Dupa cele 4 zile petrecute cu aclimatizarea in “Plaza Argentina”, de pe Aconcagua, a venit timpul sa ne miscam mai departe catre numitul Camp 1. Pe traseul ghetarului polonez, intre “Plaza Argentina“ si varf, ai inca 3 campuri care nu mai au nume ci doar numere. In Camp 1 fuseseram cu doua zile inainte, intr-o tura de aclimatizare si aprovizionare, adica ne caraseram proviziile pentru zilele urmatoare, fiindca de aici se terminase boieria cu magarii care ne carau lucrurile. Si totusi, aveam sa beneficiem de ajutorul a trei “porteri “ sau “ serpasi” cum mai sunt denumiti prin Himalaya. Primul drum facut catre Camp 1 avusese parte de o vreme oribila, cu ploaie, ceata si frig.
Am stat vreo 20 de minute dupa care am coborat in graba, din cauza vremii. Apoi, vremea avea sa fie favorabila: un pic de vant racoros si un soare stralucitor toata ziua. Traseul in sine este spectaculos. Treci prin locuri unde se declanseaza avalanse masive de bolovani asa ca trebuie sa fii cu ochii in patru ca sa nu aluneci in vreo rapa sau ca sa nu-ti cada vreun bolovan in cap. Iar acestia sunt cat frigiderul. In plus, cand vin ii auzi ca un tunet.
Ajungem in Camp 1, situat in capatul unei mici vai care se termina pe buza unei prapastii. Incepem sa instalam corturile. Eu imi aleg un loc cu o vedere superba dar la vreo 5 metri de prapastieAm ales, impreuna cu ghidul, cu sufletul si nu cu mintea. Si veti vedea de ce. Dupa-amiaza incepe vantul, care, incet-incet, se inteteste iar spre seara se transforma intr-o adevarata vijelie. Pe la 12 noaptea ma trezesc cu senzatia stranie ca ne miscam. Didier, tovarasul meu de cort, iesit cu anumite nevoie fiziologice, tocmai intra, avand o fata alba ca varul. Afara era o vijelie de nu puteai sta in picioare. Realizez imediat ca situatia e aproape critica: si anume, cateva dintre corzile noastre de ancorare se rupsesera iar cortul risca sa-si ia zborul, impreuna cu noi.
Ies din cort, sa vad daca pot remedia situatia, si-mi dau seama ca de abia puteam respira din cauza vantului care iti taia resuflarea. Intru inapoi si-i spun lui Dider ca singuri nu-l vom putea reancora si ca avem nevoie de ajutorul celorlalti. El merge sa-i cheme iar eu incep sa arunc bolovani in cort, dupa care incerc sa-l culc la pamant, ca sa nu mi-l zboare. La timp sosesc in ajutor cei doi ghizi si australianca Eram epuizat si panicat. Ma legasem cu o coarda de un bolovan si cu alta de cort, ca sa nu-l ia vantul pe sus. Cu ajutorul celorlalti, culcam cortul la pamant si trecem la alte doua corturi a caror situatie incepea sa semene cu a noastra. Se trezesc si Swabek, impreuna cu Diego. Cortul ghizilor si cortul lor erau in acelasi pericol. De aceasta data fiind mai multi, reusim cu greu sa le reancoram, dupa care ne mutam, eu si Didier, in alte doua corturi, mai ferite. Eu la fete (se pare ca tot timpul am norocul asta) si Didier in cortul lui Diego.
A doua zi dimineata vantul continua sa persiste. Reancoram toate corturile si reevaluam situatia. Planul initial era sa plecam mai departe catre Camp 2, insa pe langa problema cu cortul nostru, care devenise inutilizabil, a mai aparut si cea a sanatatii lui Didier. Dupa cum v-am povestit in episodul anterior, Didier fusese depistat in “Plaza Argentina” cu hipertensiune. Dupa ultima noapte, dezastruoasa chiar si pentru cineva perfect sanatos, Didier ia hotararea sa se retraga din expeditie. Prin urmare, eu raman singur, iar dupa-amiaza primesc un cort mai mic si mult mai robust pentru vremea si vanturile de pe Aconcagua. Ne luam ramas bun de la Didier, care se intoarce in Plaza Argentina cu porterul care-mi adusese mie cortul nou. Intre timp, vantul se transforma in… viscol. Ei bine, acum aveam si zapada. Montez rapid cortul cel nou si intru in el. Toata dupa-amiaza o petrec in cort, la povesti cu polonezul si columbianul care-l gazduisera noaptea trecuta pe francezul meu plecat inapoi catre vreme buna si soare. Spre seara, vantul se potoleste insa temperatura incepe sa scada.Si scade atat de mult,incat la 3 noaptea ma trezesc si ma uit la tavanul cortului pe care aveam un cer cu stelute de gheata. Primul gand a fost ca iar mi-a zburat cortul si acuma ma aflu sub cerul liber. Imi dau seama ca nu e asa, verific termometrul si ma ingrozesc: -12 grade in interior. Afara aveau sa fie -17.
A doua zi e tot frig dar parca ceva mai ok, drept care impachetam si pornim catre Camp 2. Drumul destul de plictisitor: urcam, urcam si iar urcam. Ajungem in Camp 2, instalam corturile pe vantul taios, de aceasta data ancorandu-le cu maxima precautie. Experienta de acum doua nopti nu trebuia repetata de niciunul dintre noi. Mare lucru in Camp 2 nu aveam de facut. Topim zapada, bem lichide in nestire si ne jucam un joc haios cu niste pietre. Si facem multe fotografii, pentru ca la 5700 m peisajul era cu totul si cu totul uimitor. Eram deja la poalele ghetarului polonez, maiestuosul varf fiind chiar deasupra lui.
Din punct de vedere meteo, ziua din Camp 2 a fost perfecta. Am fi putut atinge varful daca ne-am fi aflat cu un camp mai sus. A doua zi plecam catre Camp 3, situat la peste 6000 de metri altitudine. Ajungem cu bine, unii dintre noi epuizati din cauza lipsei de oxigen si a efortului depus. Camp 3, vantul bate in permanenta cu viteza medie de 50 km/h, iar temperatura in timpul zilei este intre 10 si -10 grade. Noaptea, minus 25. In Camp 3 aveam sa primesc un nou tovaras de cort pentru o noapte. Un ghid privat pentru americanca noastra. Ghidul, bolivian la origine, avea sa-mi fie tovaras de cort si povesti pentru o zi si o noapte. Dimineata urmatoare avea sa fie “ the summit day“ , adica ziua in care vom afla daca efortul fizic, mental si financiar avea sa fie rasplatit in vreun fel . Dar asta veti afla in episodul viitor. (va urma)
Add Comment