, cât să-ți condimenteze un sejur complet, recomandarea mea este să nu-l ratezi dacă te afli pe Costa del Sol, în apropiere de Malaga, Marbella sau dacă te pregătești să sari „pârleazul” strâmtorii, către Tanger și minunățiile Marocului. Gibraltarul se poate vizita în câteva ore, fiind un loc care te lasă cu un gust atât de plăcut încât te gândești serios ca data viitoare să-l mai vezi o dată, fiindcă ai impresia că ți-a scăpat ceva. Mai ales că întotdeauna condițiile meteo sunt foarte bune.
Creația lui Hercule
Ia-ți o noapte de cazare în La Linea, orașul spaniol care mărginește limba de pământ britanică și, a doua zi de dimineață, îndreaptă-te spre graniță, fă formalitățile (ca la orice vamă) – atenție, uneori poate fi aglomerat! – apoi gonește cu mașina către orășelul de la poalele stâncii, având grijă să nu dea avionul peste tine. Da, pista aeroportului din Gibraltar intersectează șoseaua principală (singura de altfel), cea care te duce în oraș, de-a lungul unui istm care leagă stânca de continent. Așa că, dacă nimerești în timpul unei aterizări, vei aștepta cuminte la barieră, până când pilotul pune avionul la sol.
Numele Gibraltarului vine din limba arabă. Jabal Tariq – Muntele Tarik, în onoarea lui Tariq ibn Ziyad, maurul care a capturat peninsula în anul 711 din mâinile vizigoților spanioli, care o cuceriseră, la rândul lor, cu 300 de ani mai devreme. Dar Gibraltarul are o istorie mult mai veche. Iar fenicienii au fost primii care au călcat și au populat locul, undeva în jurul anului 950 î.Hr. Mons Calpe – așa l-au botezat aceștia, considerându-l unul dintre cei doi Piloni ai lui Hercule, în urma legendei grecești legate de formarea strâmtorii dintre Europa și Africa.
Domnul Homer, unul dintre primii povestitori ai lumii, ne-a spus – versiunea romanțată – cum a luat ființă strâmtoarea, după ce Hercule s-a supărat într-o zi și a zdrobit muntele care conecta Europa de Africa. Așa s-au format cei doi piloni – unul pe continentul nostru, stânca de calcar a Gibraltarului, ce se ridică la 426 m deasupra mării – celălalt pe cel african: Jebel Moussa, în Maroc.
Așadar, noroc cu băiatul ăsta puternic și nevricos care a lăsat lumii minunăție de stâncă. Astăzi, Gibraltarul are 5,8 km pătrați și o populație de circa 30.000 de oameni. Ce nație sunt aceștia? Hmmm. Oficial, sunt britanici. Pentru că Gibraltar e teritoriu britanic autonom, chiar dacă spaniolilor nu le convine asta și au făcut de-a lungul timpului câteva încercări de a schimba soarta micuței peninsule. Au fost inclusiv două referendumuri. Despre primul citești ceva mai jos iar în cel din 2002, gibraltarienii au fost întrebați dacă ar fi de acord ca Spania și Marea Britanie să dețină controlul comun. Răspunsul a fost, simplu, NU! Un NU de 98,4%.
Importanța militară și strategică a Gibraltarului din ultimele două sute de ani nu avea cum să-i facă pe locuitorii de azi să voteze altfel. Aceștia se numesc gibraltarieni, un mix de genovezi, britanici, spanioli, maltezi, evrei și portughezi, la care se adaugă marocani și indieni, într-o babilonie liniștită. În Gibraltar se vorbește-n engleză (limba oficială) și spaniolă iar mulți cunosc și un dialect bizar, numit Llanito, o combinație de spaniolă, genoveză și ebraică.
Și ca să termin cu istoria, pentru a ajunge în sfârșit la ce e de văzut în Gibraltar, nu putem trece peste faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial populația civilă a Gibraltarului a fost evacuată, fiind trimisă în Londra dar și în Maroc, Madeira și chiar Jamaica. Stânca a devenit o fortăreață iar navele de război care o străjuiau au jucat un rol important în aprovizionarea Maltei în acele vremuri grele în care era asediată.
După război, în anii 50, dictatorul spaniol Franco a dat și el cu zarul, încercând să recapete suveranitatea Gibraltarului. Referendumul din 1967 a fost însă dezastruos, gibraltarienii votând pentru sânul britanic. Pizmaș din fire, Franco le-a închis în 1969 frontiera, așa că, brusc, Gibraltarul a fost nevoit să „comunice” până în 1982 (parțial) și 1985 (total, înaintea intrării Spaniei în U.E.), doar pe calea apei și-a aerului.
[CBOX_PRO id=36969]Strada Principală și Piața Cazematei
Traversezi așadar pista aeroportului, pe Winston Churchill Avenue, într-un act de bravadă obligatorie și ajungi mai întâi în orașul vechi, ca să începi cu începutul și să te convingi că treaba cu „țara” asta e cât se poate de serioasă. Adică vei vedea mai întâi că se construiesc multe blocuri și sedii de instituții pe metru pătrat, într-o înghesuială arhitectonică ce amintește de Monte Carlo, fără a avea finețea Rivierei, ci doar necesitatea de extindere pe un petic de teren odinioară gol dar deja suprasaturat.
Gibraltarul nu e cel mai bun loc pentru șoferi. Dacă te uiți pe Google Maps, vei vedea că teritoriul e cu adevărat foarte mic. Iar lungimea totală a drumurilor nu depășește 30 de kilometri. Odată debarcat în parcarea uriașă din apropierea orașului vechi, o iei la pas, urci câteva trepte și te trezești pe o arteră pietonală elegantă, de-a lungul căreia se plimbă localnici și turiști într-un dolce far niente molipsitor.
Este Strada Principală, ca să-i spunem pe numele de botez (Main Street). Sunt magazine de tot felul pe această arteră mărginită de clădiri interesante, care se întinde din Casemates Square în Southport Gates și pe care te poți opri, dacă-ți obosesc pașii (puțin probabil) în vreun pub sau restaurant, pentru a degusta o friptură dintr-un animal la alegere. Amatorii de shopping se vor bucura în mod cert de aceste magazine în regim duty free, cu prețuri rezonabile la anumite produse. Am înțeles că porțelanurile și cristalurile sunt foarte bine văzute și vândute. Poți cumpăra în euro și-n dolari dar fii atent la rata de schimb. Fiindcă, evident, prețurile sunt în lire sterline.
Și nu doar lirele sterline amintesc de Marea Britanie ci și celebrele cabine telefonice londoneze sau cutiile poștale roșii. Dar nu-ți imagina că orașul vechi e o Londră în miniatură. Mai degrabă a împrumutat câte ceva din eleganța Marbellei, celebra stațiune de lux aflată la doar 80 km distanță. Nu e o Mare Britanie cu soare, ci e un melanj de cultură andaluză cu esență englezească, ferchezuit cu briz-brizuri portugheze, malteze, maure și ligurice.
Piața Casemates, aflată în partea de nord a Main Street, își trage numele de la cazemata și cazarmele construite aici în 1817. Dacă ai chef de distracție sau petrecere, aici e zona spre care să te îndrepți, fiindcă aici vei găsi cea mai mare concentrație de cafenele, baruri și restaurante, construite pe marginile locului unde odinioară se desfășurau execuții publice. Tot aici se desfășoară și evenimentele culturale, paradele de Ziua Națională, aici se sărbătorește sosirea noului an și, în general, se poate spune despre Casemates Square că e inima pulsândă a Gibraltarului.
De la far la peșteră
După o oră de fâțâială în susul și-n josul Străzii Principale, parcă începi să-ți dorești să vezi și altceva. Și-atunci, cea mai bună variantă e să faci un tur care te va duce de la far până pe stâncă, la Peștera St.Michael. De fapt, sunt o sumedenie de tururi și v-aș recomanda să le studiați cu atenție, fiindcă fiecare dintre ele poate fi foarte interesant.
Din cauza timpului limitat, eu l-am făcut pe acesta, însă poți foarte bine să faci turul care explorează tunelele din cel de-al Doilea Război Mondial. Sau pe cel care include o plimbare cu telefericul. Sau, de ce nu?, pe cel care are în prim-plan macacii berberi, celebrele maimuțe care împânzesc stânca Gibraltarului.
Până una-alta, m-am bucurat mai întâi de priveliștea farului, în locul care se numește Europa Point. The Gibraltar Trinity Lighthouse, adică Farul Sfintei Treimi, datează din anul 1841 și are o înălțime de 49 m, având, totodată, o rază de acoperire de aproximativ 37 km. În apropierea lui, memorialul Sikorski, construit la 12 ianuarie 1945, relocat în Europa Point pe 4 iulie 2013 și finanțat de statul polonez, povestește despre generalul Vladislav Sikorski, primul Prim Ministru și fost comandant al armatei poloneze în exil, între 1939-1943, simbol al rezistenței împotriva naziștilor și simbol al întregului popor polonez care visa la recâștigarea independenței. Legătura lui cu Gibraltarul este faptul că generalul și-a pierdut viața într-un tragic accident aviatic când avionul în care se afla a încercat să decoleze din Gibraltar, în 1943.
În timp ce te bate vântul suficient de tare în Europa Point, vei găsi răgaz să admiri de la distanță și frumoasa moschee Ibrahim al Ibrahim, excelent exemplu de arhitectura islamică, plătită (în 1997) din banii regelui Fahad Abdul Aziz al Arabiei Saudite și dăruită musulmanilor din Gibraltar. O sumedenie de marocani au ajuns aici în 1969, după ce generalul Franco a închis granițele Spaniei cu Gibraltarul, prin urmare astăzi, teritoriul britanic e locuit de o comunitate islamică numeroasă, pentru care moscheea are o însemnătate specială.
Am urcat apoi stânca, în microbuzul turului, condus de un englez bătrân, burtos și bărbos, care făcea în același timp pe ghidul și al cărui accent britanic trimitea mai degrabă la comentariul unei partide de fotbal. Peștera St. Michael. Despre această peșteră s-a crezut multă vreme că, practic, nu se termină nicăieri. Este unul dintre motivele pentru care a apărut legenda potrivit căreia stânca Gibraltarului ar fi legată de Africa printr-un pasaj subteran ce trece pe sub strâmtoare. S-a spus, de asemenea, că faimoșii macaci ar fi ajuns în Gibraltar tocmai prin acest pasaj iar ca să fie lucrurile și mai învăluite în mister, Pomponious Mela, unul dintre primii geografi care au trăit în zonă, la începutul creștinătății, a scris în lucrările lui despre peșteră și adâncimile ei de necontrolat.
Peștera a servit de-a lungul timpului celor mai diverse scopuri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost amenajată ca spital de urgență însă aici nu a ajuns niciun bolnav. Se spune că, în 1704, trupele spaniole au petrecut o noapte în peșteră, după ce se cățăraseră pe versantul abrupt al stâncii. O altă poveste, vorbește despre colonelul Mitchell și un alt ofițer, care au intrat în peșteră, în jurul anului 1840, dar nu au mai fost niciodată văzuți după aceea. De la începutul anilor ‘60, peștera a fost folosită ca teatru, putând găzdui până la 600 de persoane.
Astăzi, peștera e amenajată spectaculos, având un joc de lumini care pune în valoare stalagmitele și stalactitele vechi de mii de ani, transformând vizitarea ei într-o experiență plăcută. Iar la ieșire, macacii berberi, mai mici sau mai mari, abia așteaptă să te joci cu ei. Sau să profite de neatenția ta și să-ți fure ceva. Sunt circa 300 de maimuțe care împânzesc partea de sus a stâncii, aceasta fiind unica specia de maimuțe sălbatice prezente în Europa.
Culmea e că, deși populația de maimuțe din Africa descrește în fiecare an, macacii din Gibraltar (pe care localnicii îi numesc monos) se înmulțesc. Iar uneori se comportă ca urșii din România: coboară în oraș și fură sau produc stricăciuni. Când le privești, par că stânca le aparține: sunt dezinvolte, interacționează cu turiștii și nu e de mirare că sunt considerate principala atracție a Gibraltarului. De când sunt prezente aici? Se pare că încă dinainte ca stânca să intre în posesie britanică, în 1704, cronicarul Alonso Hernandez del Portillo menționându-le la începutul secolului 17.
Nu am petrecut mult timp în Gibraltar (later edit: aveam să revin peste câteva luni și să aprofundez) și, din această cauză, nu am văzut chiar tot ce era de văzut. Dacă ajungi, nu rata tunelele subterane, construite de armata britanică la sfârșitul secolului 18 dar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul maur, construit inițial în 1160 (după unele menționări, chiar mai devreme), Sky Walk (drumul amenajat pe vârful stâncii, de unde ai panorame de senzație) și grădina botanică. Gibraltarul e un loc special, cu o istorie specială și cu un șarm care nu trebuie trecut cu vederea.
Vizita în Gibraltar a fost posibilă grație partenerilor noștri de la agenția de turism Agetur, una dintre cele mai bune din România.
Add Comment