Scriam în articolul de aici despre ideea unei vacanțe cu o ambarcațiune printre insulele grecești. A fost o experiență pe care am trăit-o timp de cinci zile, la invitația GNTO (Organizația Națională de Turism a Greciei), la bordul unui iaht de lux, Gektor, colindând insulele din arhipelagul Saronicelor, aflat între Attica și Peloponez. Recomand oricărui iubitor de Grecia o astfel de vacanță, și chiar dacă nu există bugetul închirierii unui iaht (incursiunea mea a fost o documentare de lucru) există și alte ambarcațiuni, mai ieftine, la bordul cărora îți poți petrece câteva zile încântătoare pe mare, de genul catamaranelor sau al velierelor.
Așadar, hai să vedem cum stă treaba cu acest arhipelag al insulelor Saronice, aflate în golful cu același nume. Pentru că insulele pe care le-am vizitat se pot transforma în tot atâtea destinații independente pentru petrecerea unei vacanțe cu esență grecească, la mică distanță de capitala Atena. De altfel, toate aceste insule – Aegina, Agistri, Hydra, Spetses și Poros – sunt locuri unde atenienii fie au case de vacanță, fie optează să-și petreacă weekend-urile. Traseul iahtului a fost cel descris mai sus, cu plecare dintr-un port al Atenei, iar excursia pe mare a mai avut o oprire, ne-insulară, în Porto Helli, loc despre care vei citi de asemenea câteva impresii în cele ce urmează.
Itinerariul iahtului prin insulele Saronice:
Aegina – insula fisticului și a Sfântului Nectarie
Aegina a reprezentat primul stop „saronic” după plecarea din Atena. Știam despre Aegina (o poți pronunța eghina) că este „insula fisticului” și auzisem ceva despre un sfânt pe care românii îl venerează și care are aici o mânăstire ce-i poartă numele: Sfântul Nectarie.
Știam că inițial insula s-a numit Inoni și că numele Aegina provine de la una dintre cele 50 de fiice ale zeului râurilor, Asopus, care au devenit nimfe după ce au fost răpite de zei. Zeus, boss-ul suprem de pe Olimp, se îndrăgostise de Aegina și, pentru a o ține departe de furia Herei, a dus-o pe aceasta pe insula nelocuită Inoni. Aici s-a născut Aeakos, rodul pasiunii dintre Zeus și Aegina, care a fost primul rege al insulei. Cum regele nu avea, însă, supuși, Aeakos l-a rugat pe taică-său să… facă ceva. Fire creativă, Zeus a transformat furnicile de pe insulă în oameni, astfel că fiul său a avut peste cine să domnească. Primii locuitori ai Aeginei s-au numit mirmidoni, după cuvântul myrmigi, care în limba greacă înseamnă furnică.
Legendele sunt frumoase, dar istoria reală consemnează inclusiv un moment de glorie al Aeginei, după revoluția din 1821, când a devenit (pentru o perioadă de doi ani, în 1827) prima capitală modernă a Greciei.
Aegina se află foarte aproape de Pireu. Practic, e la o oră distanță de mers pe mare, după care ancorezi în portul cu același nume, cu mica lui promenadă de-a lungul căreia se întind taverne și tarabe la care se vând produse din fistic, care mai de care mai gustoase. Nici nu-ți imaginezi câte lucruri se pot face din fistic și în câte preparate se poate regăsi fisticul – doar că, pentru asta, trebuie să ajungi în Aegina. Și, apropo, fisticul de aici e cu adevărat gustos (înghețata cu fistic reinterpretează conceptul) – regret că nu am făcut o aprovizionare mai serioasă. Am aflat însă că atunci când vorbesc despre fistic, grecii deja nu-i mai spun pe nume, ci îl definesc cu un termen care, aproximativ, s-ar traduce prin… aeghinic.
Deși e o insulă relativ mică, Aegina are multe locuri ce merită vizitate. Eu am văzut două, probabil cele mai importante. Primul este Templul Aphaia, ridicat în anii 500-490 î.Hr. în stil doric și dedicat zeiței Atena. Despre acesta se spune că emană o energie incredibilă datorită faptului că formează două triunghiuri isoscele imaginare: unul cu Templul lui Poseidon de la Cap Sounio și Templul lui Hefaistos, din Atena, celălalt cu Templul lui Apollo din Delphi și Parthenonul de pe Acropole. Ceva adevăr o fi, pentru că odată ajuns în preajma lui te cuprinde o stare de liniște deplină, ce poate fi cu atât mai plăcută cu cât prinzi aici și apusul soarelui, cu razele care se strecoară printre coloanele antice. Bonus: multe pisici.
Al doilea obiectiv vizitat în Aegina a fost Mânăstirea Sf. Nectarie, fondată de episcopul cu pricina în jurul perioadei 1904-1910, la cererea mai multor călugărițe. Treaba cu Nectarie stă în felul următor (paranteza e atât pentru cei evlavioși cât și pentru cei curioși de amploarea faimei acestuia): Agios Nektarios a fost un preot și educator de la începutul secolului 20, cunoscut pentru abilitățile sale de vindecător.
De fapt, legenda spune că el a scos demonii dintr-un bărbat și a „adus” ploaia atunci când localnicii l-au rugat să o facă, în urma unei secete. Suficient ca să devină celebru și să se viralizeze drept aducătorul de semne de la Dumnezeu. 9 noiembrie a rămas ziua Sfântului Nectarie, iar mânăstirea lui a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri sfinte din Grecia. 13 ani a locuit Nectarie în mânăstire, unde, de altfel, a fost și înmormântat, la umbra unui platan.
În interiorul mânăstirii sunt două mici capele care găzduiesc de fapt mormântul și sfintele moaște. Chilia, care a fost casa în care a locuit, se află în spatele acestor capele, fiind deschisă publicului. Mai jos de mânăstire a fost ridicată o biserică impunătoare, de asemenea dedicată sfântului Nectarie, aceasta având două clopotnițe înalte.
Pentru mine, orele de vizitare a insulei Aegina au fost limitate de plecarea iahtului, însă celor care ajung aici le recomand și alte obiective turistice frumoase, pe care nu ar trebui să le rateze: casa lui Nikos Kazantsakis (celebrul scriitor grec care l-a „născut” pe Zorba), templul lui Apollo, Turnul lui Markellos și Muzeul de Arheologie (primul din epoca modernă a Greciei).
Agistri – micul paradis acoperit cu pini
Agistri (sau Angistri sau Agkistri) a fost o „stație” scurtă în periplul Saronic. Am tras la chei preț de două ceasuri pentru a savura o cafea la un restaurant de lângă o plajă din apropiere, prin urmare nu am apucat să „răsfoiesc” pe larg cartea cu povești a acestei insule, cea mai mică din arhipelagul Saronicelor.
Ce știu, însă, este că pe Agistri se află câteva sate tradiționale și alte câteva plaje frumoase, înconjurate de păduri de pini. Agistri nu e o insulă cosmopolită, deci nu te aștepta să găsești aici altceva decât liniște, relaxare și un contact deplin cu natura și frumusețile ei. Megalochori este portul și principala localitate a insulei, una nu atât de turistică pe cât te-ai aștepta.
Dacă pornești într-o excursie și începi să urci pantele dealurilor de pe Agistri e posibil să ajungi în satul Metochi, de unde vei avea priveliști largi asupra împrejurimilor. La 2 km de Megalochori se află satul Skala, cel care s-ar putea numi punctul central al turismului din Agistri, unde găsești locuri de cazare și taverne. Principalele plaje din Agistri sunt Aponissos și Dragonera.
Hydra – insula fără mașini, dar cu catâri și pisici
Pe măsură ce iahtul intra în portul din Hydra (care are același nume), am realizat că această insulă are o caracteristică aparte: nu vedeam nicio mașină. Într-adevăr, pe Hydra mașinile – și alte „rude” motorizate – sunt interzise, ele fiind înlocuite de catâri, măgari și cai. Portul – principala localitate din Hydra și, din câte am înțeles, cam singura, celelalte putând fi numite cu greu sate – își cocoață casele pe relieful stâncos, așa încât arată ca un „stup” grecesc clasic.
La o oră după ancorare eram în biroul primarului insulei, care povestea despre istoria Hydrei și despre cum se desfășoară viața aici, în condițiile în care oamenii nu folosesc mașini. Dom’ primar vorbea despre faptul că Hydra a fost motorul Revoluției grecești de la 1821 după ce, în prealabil, mai exact în secolul 17, insula dobândise o puternică flotă comercială, devenind un important „jucător” din Mediterană.
Doar că… în 1792 a izbucnit ciuma, o mare parte a populației a fost exterminată iar supraviețuitorii s-au mutat pe continent. Au revenit însă rapid și au repus Hydra pe harta navală a continentului, cu o flotă și mai mare, de circa 130 de nave. Revoluția anti-otomană a prins insula într-un context oarecum nefericit, fiindcă aceasta avea parte de o poziție privilegiată față de turci. În cele din urmă, însă, binilii a învins și hidrioții (da, așa li se spune!) au pus serios umărul la victoria finală, în special cu ajutorul corăbiilor lor, susținute de Academia Marină Comercială care monopolizase transportul maritim în Mediterană.
De fapt, eroismul navelor din Hydra a devenit atât de cunoscut în întreaga Europă încât despre el se vorbește și azi în termeni elogioși, în special despre armatorii Andreas Miaoulis și Lazaros Koundouriotis, care au contribuit din plin la victoria Revoluției.
Dar, gata cu istoria acestei insule care nu își trage numele de la oribilul monstru cu mai multe capete din Lerna, ci de la izvoarele de apă aflate pe teritoriul ei. Ce am făcut în Hydra? În primul rând… am mâncat la o tavernă pe care o recomand fără a sta pe gânduri: Psaropoula. Mâncarea de aici este absolut fabuloasă și nu voi insista cu mai multe descrieri în afară de câteva fotografii.
Pentru a explora Hydra (o să mă limitez la orașul-port, nu am ieșit din „granițele” lui) e nevoie de catâri sau de… o condiție fizică bună. Catârii fac de toate: cară bagajele turiștilor pe potecile în pantă, cară sacii de gunoi menajeri scoși la poartă de toți locuitorii, cară persoanele cu probleme medicale și așa mai departe. Aș numi catârul personajul principal din Hydra, dar mai există niște creaturi care definesc peisajul insulei: pisicile.
Nu am văzut atât de multe pisici într-un loc decât la Istanbul. Dar acolo orașul are o populație mai mare decât a României. În Hydra trăiesc circa 2500 de persoane care trebuie să aibă grijă de peste o mie de pisici, pe care le vezi peste tot. Și au! Primarul spunea că pisicilor li se acordă o atenție maximă, în special pe timp de iarnă, când le e mai greu să se hrănească, fiindcă lipsesc turiștii. În Hydra sunt pisici oriunde întorci capul, ba mai mult, ele sunt extrem de prietenoase și lipicioase. Nu e exclus să te trezești cu una în poală când mănânci sau cu una agățată de spate când te întorci pe iaht.
Nu sunt foarte multe lucruri de văzut în Hydra, o insulă pe care mi-e greu s-o încadrez într-un tipar turistic. Faptul că nu prea ai cum să te deplasezi pe ea (în afară de catâri) nu o recomandă pentru prea multe activități. Faptul că, în afară de port, nu ai alte localități dezvoltate, e o altă bilă aparent anti-turistică. Faptul că nu are plaje de nisip, ci doar niște fâșii cu pietricele pe care îți poți întinde cearșaful la margine de apă cristalină este o altă caracteristică mai puțin prietenoasă cu ideea de vacanță întinsă pe mai multe zile.
Cu toate acestea, Hydra are o atmosferă fermecătoare, care îi seduce pe mulți. Să nu uităm că insula a reprezentat un refugiu pentru personalități precum Aristotel Onassis, Maria Callas și Leonard Cohen. Celebrul cântăreț canadian, de pildă, a locuit mai bine de 10 ani pe Hydra, unde și-a cumpărat și o casă care acum este cam principalul punct de atracție turistică. Aici și-a trăit Leo celebra poveste de iubire cu norvegianca Marianne Ihlen, femeie căreia i-a și dedicat câteva dintre cântecele sale, între care cunoscutul So long, Marianne, dar și Hey, that’s no way to say good bye și Bird on a wire.
Casa poate fi văzută pe dinafară, într-o plimbare pe aleile în pantă, pe parcursul căreia treci pe lângă nenumăratele pisici, dar și pe lângă alte mici bijuterii, începând cu biserica Adormirea Maicii Domnului, cu clopotnița ei înaltă, realizată din marmură pură, din Tinos, care domină, de altfel peisajul portului, fiind principalul reper arhitectonic văzut de pe mare. Biserica a fost ridicată în anul 1643 și găzduiește un mic muzeu ecleziastic, în aceeași curte interioară fiind și birourile Primăriei.
Câteva mici mânăstiri (Agia Efpraxia, cea Profetului Ilie, Agia Triada, Agia Matrona) întregesc peisajul ecumenic al insulei, ele alăturându-se altor repere precum Academia de Marină Comercială. Auditoriul Melina Merkouri și casa-muzeu a familiei Koundouriotis.
Am spus deja că pe Hydra nu există autovehicule (în afara unor mașini de gunoi și a altor utilitare). Dar caracteristicile aparent bizare nu se opresc aici. Totul pornește de la statutul insulei, de Monument Național Conservat, primit în anii 50, care impune o serie de restricții. Una dintre ele este că lucrările ce se desfășoară pe Hydra trebuie să fie conforme cu metodele și stilul folosite în jurul anului 1800. Cu alte cuvinte… pe Hydra nu se mai construiesc clădiri noi, ci doar se refac și se conservă cele vechi, în ideea ca generațiile următoare să se bucure de ele.
O incursiune pe Hydra e ca o întoarcere în istorie. Oricine renovează o clădire nu trebuie să ceară doar autorizație de construcție, ci și aprobarea departamentului de arheologie care menține reglementările ce guvernează conservarea arhitectonică. De pildă, nu ai voie să folosești metale în refacerea ferestrelor și ușilor, ci doar lemn.
Un alt lucru interesant pe care-l remarcă vizitatorii este că pe Hydra nu există piscine, din punct de vedere tehnic acestea fiind interzise prin ordinul de conservare. Sunt, totuși, câteva excepții, aplicate proprietăților care au fost construite inițial cu cisterne deschise – acele rezervoare de colectare a apei de ploaie – înainte de anii 50. Una dintre ele este piscina de la moara de vânt, alta – piscina pentru spălarea bureților, de la Bratsera. A existat o scurtă perioadă, la începutul anilor 2000, când a fost posibilă legalizarea unor piscine, dar din 2010 acestea au fost complet interzise.
Cât despre autovehicule, acestea sunt interzise prin decret național. „Vehiculele cu roți” nu au ce căuta pe Hydra – mașini, biciclete, motorete, motociclete, etc. De aceea, pe insulă nu există drumuri sau șosele convenționale și nici companii de închiriere de vehicule. Singurele excepții sunt vehiculele de urgență – un camion de pompieri și o ambulanță, precum și camioanele de gunoi, acestea funcționând cu licență specială. Aceste interdicții fac ca Hydra să dețină una dintre cele mai mari turme de catâri de muncă din lume pentru a transporta orice, de la cumpărături la mobilier și materiale de construcție.
Hydra, văzută din TukTuk :
Porto Heli – un „stop” continental și o variantă de vacanță
Am plecat vrăjit din Hydra, și nu pentru că aș fi văzut capetele vreunui monstru, ci pentru că această insuliță împietrită în timp are harul de a te învălui complet în povestea ei. Iahtul nostru a pornit, așadar, pe marea liniștită, către următorul stop, acesta fiind, de această dată o oprire pe continent, în localitatea Porto Heli.
Porto Heli e un orășel din estul Peloponezului, un port cosmopolit în jurul căruia se află câteva plaje amplasate în golfulețe izolate, suficient de șarmante încât să atragă turiștii greci, în special atenienii care au case de vacanță în zonă, construite după 1970, când aici nu era decât un mic port de pescari. Ce-i drept, acum, că l-am văzut „pe scurt”, pot spune că, dacă vrei o vacanță inedită în Grecia, într-un loc în care nu vei întâlni prea mulți români, Porto Heli poate fi o variantă interesantă. Mai ales că locul e plasat foarte convenabil dacă-ți dorești să vizitezi obiective turistice, istorice și culturale, precum Ermioni, Micene, Nafplion sau Epidaurus, aflate la scurtă distanță.
De altfel, în Ermioni am și ajuns, conduși de viceprimărița din Porto Heli, personaj cosmopolit, care nu se sfia să-și etaleze tatuajele și spiritul tânăr. Un apus de soare privit dintr-o locație superbă, un cocktail savurat într-un bar „cu vedere”, apoi o cină-spectacol, într-un restaurant de pe malul mării din Porto Heli – suficient cât să-mi fac o idee despre această regiune cu intens spirit elen.
Spetses – eroina Bouboulina și câteva momente magice
Traseul pe mare a continuat cu a patra insulă din arhipelagul Saronicelor: Spetses. Nu auzisem mare lucru despre Spetses (al cărui nume s-ar traduce prin mirodenii) și nici nu aveam cine știe ce așteptări, așa că nu eram pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Preambulul a fost făcut de o oprire la Paralia Zogeria, o plajă din vestul extrem al insulei, un fel de „vamă veche” cu ape cristaline și cu o tavernă cu meniu scurt și foarte tradițional. Localnicii spun că e cea mai frumoasă plajă din Spetses și, cum nu aveam să văd altele, nu mi-a rămas decât să-i cred pe cuvânt. Deci: dacă ajungi în Spetses și vrei la plajă, caută Zogeria, pune un prosop pe nisip și bucură-te de soare!
De la plaja Zogeria am ocolit insula cu iahtul și am ajuns în Spetses Town, capitala și principalul oraș (celelalte fiind, de altfel, niște glumițe de localități). Am coborât oarecum fără chef pe cheiul larg, care nu semăna deloc cu cel din Hydra, precedenta insulă saronică în care oprisem. Un platou larg, plin de felinare, vegheat de o clădire impozantă care în primă instanță am crezut că e Primăria. Nu era, dar vom reveni aici.
Am trecut pe lângă clădirea cu pricina și am mers pe jos câteva minute pentru a ajunge la principalul obiectiv turistic din Spetses, locul care omagiază eroina insulei, personajul care a pus Spetses în cartea istoriei, super-femeia secolului 19, celebra Laskarina Bouboulina și casa-muzeu care-i prezintă faptele și viața.
Altfel spus, ca să înțelegi care-i treaba cu Spetses, trebuie mai întâi să faci cunoștință cu Bouboulina. Născută în 1771 într-o închisoare din Constantinopol (actualul Istanbul), unde fusese închis tatăl ei pentru că participase la acțiuni revoluționare împotriva Imperiului Otoman, Bouboulina a crescut împreună cu mama ei, mai întâi pe insula Hydra, apoi pe vecina Spetses, ascultând poveștile marinarilor și comploturile cu privire la o viitoare revoluție a grecilor care să-i scape de jugul otoman.
Căsătorită de două ori, ambii soți fiind căpitani de nave, uciși de raidurile piraților, Bouboulina a născut nu mai puțin de șapte copii, moștenind însă și o avere imensă de la cei doi bărbați. Femeie deșteaptă, ea a reușit să înzecească această avere, devenind parteneră în mai multe companii navale și construind totodată trei vase proprii. Între acestea, celebra navă Agamemnon, care avea 18 tunuri, cea mai mare ambarcațiune care avea să participe în Războiul de Independență al Greciei.
Devenită membră a unei organizații secrete care răspândea ideea de revoluție, Bouboulina și-a folosit averea pentru a fabrica arme și nave pentru țara ei, adunând în același timp oameni care să lupte împotriva otomanilor. În data de 13 martie 1821, Bouboulina a arborat steagul grec la bordul navei Agamemnon și a pornit blocada navală împotriva turcilor, începând astfel o serie de acțiuni care în final au dus la victoria Revoluției. Ucisă în mod nedrept, patru ani mai târziu, de membrul unui clan care venise să o interogheze în legătură cu fiul ei care fugise cu fiica acestuia, Bouboulina a primit post mortem rangul de amiral din partea Marinei ruse, devenind unica femeie din istorie care a avut acest grad. Multe străzi din întreaga Grecie îi poartă astăzi numele, semn al admirației pe care i-o poartă poporul grec.
Muzeul Bouboulina e foarte bine organizat și prezintă diverse obiecte, tablouri, manuscrise și scrisori ce au aparținut Bouboulinei. Este aici o importantă bucată de istorie, mai ales că Spetses (împreună cu vecina și „rivala” Hydra) a fost una dintre insulele în care s-a aprins flacăra revoluției care a dus la nașterea statului grec modern. Un popas aproape obligatoriu pentru oricine vizitează Spetses. L-am bifat și m-am întors în zona portului, acolo unde ghida a început să povestească despre clădirea de mai devreme, care nu era Primărie ci… hotel.
Dar, înainte de asta, aveam să remarc un lucru: nici în Spetses nu circulă mașini! Nu, nu e restricția din Hydra – adică aici vezi taxiuri, autobuze, motorete și biciclete. Dar nu vezi automobile. Așa că, dacă ai de gând să vii în Spetses și să închiriezi o mașină, abandonează ideea și gândește-te mai degrabă la o caleașcă. Aici nu sunt catâri dar sunt suficient de mulți cai, gata să te transporte de colo-colo, în caz că nu vrei să-ți folosești propriile picioare.
Hotelul Poseidonion a fost deschis în 1914 de Sotirios Anargyros, un filantrop vizionar responsabil pentru o mare parte din dezvoltarea orașului Spetses. Clădirea a devenit, în timp, reper al insulei, trăindu-și istoria împreună cu vizitatori din înalta societate, cu membrii familiei regale și cu atenieni înstăriți care rezervau cu mare plăcere camere aici. Fotografiam hotelul pe dinafară, când un domn în vîrstă, elegant și șarmant, îmbrăcat cu o cămașă Polo și purtând la gât o eșarfă bleumarin, ne interpelează cu zâmbetul pe buze, întrebându-ne cu ce ocazie prin „curtea” hotelului.
Domnul este Manolis Vordonis, proprietarul Poseidonion Grand Hotel, președinte de frunte timp de mai multe decenii în industria navală grecească și mondială (deține compania de transport maritim Thenamaris), specializat în fizică, în teoria și filosofia științei, cu studii și cercetări în domeniul analizei sistemelor, controlului, ciberneticii și modelării sistemelor complexe. Am făcut această prezentare lungă, deoarece, după ce ne-a invitat în grădina hotelului, pentru un cocktail, acest personaj a creat o jumătate de oră fascinantă, vorbind cu un infinit șarm despre istoria insulei și a hotelului, despre turism, despre simbolistica lui Poseison și despre alte lucruri care au funcționat ca o baghetă magică, una care a declanșat dragostea mea pentru Spetses. Un loc pe care el însuși l-a definit ca fiind unul în care dacă vii o dată, îți vei dori fără-ndoială să te întorci.
Întâlnirea cu Manolis Vordonis a fost unul dintre acele momente care-ți apar pe neașteptate în viață și care au darul de a te umple de o fericire aproape nedefinită. Dar… stai! Acesta a fost doar începutul.
Plecăm de pe terasa de la Poseidonion și luăm o caleașcă până în partea cealaltă a orașului. Încă doi pași și ajung în piațeta interioară a unei bisericuțe, unde pe o scenă amenajată, o filarmonică e îndemnată de o solistă să cânte divin în fața unei mici audiențe. Aflu rapid că e vorba de concertul dat de o cântăreață cunoscută din Grecia pentru botezul fiului ei, naș fiind patronul de la EasyJet (aflat și el în public). Atât de frumos cânta acea orchestră, atât de frumos cânta solista, acompaniată de zumzetul cicadelor, la ceas de înserare, în vreme ce luna se pregătea de spectacol, pe fundal de „Fly me to the moon”-ul lui Sinatra, încât am trecut acest al doilea moment din Spetses cu litere de aur în cartea „fericirilor” turistice all-time.
Dar… mai stai! Credeai că am terminat? Plec de la botezul ad-hoc (fără să văd copilul) și după o plimbare de 10 minute de-a lungul falezei ajung la restobarul Hono&Lulu, unde am parte de cea mai bună cină gourmet din ultima sută de ani. Atât de bună încât l-am chemat cu toții pe chef și i-am spus că face mâncare de Liga Campionilor. Ce-am mâncat? Verifică meniul din link-ul restaurantului și, dacă ajungi p-acolo, ai încredere că totul, dar absolut totul, e genial. În plus, deși la început nu era nimeni pe terasa clubului, după lăsarea întunericului atmosfera s-a animat complet, muzica de anii 70-80 invitând literalmente la dans în micuța sală din interior, luminată pe principii disco și îmbujorată de fetele care se mișcau în consecință.
Acesta a fost Spetses-ul „meu” și nu știu dacă să vorbesc din documentări despre ce ar însemna mai mult o vacanță aici. Am s-o las așa, cu ideea că dintre cele cinci, aceasta a fost insula saronică preferată și că îmi doresc – nu doar pentru a merge pe firul celor spuse de kir Vordonis – să mă întorc. Poate, cândva, o voi face.
Poros – insula lui Poseidon
A cincea (și ultima) insulă din arhipelagul Saronicelor pe care am poposit a fost Poros. Puțini știu că Poros e formată, de fapt, din două insule, despărțite de un canal foarte îngust (Canalul Poros), apendicele din partea sudică numindu-se Kalavria, în vreme ce insula principală poartă numele de Sferia. Cu toate acestea, deși sunt un fel de David și Goliath, pe ambele insule trăiesc un număr relativ egal de locuitori – circa 4000 în fiecare.
Poros are o istorie bogată, care o transformă într-una dintre insulele interesante ale Greciei. În antichitate se numea Calauria și era considerată un loc de mare importanță religioasă. Se spune că în Poros s-a născut Poseidon, fapt suficient pentru ca insula să devină loc de pelerinaj pentru cei care veneau să ofere zeului mărilor sacrificii și ofrande. În epoca bizantină, Poros a fost loc de refugiu pentru locuitorii din Peloponez, care încercau să scape de invadatorii goți, așa încât insula a devenit rapid un loc plin de viață prosperă.
Ca și alte insule din arhipelagul Saronic, Poros a jucat un rol important în timpul Războiului de Independență al Greciei, din perioada anilor 1820, prima bătălie navală importantă (și prima victorie crucială pentru forțele grecești) având loc chiar aici.
În Poros s-au născut și câteva personalități grecești de importanță majoră, precum amiralul Andreas Miaoulis, care a condus forțele navale revoluționare și George Seferis, poet laureat al Premiului Nobel.
Prin urmare, din punct de vedere al istoriei, Poros are cu ce se lăuda. Turistic vorbind, am auzit, de asemenea, lucruri frumoase. Ce-i drept, în cele trei ore petrecute plimbându-mă prin capitala Poros Town nu am simțit vibe-ul pe care mi l-au dat Hydra sau Spetses, dar orașul are farmecul său, cu străduțele înguste din centrul vechi, pe care magazinele de artă, patiseriile cu preparate delicioase sau cofetăriile cu înghețată atrag, inevitabil, pe oricine.
Frumusețea capitalei e accentuată de casele albe, în contrast cu rozul, roșul și portocaliul tufelor de bougainvillea și hibiscus. Frumosul turn cu ceas neoclasic, vopsit în albastru deschis, a fost construit în 1927 și veghează orașul de pe cel mai înalt punct al acestuia, fiind vizibil, practic, de oriunde. Gazdele spuneau că, dacă urci la turn, de acolo poți admira priveliști magnifice asupra coastei muntoase a Peloponezului și, ca bonus, ai parte de un apus de soare mirific.
Printre obiectivele turistice din Poros Town se numără și Muzeul Arheologic (aflat în Piața Korizi), Biblioteca Publică, biserica Agios Georgios (cu frescele celebrului pictor grec Constantin Parthenis) și superba Villa Galini, poate cea mai frumoasă casă a orașului, vizitată cândva de scriitorul Henry Miller.
Cât despre restul insulei, deși nu am avut timp să ajung la el, Templul lui Poseidon, aflat în nordul Porosului (și datând din jurul anului 520 î.Hr.), trebuie avut în vizor, dacă ai de gând să-ți petreci vacanța aici. Pădurea de lămâi, mânăstirea Zoodohos Pigi și capela Panigitsa merită și ele vizitate. În Poros se află, de asemenea, câteva plaje foarte frumoase, printre recomandările auzite de la gazde numărându-se plajele Askeli, Monastiri, Kanali și, mai ales, Love Bay.
Acesta a fost periplul meu cu iahtul prin arhipelagul insulelor Saronice. Cinci locuri de vis, care s-ar putea transforma în tot atâtea vacanțe petrecute în decor alb-albastru, cu mâncare bună și atmosferă de huzur, în decoruri superbe mângâiate de valurile blânde ale Mării Egee și binecuvântate de bunăvoința zeilor antici. Fă rost de o ambarcațiune, fie că aceasta se numește iaht, catamaran sau velier, și lasă-te purtat printre insulele grecești pentru a savura din altă perspectivă bijuteriile Greciei!
Citește și: Cele mai bune destinații pentru o vacanță cu copiii în Grecia
Add Comment