Dupa cum spuneam in ultimul episod , ma aflam undeva pe la 6000 de metri in seara dinaintea zilei in care urma sa escaladam varful. Noul meu tovaras de cort, Vladimir (ciudat nume pentru un bolivian) era ghidul privat al americancei din grupul nostru. Fata era la a doua incercare si nu mai vroia sa riste intoarcerea din drum din cauza abandonului celorlalti. Noaptea a inceput cu un vant pe la 60 de km/h si un frig cum nu mai prinsesem niciodata, nicaieri. A trebuit sa-mi iau toate hainele pe mine iar in picioare mia-m tras sosonii de la bocanci dupa ce-mi bagasem doua feetwarmer-e in sosete.
In cort erau -28 grade iar afara erau in jur de -32. In mod normal ar fi fost doar vreo minus20, insa vantul amplifica frigul. Reusesc cu greu sa adorm vreo doua ore si ma trezesc cu picioarele in flacari. Saraciile aleea de feetwarmere imi supraincalzisera talpile si ma gandeam doar sa nu fi facut niscaiva basici de la ele. Asta ar mai fi lipsit, sa nu mai pot calca dintr-o tampenie. Imi scot rapid tot ce am in picioare, arunc incalzitoarele si-mi verific talpile care in doua minute ajung la temperaturi normale, cu tendinte rapide de inghetare, avand in vedere caldura din corp. Ma infofolesc rapid la loc si incerc din nou sa dorm.
[nggallery id=80]Vantul urla in nebunie, cortul se apleaca dar fiind bine ancorat nu-si ia zborul si eu ma gandesc daca pana dimineata nu o sa-mi inghete ochii in orbite. Sacul meu de dormit se comporta excelent pana la -15 -18 dar mai departe… Dumnezeu cu mila si eu cu pufoaice – doua la numar – si pantaloni termici. Pot sa spun ca am avut mare noroc cu restul echipamentului care a trecut testul inghetului. Incerc sa beau un ceai, de fapt un sloi de gheata in termos. Mai atipesc un pic si in sfarsit se face 4.30, momentul in care trebuia sa ne trezim pentru ca, pe la 5.15 sa pornim spre varf. Merg sa iau apa calda de la Santi si ma intorc cu vestea ca poate nu vom incerca varful azi deoarece e foarte frig si vantul bate prea tare. Vorbesc cu Vladimir despre treaba asta, dupa care si el se duce la cortul lui Santi sa vorbeasca personal cu el. Se intoarce dupa 20 de minute si-mi spune ca, totusi, urcam, deoarece toate prognozele pentru zilele urmatoare sunt mai rele. Asa ca, in 10 minute sunt echipat. Numai ca sa stau inca 15 si sa-i astept si pe ceilalti, care se misca foarte greu in bezna, vantul si frigul din “dotare”.
In sfarsit, pornim la drum. Urcam incet, vantul bate constant cu 60-70 km/h dar e suportabil iar temperatura incepe sa creasca pana la minus 20. Ies si primele raze de soare si odata cu ele… primul abandon. Mike cade secerat. Ne strangem in jurul lui si ne dam seama ca are probleme cu respiratia. Efectiv nu mai avea oxigen. Imediat, un ghid incepe coborarea cu el catre tabara de la 6000. Continuam urcarea pentru inca jumatate de ora iar urmatoarea cazuta de epuizare si lipsa de oxigen este australianca Jannet. Urma sa pierdem un alt ghid, insa nici americanca cu ghidul ei privat nu mai poate, asa ca cele doua se intorc inapoi cu Vladimir.
Ajungem intr-un final la Independencia Hut , un fel de refugiu situat pe la 6400 de m. Vremea se strica rau, vantul se inteteste iar intre noi incep discutiile. Ghizii zic sa ne intoarcem, eu nu vreau si nici Swabek, polonezul. Asa ca, in urma unei discutii de jumatate de ora, ne impartim in doua grupuri. Eu , Swabek si Santi urmeaza sa continuam ascensiunea iar Marta si Diego urmau sa se intoarca la tabara. Inaintam incet in viscol, vantul ajunge la 90 km/h, temperatura la minus 34. Ne inghaseta ochelarii. Scot mana din manusa sa fac poze cateva secunde si-mi trebuie doua handwarmere si jumatate de ora ca sa incep sa o simt din nou. Nu poti sa respiri decat daca stai cu spatele la vant, altfel vantul chiar iti taie rasuflarea.
Ne adapostim dupa un bolovan urias. Santi imi atrage atentia ca nasul incepe sa-mi degere. Incerc sa-l acopar si sa nu-l bag in seama pe Santi insa ochelarii mi se aburesc instantaneu. Il descoper iar si hoataresc sa-l ia dracu de nas, ca sant destui chirurgi esteticieni in lumea asta. Santi se panicheaza si ne bate la cap sa renuntam, ne spune ca si in cazul in care am ajunge pe varf, sansele de intoarcere ar fi cam reduse. De regula, in timpul furtunilor se moare la intoarcere cand adrenalina si euforia varfului se vor fi dus. Dorinta de a ajunge pe varf aprope ca-mi ia mintile si aproape ca ma cert cu Santi. Swabek imi spune ca daca eu merg mai departe el risca impreuna cu mine (mare nebun si asta).
Mai urcam inca 20 de minute. Ne intalnim cu un grup care decisese sa se intoarca. Vremea o luase razna rau. Nu se vedea la mai mult de 10 metri in fata din cauza viscolului iar frigul ingheta tot. Totusi, adrenalina ne tinea in forta. Santi si ceilalti doi ghizi ai grupului celalalt insista pe langa mine sa renuntam. Dupa inca o discutie de 10 minute decid cu parere de rau sa ne intoarcem. Eram la aproape 6700 de metri si la doar 3-4 ore de varf. Dezamagit de esec, ajung prin furtuna la tabara de la 6000, unde era soare, liniste si chiar grade cu plus!
Furtuna invaluia varful, insa tabara nu era afectata. Una din ciudateniile acestui munte. Uf … Ma asez cu Swabek pe un bolovan si ne uitam spre est: soare si vara argentiniana parca se simtea si la altitudinea aia. Atatea antrenamente istovitoare, timp, bani investiti pentru ziua asta si… uite-ma stand pe o piatra, infrant de Aconcagua. Stiam ca nu va mai fi o incercare a doua zip pentru ca programul expeditiei nu mai prevedea prelungirea. Totusi, ne facem planuri sa ramanem doar noi doi la 6000, cu un cort si sa incercam a doua zi fara ghid. In timp ce planuiam asta, in spatele nostru cerul se innegrea. Ma intorc sa iau apa din cort si vad urgia. Treaba nasoala nu se terminase ci, defapt, se amplifica si venea peste noi.
Alerg la corturi si-i trezesc pe ceilalti. Santi vorbeste prin statie cu tabara de baza din Plaza de mulas si ne spune ca vine catre noi un front atmosferic de furtuna dinspre ocean si ca trebuie sa impachetam urgent si sa coboram la 4000. In jumatate de ora strangem totul in graba si incepem coborarea pe o urgie cum nu am mai prins vreodata. Nu era ca pe varf, dar faptul ca noi aveam rucsacuri, corturi si tot echipamentul, face coborarea pe viscol mult mai grea. Fetele aluneca, eu trag o tranta la randul meu. Un adevarat calvar pana in tabara de la 4000, unde atmosfera era destul de linistita, furtuna fiind undeva deasupra noastra.
Rupti de oboseala, ne bucuram seara de confortul taberei de baza Plaza de mulas, similara Plazei Argentina , insa situata pe cealalta parte a muntelui. A doua zi plecam mai departe catre iesirea din parcul national. O zi intreaga prin praf, bolovani si vant. Sus, pe creste, era din furtuna din nou: nu se mai vedea nici un varf. Ziua decurge destul de plictisitor, cate o pauza, mai un catarat pe bolovani, mai o poza . La final ajungem la sosea pe intuneric si pe o ploaie torentiala care ne-a prins in ultimele 20 de minute destul cat sa ne ude. Urcati in microbuz ne indreptam catre Mendoza si binefacerile civilizatiei. Pe la unu noaptea ma prabusesc in patul meu din hotelul pus la dispozitie de agentia ce organizase expeditia si ma gandesc la primul esec adevarat din cariera mea de alpinist. Aconcagua. An unfinished bussiness. Si totusi, daca vreodata voi avea din nou bani suficienti, am sa ma intorc acolo si am sa incerc din nou. De data asta stiu drumul… (va urma)
Add Comment