Text de Eugen Jurcă ***
Era luna mai 2009 când avionul companiei LAN ateriza după o scurtă escală în La Paz, capitala aflată la cea mai înaltă altitudine. Primul monument care ne întâmpină pe drum spre hotel este cel al lui Che Guevara, eroul național al Cubei care a luptat în anii 60 în Bolivia. La Paz este un oraș de munte unde case cochete se îmbină cu clădiri neterminate având capetele de fier-beton în aer. Conform legislației, casele neterminate sunt scutite de la plata impozitului și nu doar aici, ci și în alte țări, precum Egipt. I-am dat 20 de dolari unui taximetrist care ne-a plimbat pe toate coclaurile de unde se putea admira orașul.
Ajunși la hotel am fost întâmpinați cu Pisco-Sour (celebrul cocktail omniprezent în țările Americii de Sud) și cu frunze de coca, produs care se folosește pentru a evita apariția durerilor de cap cauzate de altitudine). Eu personal nu am avut nicio problemă de acest gen, poate și datorită combinării cu un pahar de whiskey Glenfiddich, vechi de 18 ani. Am simțit, totuși, ușoare episoade de apnee în timpul plimbărilor pietonale. Nu degeaba fotbaliștii nu sunt de acord să dispute meciuri de fotbal în capitala boliviană. Însă trebuie amintit că minerii bolivieni au pățit-o din cauza frunzelor de coca: acestea au atenuat simptomele silicozei iar minerii au murit pe capete fără să prezinte niciun simptom.
După vizitarea sitului arheologic de la Tiahuanaco, dedicat culturii precolumbiene Tiwanaku, și a Muzeului Instrumentelor Muzicale din La Paz, ajungem în Piața Centrală, loc strategic în timpul luptelor de gherilă. Ziua se încheie cu vizitarea Valle de la Luna (Valea Lunii), o zonă stâncoasă cu vârfuri foarte înalte datorită fenomenelor de eroziune.
Lame neprietenoase
În dimineața următoare traversăm lacul Titicaca cu catamaranul până la Isla del Sol (Insula Soarelui). Aici întâlnim primele lame, nu foarte încântate de prezența noastră. Privind lama în ochi, aceasta mă scuipă cu înverșunare. În traducere, probabil: „Nu suntem bucuroși de oaspeți, go home”. Tot aici vedem o barcă din totora, replică a celei cu care exploratorul Thor Heyerdhal traversa lacul Titicaca. Părăsim Isla del Sol în direcția Copacabana, un oraș bolivian fără nicio legătură cu celebra plajă braziliană, ba din contră: plaja a preluat numele după acest celebru loc de pelerinaj datorat sculpturii fecioarei negre purtătoare de noroc, prezente aici.
Vizita noastră în Bolivia se apropie de sfârșit, urmează să traversăm granița către Peru. Primul loc unde ne oprim este Puno, devenit celebru și datorită insulelor plutitoare Uros. Aici tot ce mișca e din totora, o plantă asemănătoare cu trestia și foarte cunoscută în America de Sud: corturi din totora, insulele plutitoare sunt din totora, bărcile sunt din totora, ne-au dat să gustăm totora… Și, vorba bancului, dacă ai nevoie la toaletă, du-te mai încolo și scoate totora…
Insulele Uros sunt unice în lume – sunt insule plutitoare locuite de localnici ale căror case, sau mai degrabă corturi, sunt făcute tot din totora. Iar mijloacele de locomoție, așa cum spuneam deja, sunt bărci din totora.
Catedralele sunt catolice, fiind construite în același stil arhitectonic colonial. Lângă orașul Puno avem ocazia unică de a vedea Chullpas, morminte verticale având o singură deschidere, orientată către est. Morții erau îngropați în poziția fetală, împreună cu obiecte personale și haine. Înainte de plecarea spre Cusco avem ocazia să vizităm gospodăria unui localnic unde domestica noastră vacă e înlocuită cu lama. Specialitatea culinară în zona Cusco e grătarul de porcușor de Guineea iar băutura națională în Peru e Inca Kola, o băutură nealcoolică cu gust dulce acrișor datorat ingredientului principal: Lemon Verbena.
Ziua următoare părăsim Puno și traversăm Munții Anzi către Cusco. Această șosea „trans-andină” ajunge la un moment dat la altitudinea de 4335 metri. Aici, între Anzii înzăpeziți, vânzătorii de suveniruri oferă turiștilor căciuli, pulovere sau covoare țesute din lână de lamă – totul autentic, creat de localnicii din zonă.
Ajungem la Cusco, oraș cunoscut nu numai datorită maiestuoasei sale catedrale catolice, construită în stil colonial, dar în primul rând datorită faptului că de aici se pleacă spre Machu Picchu, orașul pierdut al incașilor. În afară de Machu Picchu, nu putem trece cu vederea situl arheologic de la Sacsayhuaman, unde zidul este creat fără niciun adaos de adeziv, totul dintr-o perfectă îmbinare nut-feder.
Machu Picchu, orașul pierdut al incașilor
Dar principala atracție din zonă rămâne Machu Picchu. Dimineața destul de devreme părăsim hotelul nostru din frumosul oraș Cusco, (făcând o paranteză cred că acest oraș este cel mai frumos din Peru, cel puțin din punct de vedere al centrului istoric). De la Poroy plecăm cu trenul turistic către Agua Caliente, cam 3 ore și ceva de mers, iar din Agua Caliente, autobuzul ne duce până la intrarea în situl arheologic Machu Picchu, unde tronează o placă informativă care ne amintește că americanul Hiram Bingham este cel care a descoperit orașul pierdut al incașilor, în anul 1911. La început nu am înțeles de ce la micul dejun, în dreptul termosului, era trecut numele localității Agua Caliente dar ulterior am aflat că acest nume înseamnă de fapt „apă caldă”.
Machu Picchu este ceva fenomenal, poate unul din cele mai valoroase monumente din lista UNESCO. Este cu adevărat impresionant ce au făcut incașii. Totuși nu se știe încă tot adevărul despre acest sit arheologic uluitor: se pare că a fost construit pentru ca incașii să se ascundă din calea invadatorilor spanioli, însă, pe de altă parte, se pare că nu a fost locuit niciodată. Timpul petrecut acolo a fost mult prea scurt pentru a savura pe deplin frumusețea acelor locuri. Ca-ntr-o poveste, lame blânde pășteau slobode printre ruinele sitului incaș.
Liniile din Nazca
Ziua următoare avea să ne poarte spre Nazca după un zbor local până la Lima. Pe drum spre Nazca am făcut o scurtă oprire la situl arheologic Pachacamac, aflat în imediata vecinătate a capitalei peruane. Între Lima și Nazca sunt aproape 400 km pe autostrada Panamericană, care leagă Alaska de Țara de Foc. Aici, în Peru, autostrada traversează deșertul Sechura, o prelungire a deșertului Atacama, situat mai la sud.
În următoarea dimineață, la prima oră, ajungeam pe aeroportul din Nazca pentru un zbor deasupra celebrelor „Linii de la Nazca”. Acestea se pare că au fost create în timpul civilizației Nazca, cu câteva sute ani î.Hr. Sunt sute de figuri înfățișând colibri, păianjeni, maimuțe, pești, rechini, lame, șopârle sau doar linii simple. După clasicul control de securitate, exact ca înaintea oricărui zbor, ne îmbarcăm în avioneta de 4 locuri, plus pilotul. După câteva ture pe pistă, decolăm. Deși sunt mare fan al zborurilor, aici mi-a fost puțin teamă, și din cauza faptului că geamul lateral clănțănea asurzitor, fiind fixat într-o balama verticală. Ajunși deasupra liniilor de la Nazca, avionul a început să facă looping-uri, astfel încât atât cei de pe rândul stâng cât și cei de pe rândul drept să poată imortaliza celebrele figuri. În timp ce avionul făcea looping-uri, stomacul meu îl acompania. Deși priveliștea era deosebită, m-am bucurat când am pus din nou picioarele pe pământ. Liniile de la Nazca pot fi văzute doar din avion sau din turnuri de observație.
Cu placa pe nisip
Părăsim localitatea Nazca și ne îndreptăm spre Ica, străbătând deșertul Sechura. La Ica am întâlnit pentru prima dată în viață ceea ce se numește cu adevărat o oază: un restaurant aflat lângă un lac, cu câțiva palmieri alături, înconjurat în rest doar de nisip. De aici urma să înceapă aventura: ne îmbarcăm într-un buggy (un fel de ATV mai mare, de 7 locuri) și pornim spre deșert într-o scenă demnă de Mad Max. Înainte de a intra în deșertul propriu-zis, ne oprim la primăria din localitate ca să ne înregistrăm. Pentru că, dacă ajungi în deșert și vrea cineva să scape de tine, te lichidează acolo și nimeni nu te mai găsește. A fost o experiență de neuitat safariul în deșert. Iar șoferul nostru și-a dovedit măiestria în arta condusului: când ajungea în vârful dunei, cobora la vale proptit în pedala de accelerație.
Efectul era peste așteptări: toată lumea țipa, unii de frică, alții de plăcere. Din loc în loc, făcea scurte pauze pentru ca turiștii să poată opta pentru coborârea dunelor de nisip pe sandboard. Asta a fost o altă experiență de neuitat: neavând o experiență în arta snowboardingului, coboram câțiva metri pe placă, după care mă prăbușeam pe nisipul fin al deșertului și ajungeam pe spate sau pe burtă la baza dunei. Tot ce e frumos trece repede așa că, după aproape o oră de safari, ajungem din nou la hotel. Plin de nisip: în aparatul foto, în telefon, în gură, în urechi, peste tot.
Ziua următoare avea să ne ducă spre rezervația naturală Ballestas, situată în apropierea localității Paracas, pe care își duc veacul cormorani, lei de mare și pinguini. Insulele nu pot fi abordate terestru dar din barcă am avut o priveliște minunată, acompaniată de un miros pestilențial. Fecalele sunt adunate periodic și vândute la un preț destul de mare unor combinate de fabricare a îngrășămintelor.
Incursiunea noastră în lumea incașilor se apropia de final. După o ultimă vizită a capitalei Lima, urma să ajungem la aeroportul Jorge Chavez (probabil o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată a președintelui de atunci al Venezuelei, Hugo Chavez) pentru întoarcerea în Europa.
*** Eugen Jurcă este autorul blogului World is not enough. Fotografiile îi aparțin.
Add Comment