Turcia atrage ca un magnet turiștii români, pentru că turcii au acel mod special de a te face să te simți bine atunci când ești în vacanță. Nu degeaba legendele spun (în mod eronat, deoarece conceptul a fost inițiat de ClubMed) că sunt inventatorii turismului de tip all-inclusive. Dar, dincolo de all-inclusive-ul binecunoscut, pe care familiile cu copii (și nu numai) îl venerează, turcii au o mulțime de locuri, mai mult sau mai puțin istorice, pe care le propun celor dornici să descopere lumea, nu doar să stea cu burta la soare. Iar agențiile „asamblează” aceste locuri sub formă de circuite turistice care mai de care mai interesante. Un circuit inedit, pe care am avut ocazia să-l experimentez vreme de o săptămână, este Circuitul Caria, din Antalya, adus la viață de agenția Chef de Ducă, din Constanța.
Poate că, dacă ai căutat oferte turistice de circuit în Antalya, ai dat peste Coasta Liciei sau peste circuite care includ Capadoccia și Pamukkale. Dar de unde această Caria? Ce e cu numele ăsta… stomatologic și de ce ar fi o idee bună să vezi la fața locului cum stă treaba cu el?
De aceea, se impune prefațarea a ceea ce am experimentat în Circuitul Caria din Antalya, cu câteva conotații istorice legate de această regiune. Pentru că, nu-i așa?, nu e suficient să vedem, trebuie să mai și cunoaștem.
Ce este regiunea Caria, din Anatolia, și care e istoria ei?
Caria este numele dat în antichitate regiunii sud-vestice a țărmului egeean al Anatoliei din Asia Mică, în Turcia de astăzi. Printre vecinii Cariei se numărau Ionia la nord și Lycia la est, dar în zilele noastre se poate spune că această Caria acoperă, în principal, provincia Muğla.
Locuitorii săi au fost carienii și leleșii (urmașii carienilor). Chiar dacă numiții carieni sunt menționați frecvent în literatura antică, istoria lor este încă în mare parte necunoscută. În Iliada, Homer scrie că au luptat împotriva grecilor, ca aliați ai troienilor. Istoricul Herodot, care s-a născut în orașul carian Halicarnas (actualul Bodrum, acolo unde, de altfel, s-a aflat una dintre cele 7 minuni ale lumii antice – Mausoleul din Halicarnas), îi descrie ca fiind războinici feroce și navigatori de origine minoică. Cu toate acestea, Pausanias, neîntrecutul călător grec din secolul al II-lea d.Hr. povestește că oamenii din Caria erau foștii locuitori ai ținutului și că, mai mult, coloniștii din Creta s-au amestecat cu ei și le-au adoptat numele.
Carienii trăiau, așadar, într-o regiune amplasată perfect pentru ca ei să poată domina rutele maritime. După ce au servit ca mercenari în timpul domniei faraonului egiptean Psammetichus I (664-610 î.Hr.), carienii s-au supus lydienilor, înainte de a cădea în fața avântului persan. Caria a fost încorporată în Imperiul persan Achaemenid ca satrapie, în 545 î.Hr., iar în timpul ocupației persane a fost condusă de satrapi care se supuneau lui Cyrus cel Mare.
Cel mai cunoscut dintre conducătorii carieni a fost regele Mausolus, care a domnit peste regiune în secolul al IV-lea î.Hr. (377-353 î.Hr.). Mormântul său a ajuns să fie cunoscut sub numele de Mausoleu, devenind una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. În anul 334 î.Hr., Caria a fost cucerită de Alexandru cel Mare și, cu ajutorul Adei de Caria (sora lui Mausolus), acesta a reușit rapid să controleze regiunea în mod ferm. Ada l-a adoptat pe Alexandru ca fiu al ei și i-a cedat orașul Alinda.
După domnia lui Alexandru cel Mare, Caria a devenit parte a Imperiului Seleucid și, mai târziu, a Regatului Pergamului. În cele din urmă, regiunea a fost încorporată în provincia asiatică a Imperiului Roman, împreună cu restul Regatului Pergamului, atunci când Attalus al III-lea (170-133 î.Hr.) și-a lăsat regatul moștenire romanilor. Romanii au cucerit întreaga zonă în anul 42 î.Hr.
Aceasta e o versiune compactă a istoriei antice a provinciei Caria, esențială pentru câteva dintre obiectivele turistice pe care le-am văzut în cadrul circuitului. Și care nu sunt deloc minore, cele trei orașe antice despre care vei citi mai jos punându-și amprente majore asupra civilizației și… lumii de atunci.
Ce să faci și ce să vezi în circuitul Caria din Antalya
„Logistica” unui circuit e binecunoscută, iar ea are în prim-plan autocarul. În privința Circuitului Caria, intervine și avionul, cu care te deplasezi de la București în (orașul) Antalya – un zbor de circa o oră și 45 de minute. După care, cele 7 zile de traseu sunt parcurse cu autocarul, pe distanțe decente – unele mai scurte, altele ceva mai lungi. Practic, dacă pui traseul pe Google Maps, vei vedea că vei merge pe laturile unui fel de „patrulater” (după cum se vede din imagine), cu plecare din Antalya și revenire la bază.
Nu voi prezenta pe zile programul circuitului, care se poate consulta aici, ci mă voi axa pe atracțiile turistice ale regiunii Caria – acestea sunt bijuteriile care rămân în final la „butoniera” și în amintirile oricărui călător.
De reținut însă că regiunea e superbă și că orele aparent plictisitoare în care te deplasezi cu autocarul dintr-o parte în alta, sunt compensate de peisajele ce au deseori în prim-plan munții Taurus (Toros, în limba turcă) – un lanț care se întinde pe o distanță de circa 560 de kilometri paralel cu coasta mediteraneană și care formează granița sudică a platoului Anatolian. În aprilie, luna în care am făcut Circuitul Caria, multe piscuri erau acoperite cu zăpadă, sporind imaginea pitorească, perfectă pentru a fi reprodusă într-un tablou, a multor zone străbătute.
Orașul antic Patara
Din punct de vedere geografic, orașul antic Patara nu se află în Caria, ci pe coasta Lyciei, în moderna localitate Kalkan de astăzi. Dar importanța lui deosebită îl include în acest circuit: nu ai cum să rămâi indiferent la trecerea pe lângă Patara, din cel puțin trei considerente. Pe lângă acela că Patara a fost capitala Ligii Lyciene, fiind unul dintre cele șase orașe din această ligă care aveau trei drepturi de vot. De altfel, Consiliul Ligii Lyciene este considerat a fi primul consiliu democratic din lume.
Așadar, primul motiv pentru a vedea Patara ar fi acela că aici s-a născut Sfântul Nicolae, în jurul anului 280 d.Hr. Da, sfântul Nicu, cel care vine cu cadouri (sau cu nuielușe) la copii, pe 6 decembrie. În timpul vieții lui, portul s-a umplut de nămol în urma unor inundații, după care orașul și-a pierdut treptat din importanță, așa că Nicolae a trăit cea mai mare parte a vieții în orașul vecin Myra (Demre), al cărui episcop a devenit mai târziu.
Apoi, dacă ne referim la mitologie, Patara a fost locul de naștere al lui Apollo și Artemis, copiii gemeni ai lui Zeus rezultați din iubirea lui ilegală cu frumoasa Leto. Potrivit legendei, Leto a reușit să scape de Hera și a ajuns în Patara, dar nimeni nu a ajutat-o să-și aline durerile în timp ce năștea, deoarece toți se temeau de mânia Herei. De aceea, se spune că Leto și-a înfășurat palmierii în brațe reușind să-și aline durerile. Mai întâi a născut-o pe Artemis, viitoarea zeiță a vânătorii, apoi, după nouă zile de dureri, pe Apollo, viitorul zeu al soarelui.
Se spune chiar că ar fi existat un templu al lui Apollo în Patara (nelocalizat încă), un bust mare al acestui zeu fiind descoperit pe dealul de lângă oraș. În plus, Homer îl menționează pe Apollo ca fiind Pholbos, luminatul și celebrul arcaș din Lycia.
În fine, dar nu nu în cele din urmă, merită să vezi Patara pentru că la doar câteva minute de situl antic se află o renumită plajă. Dar să le luăm pe rând.
Ruinele orașului antic Patara încep înainte de a ajunge în satul Gelemiș, iar sarcofagele de tip lycian, cât și cele din perioada romană se pot vedea chiar înainte de a intra în sit. În interior sunt unele lucrări de restaurare în plină desfășurare, dar, în general, structurile importante sunt „rezolvate”. Așa că se pot admira Arcul de Triumf roman, templele, zona necropolei, un far (construit în anul 60 d.Hr., în timpul domniei lui Nero, despre care se spune că ar fi cel mai vechi din lume), poarta orașului, teatrul antic (acesta e în refacere), grânarul, o corabie din lemn, câteva băi, biserici și parlamentul – care aduce în bună măsură cu un teatru.
Plimbarea prin situl orașului antic îți ia cam o jumătate de oră (în funcție de cât de multe fotografii faci), timp în care afli de la ghid despre faptul că Patara a fost cucerit de Alexandru cel Mare în anul 333 î.Hr. După moartea celui mai mare conducător militar din istorie, orașul a fost ocupat de Antigone I până când a intrat sub stăpânirea Ptolemeilor din Egipt, care l-au lărgit și i-au dat numele Arsinoé, cel al soției lui Ptolemeu al II-lea Filadelful. După care, Patara a fost cucerit de romani.
Ținta imediată de după plimbarea printre ruine este plaja din apropiere, despre care aminteam mai sus. Plaja Patara (plajă de nisip) e lungă cât vezi cu ochii (are 12 kilometri), dar și lată de parcă ar fi servit ca model noii plaje din Mamaia. Dacă nu e lume pe ea (și, în aprilie, nu era), și dacă nu te uiți la mare, ai zice că e un deșert. Partea bună e că, dacă vii vara să faci plajă aici, se spune că te întâmpină o atmosferă relaxată, o apă limpede și deloc adâncă la mal, motiv pentru care e preferată de familiile cu copii.
Canionul Saklikent
Frumusețea Antalyei constă și în faptul că poți ajunge rapid de la mare la munte, schimbând peisajul în mai puțin de-o oră. Asta se întâmplă și când pleci de pe plaja Patara pentru a ajunge la Canionul Saklikent, aflat în Parcul Național cu același nume. Un mediu natural sălbatic, ale cărui peisaje grandioase te fac să-l fotografiezi nonstop. Canionul are o lungime de 18 km, dar, practic, în cadrul circuitului vei parcurge zona facilă de la intrare (500 metri), făcând doar cunoștință cu versanții înalți prin mijlocul cărora își taie drum învolburatul râu Saklikent.
Dacă vei dori vreodată să faci o drumeție prin acest canion, trebuie să știi că aceasta nu e floare la ureche: după primul kilometru și jumătate trebuie să continui doar însoțit de un ghid local, asta dacă nu cumva vrei să ajungi în „lumile paralele” ale canionului.
În orice caz, adrenalina domină activitățile ce se pot desfășura în Parcul Național Saklikent, de la bungee jumping la tiroliană, rafting și canyoning. Nu vei avea timp de așa ceva, dar e bine de știut, în caz că-ți dorești să te întorci pe cont propriu.
Plaja Iztuzu și spitalul pentru țestoase
De la munte… din nou la mare. 150 de kilometri și am aterizat în Dalyan. Aici se află mai multe plaje frumoase, între care cea mai cunoscută este plaja Iztuzu, o fâșie de nisip fin, lungă de 5,4 kilometri. De ce? Pentru că aici, țestoasele din specia caretta-caretta, așa numitele Loggerhead, vin între lunile mai și septembrie să se relaxeze și să… depună ouă. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care în intervalul dintre orele 20 și 8 dimineața plaja se închide, permițând astfel simpaticelor creaturi să nu fie deranjate în momentele intime.
Și tot aceste este motivul pentru care lângă plajă funcționează un spital dedicat țestoaselor uriașe, unde sunt tratate exemplarele care au probleme de sănătate datorate accidentelor sau practicilor neecologice și lipsite de responsabilitate ale oamenilor.
De pildă, grație terapiei intensive care se practică la acest centru, în urmă cu câțiva ani, a fost salvată o țestoasă grav rănită, a cărei mandibulă era complet distrusă. Cu ajutorul unei companii turcești care realizează proteze și implanturi medicale personalizate pentru oameni, specialiștii au reconstruit mandibula reptilei dintr-un cioc de titan imprimat 3D.
Plimbare pe râul Azmak, în Akyaka
Pun pariu că nu ai auzit de orașul Akyaka! Dacă-l pierd, dau eu berea. Și, recunosc, eu nu auzisem de el până când am „parcat” lângă râul Azmak, care-l străbate, pentru a mă îmbarca într-o scurtă plimbare cu barca. O jumătate de oră, nimic sofisticat, prin mijlocul unui decor de basm, în care gâștele sunt vedetele (și stăpânele) incontestabile. Un peisaj mirific, de deltă urbană, oferit de acest râu care, datorită apei cristaline (alimentată de izvoare termale) pare un adevărat acvariu natural.
Practic, râul Azmak e un mic paradis pe care-l explorezi sumar, cu barca, bucurându-te de plantele marine, de pești și de animalele și păsările ce-l viețuiesc, de la gâștele amintite la castori, țestoase și alte creaturi. O experiență superbă, într-un oraș care acum 20 de ani era doar un modest sat de pescari, transformat recent într-un șarmant punct de atracție pentru colindătorii lumii, cu o atmosferă senină și un vibe lent, cu case uniforme ce îmbină arhitectura modernă cu cea autentică, a vechilor locuințe Ula.
Am luat prânzul în Akyaka, la unul dintre restaurantele de pe marginea râului, unde am văzut prima oară în viața mea gâște cu comportament de câine, care cerșeau mâncare la mese, în stilul consacrat al patrupedelor, împungându-te cu ciocul pentru a le oferi cât mai multă hrană. O atitudine complet diferită de atmosfera din Akyaka, acest oraș în care totul pare pe slow motion (pe principiul „ăsta e farmecul meu”) și care se remarcă în special prin stilul arhitectonic uniform al caselor cu balcoane de lemn și acoperișuri în relief.
Orașul antic Stratonikeia
Stratonikeia (sau Stratonicea), aflat la răscrucea principalelor rute care leagă vestul, centrul și sudul Anatoliei, a fost unul dintre cele mai importante orașe-state din regiunea Caria. Denumit de comandantul seleucid Antioh I după numele mamei sale vitrege și mai târziu soții (Stratonike), în primul sfert al secolului al III-lea î.Hr., așezarea a fost condusă de ptolemaici, macedoneni și rodici, înainte de a cădea în mâinile romanilor, care au dezvoltat-o pe măsură.
Am vizitat Stratonikeia înainte de a ajunge în Bodrum și mi-a lăsat o impresie relativ confuză. În acest sit antic ce se întinde pe o suprafață mare, ești purtat prin mijlocul unui amestec de construcții, care datează din diverse epoci. Nu e de mirare, având în vedere că Stratonikeia a fost locuit continuu începând cu finalul Epocii Bronzului (cca 1500 î.Hr.) și până în zilele noastre.
În secolul al XI-lea, primele triburi turcești au pătruns în Anatolia, iar orașul, împreună cu restul Asiei Mici, a fost ocupat de principatele turcești. În perioada otomană, în oraș au existat în permanență unele așezări. În perioada Republicii, satul a fost numit Eskihisar și a fost locuit până la cutremurul din 1952, apoi până în 1980, la descoperirea unor bogate mine de cărbune de lignit, când satul a fost mutat într-o nouă locație. Astăzi încă se mai pot vedea câteva case sătești vechi, cuibărite în ruinele antice, acestea creând acea impresie bizară, de macaroane prezente într-un lan de maci.
Cele mai multe dintre construcțiile orașului (unele dintre ele, vei vedea, se află în plină restaurare) au fost construite cu marmură albă, ceea ce arată bogăția acestui oraș. În Stratonikeia a existat inclusiv o importantă școală de gladiatori în care au fost antrenați mulți luptători, trimiși ulterior să „presteze” în diverse locuri din Imperiul Roman.
Dacă iei la pas orașul antic vei vedea, printre altele, o poartă arcuită și o fântână monumentală, o stradă cu coloane ce au înălțimi de până la 9 metri, un gimnaziu din secolul al II-lea, băi romane, un teatru greco-roman ce putea adăposti 15.000 de persoane, o cisternă și o necropolă ș.a.m.d. Interesante sunt, de asemenea, și ruinele unui hammam din perioada Principatelor Turce (sec 14-15) și ale unei moschee din secolele 19-20, care pun umărul la imaginea diversificată a acestui sit.
Bodrum
Bodrum e una dintre opririle de top din cadrul Circuitului Caria și asta pentru simplul motiv că acest oraș fondat de greci este astăzi perla Rivierei mediteraneene turcești. O stațiune elegantă, al cărui port turistic e garnisit cu zeci de iahturi, care mai de care mai semețe și mai fudule, vegheate de secole de cetatea din apropiere, un obiectiv obligatoriu pentru oricine ajunge aici.
Nu vei avea cazare în Bodrum, ci în Güllük, un mic port cochet aflat la 40 km distanță, unde te poți plimba, poți mânca la una dintre numeroasele terase de pe malul mării sau poți admira răsăritul de soare. Asta în cazul în care nu optezi pentru a petrece mai multe ore în Bodrum. Fiindcă ai de ce.
Despre Bodrum trebuie să știi că în Antichitate se numea Halicarnas din Caria și că aici se afla una dintre cele șapte minuni ale lumii: Mausoleul lui Mausolus, pe care-l știm după numele Mausoleul din Halicarnas. Datorită faptului că e într-o zonă locuită continuu de mii de ani, Bodrum are o istorie bogată și, totodată, profundă. Poate și de aceea, în mod ironic, aici s-a născut însuși „părintele istoriei”, celebrul Herodot, care a bătut aceste coclauri în secolul 5 î.Hr. și care a lăsat niște însemnări din care urmașii lui să afle lucruri despre Bodrum.
De pildă, prima așezare din Bodrum care a lăsat în urmă dovezi structurale era pe mica insulă stâncoasă unde se află acum Castelul Sfântului Petru (castelul a fost cândva complet înconjurat de mare). Când Cavalerii Sfântului Ioan au sosit pentru a-și construi fortăreața, au găsit ruinele unui vechi castel, despre care acum se știe că a fost construit de dorieni aproximativ în jurul anului 1100 î.Hr. Herodot a menționat faptul că dorienii proveneau de pe coasta de est a Peloponezului. Ei au numit noua lor insulă ca fiind Zephyria, iar așezarea Zephyrium.
Dar… să nu ne pierdem prea mult în meandrele istorie, ci mai degrabă să ne plimbăm prin portul Bodrumului, admirând zecile de iahturi. După care să facem o vizită în ceea ce se numește oficial Muzeul Bodrum, dar care este un complex ce include în principal castelul care veghează de sute de ani, în interiorul căruia se află Muzeul de Arheologie Subacvatică.
Precum spuneam anterior, castelul a fost ridicat de către Cavalerii Ioaniți, pe insula (de atunci) Zephyria, lucru care se întâmpla în perioada Războaielor Troiene. Se estimează că în perioada 377-353 î.Hr., regele Mausolus era la conducerea Imperiului Cariei și a decis să mute capitala la Halicarnas.
Castelul e mare și ai timp berechet să te urci pe meterezele lui, să fotografiezi peisajul și să te îmbibi de istorie, făcând cunoștință chiar și cu Prințesa Ada, una dintre cele două fiice ale lui Mausolus, cea care, după o poveste complicată, a fost adusă pe tronul Cariei, în 334 î.Hr. de către însuși Alexandru cel Mare. Faza drăguță e că în urmă cu câțiva ani, arheologii au descoperit un mormânt antic în interiorul căruia se găsea scheletul bine conservat al unei femei ce purta o diademă de aur sub forma unei ramuri de mirt și care fusese îngropată împreună cu numeroase comori.
Cercetările au scos la iveală faptul că femeia fusese chiar Prințesa Ada, care a trăit între anii 360 și 325 î.Hr. Examinarea scheletului de către paleoantropologul Berna Alpagut a arătat că aceasta a adus pe lume mai mulți copii, că a trăit cu lactate și alimente gătite, că dinții ei erau sănătoși și compleți, că avea 1,62 m înălțime și aproximativ 40 de ani când a murit.
Așa că au luat decizia să o „reconstruiască” pe Prințesa Ada iar din 1993 ea este expusă într-o cameră specială la Muzeul de Arheologie Subacvatică, împreună cu comorile ei, prin urmare poți trece să o saluți și s-o întrebi de sănătate.
Am vizitat Castelul din Bodrum într-o zi în care vântul bătea cu o putere incredibilă. Palmierii din curțile interioare păreau să se descompună și nu m-ar fi mirat să înceapă să zboare pietre din castel către iahtul miliardarului Roman Abramovich, ancorat nu departe, în larg. Și, apropo de iahturi, în Bodrum vei face și o plimbare pe mare, la bordul unei ambarcațiuni de unde vei admira frumoasa Rivieră mediteraneană.
Și… colac peste pupăză, uite și câteva fotografii din Güllük, micuțul port în care am avut cazare.
Orașul antic Laodicea
Pot spune cu mâna pe inimă că orașul antic Laodicea (Laodikeia) a fost cel mai frumos „moment” al acestui circuit în Caria. Și chiar dacă, aparent, Bodrum, Pamukkale sau Antalya reprezintă puncte de atracție mult mai interesante și mai ofertante, vizita la Laodicea a avut ceva magic. Probabil la asta au contribuit și macii, dramatismul norilor, curcubeul apărut după câteva picături de ploaie sau liniștea nefirească a locului nebântuit de turiști, dar asta are mai puțină importanță, iar fotografiile redau doar un strop din vibe-ul pozitiv al acestui oraș înnobilat de romani, cândva grandios, aflat la circa cinci kilometri nord de Denizli și la opt kilometri de Pamukkale.
Laodicea a fost fondat de Antioh al II-lea al Siriei (261-246 î.Hr.), care l-a numit după soția sa, Laodice. După anul 188 î.Hr., orașul a trecut sub stăpânire romană și a înflorit, ajungând una dintre cele mai bogate localități din Asia Mică. Un cutremur l-a devastat în anul 60 î.Hr., dar cetățenii cu dare de mână au avut puterea de a-l reconstrui și a deveni una dintre cele mai vechi comunități creștine din Imperiul Roman, până la sfârșitul secolului 9, când selgiucizii l-au cucerit și locuitorii rămași în urma cotropirii l-au părăsit definitiv.
Astăzi, vizitatorii sunt fascinați de ruinele bisericii (una dintre cele „Șapte biserici din Asia”), construită la începutul epocii bizantine, în timpul domniei împăratului Constantin, devenită important centru de pelerinaj în secolul 4 (și distrusă de un cutremur în secolul 7), dar și de teatrul incomplet excavat (secolul 2), templul A, nimfeumul cu agora sacră, stadionul, străzile flancate de coloane, apeductul care aducea apă de la izvoarele Baspinar, palatul cu gimnaziu și multe alte structuri plasate pe o suprafață de un kilometru pătrat în Valea Lykos.
O încântare a ochiului și a spiritului, un loc pe care nu ai voie să-l ratezi, fie și dacă nu ai o relație profundă cu istoria ci mai degrabă cu Instagramul. Care va fi încântat să-ți găzduiască instantaneele captate în cea mai bună lumină posibilă. Îmi imaginez cum arată Laodicea dacă o prinzi la apusul soarelui și, sincer, îmi doresc să mă reîntorc fie și numai pentru un eventual moment de acest gen.
Pamukkale și peștera Kaklik
E drept că, în urmă cu 24 de ani, când am vizitat prima oară Pamukkale, piscinele de calcar arătau ceva mai bine și aveau și apă în ele. În mai toate, adică. Acum, apa termală e „lăsată” în terasele magice doar de două ori pe lună, altfel albul acesta unic în lume se înnegrește. Deh, cu toții îmbătrânim, prin urmare și Pamukkale, care primește 2 milioane de vizitatori pe an, fiind cel mai vizitat sit individual din Turcia.
Așadar, trebuie să ai noroc pentru a avea parte de fotografiile clasice ale locului, dar chiar și fără, câteva terase aveau totuși apă, după cum se vede, iar soarele de după ploaia matinală s-a chinuit să redea celebrul bleu asortat la albul „cetății de bumbac”, așa cum este supranumit Pamukkale.
Dacă vii la Pamukkale în plin sezon, în mod cert te vei lovi de o aglomerație neplăcută. Dacă ai inspirația să-l vizitezi în perioade mai prietenoase, vei înțelege mai mult din acest loc aflat în Patrimoniul UNESCO, vizitat încă din Antichitate, datorită atracției exercitate de piscinele cu apă termală. Însăși regina Cleopatra venea aici să se scalde în superba piscină care acum îi poartă numele. Din păcate, hotelurile construite fără noimă peste ruinele din Hierapolis au provocat daune considerabile locului.
Terasele din Pamukkale sunt din travertin, o formă de calcar depus în jurul izvoarelor minerale, în special al celor termale. În zona Pamukkale sunt 17 astfel de izvoare, care au temperaturi între 35 și 100 de grade Celsius. Apa izvoarelor e transportată până la capătul teraselor de travertin, iar carbonatul de calciu se depune la secțiuni de 60-70 m. Când apa suprasaturată cu carbonat de calciu ajunge la suprafață, oxidul de carbon scapă în mediul înconjurător și se depune sub forma unui gel moale care se cristalizează, în timp, în travertinul alb.
Precum spuneam, ruinele orașului Pamukkale (Hierapolis) au fost distruse de invazia turistică. Hotelurile construite ilegal au fost demolate după 1988, când Pamukkale a intrat sub „plapuma” UNESCO. Locul arată bine, vei „pierde” minim o oră, timp în care vei dori să te descalți și să pășești prin apa termală (atenție să nu aluneci!) sau chiar să te dezbraci și să te scalzi ca o Cleopatră modernă în piscina în care accesul costă 100 lire turcești (cca 5 euro, la momentul vizitei mele).
După ce am părăsit situl, următorul stop a fost la peștera Kaklik, din apropiere, unde am regăsit terasele de travertin, de această dată într-un loc căruia i se spune „micul Pamukkale din adâncuri”.
Peștera s-a format recent, la începutul secolului 21, prin prăbușirea tavanului cavității subterane create de un curent puternic de aer cald. În interior se află o masă de travertin care are caracteristica unei doline, formată ca urmare a curgerii apei din izvoarele de pe sol în peșteră. Are un tavan circular deschis, care lasă să pătrundă lumina soarelui, așa încât pe pereți au crescut mușchi și liane, iederă și alge.
Peștera Kaklik se vizitează rapid – o clipă de încântare în susur de izvor pe fundalul unei imagini unice: nicăieri în lume nu vezi travertinul alb în adâncuri. Un alt loc magic inclus în Circuitul Caria.
Orașul Antalya
Antalya e al cincilea oraș ca mărime al Turciei și unul dintre principalele hub-uri turistice ale Mediteranei, care primește anual în jur de 15 milioane de vizitatori din întreaga lume. Este locul în care ajungi și din care pleci în Circuitul Caria, pe care vei avea ocazia să-l vizitezi pe scurt, bucurându-te de câteva dintre „ilustratele” lui încântătoare. Norocul a făcut ca eu să-l vizitez într-o perioadă în care nu era inundat de turiști, așa încât farmecul său era cu atât mai mare.
Dacă te macină curiozitatea istorică, află că Attalia (așa cum se numea în Antichitate) a fost întemeiat ca port maritim în secolul 2 î.Hr. de către Attalus al II-lea Philadelphus, rege al Pergamului, fiind lăsat moștenire romanilor de către succesorul său, Attalus al III-lea Philometor. Istoria ne povestește că Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Barnaba s-au îmbarcat din acest port în misiunea lor evanghelică spre Antiohia, după cum Poarta lui Hadrian, pe care o poți vedea cu proprii tăi ochi dacă te orientezi cu pricepere în centrul orașului, a fost construită pentru a comemora o vizită a împăratului roman Hadrian în anul 130 d.Hr.
Dar ce să faci și ce să vezi în orașul Antalya în doar câteva ore? O întrebare cu răspunsuri simple, dar complicate, având în vedere timpul scurt pe care-l ai la dispoziție:
Centrul vechi – se numește Kaleiçi (în traducere – „orașul vechi”) și, dincolo de faptul că pune în lumină moștenirea culturală a Antalyei, este realmente fermecător. O armonie arhitectonică în care strălucesc casele istorice de-a lungul străduțelor înguste, care începe de la Poarta lui Hadrian și se termină în portul de agrement, acoperind o suprafață de circa un kilometru pătrat.
O plimbare prin Kaleiçi, în special dacă-l „prinzi” fără turiștii haotici, e un balsam pentru suflet. Vei admira în tihnă repere importante, precum Poarta lui Hadrian (despre care am amintit), Turnul Hıdırlık (despre care se presupune că a fost construit în secolul 2, pe vremea împăratului Hadrian și folosit – diverse versiuni – ca far pentru nave sau ca mausoleu), minaretul Yivli Minare (cu o înălțime de 38 de metri, una dintre primele clădiri islamice din Antalya, ridicat în 1226 sau 1227), bazarul (poate nu unul autentic, precum cele din Istanbul sau Izmir, dar cu o atmosferă similară, unde poți cumpăra de la suveniruri la antichități, târguindu-te strașnic), platforma panoramică din Parcul Keçili (cu priveliști superbe asupra mării, munților, portului și plajei Mermerli) sau portul de agrement (având în minte că încă dinainte de fondarea anticului oraș Attaleia, aici exista un port de pirați numit Korykos).
Pe lângă toate acestea (și multe altele), centrul vechi te poartă pe lângă hoteluri-boutique de mare clasă (apărute în casele cu arhitectură de secol 19), restaurante, cafenele și terase șarmante, grădini cu portocali și fântâni arteziene – adică un mic paradis care e imposibil să nu-ți stârnească cele mai bune sentimente și să-ți meargă la casa kalp-ului (adică a inimii).
Cascada Karpuzkaldıran (sau cascada Düden de Jos) – în Antalya există două cascade cu același nume (Düden), formate de râul cu același nume, unul dintre cele mai mari din sudul Anatoliei. Cea „de jos” se varsă direct în mare, de la o înălțime de 40 de metri, printr-o spectaculoasă cădere de apă. Cascada e amplasată în regiunea Lara, într-o zonă de recreere, practic un parc plin de verdeață, unde oamenii vin să stea pe iarbă, la picnic, sau să ia masa la restaurantele și terasele din jur. Fotografiile cu cascada sunt memorabile și, deși personal nu l-am experimentat (nefiind inclus în Circuitul Caria), am înțeles că există tururi cu vaporașul, care te aduc în apropierea locului în care se varsă cascada, de unde, cu siguranță, pespectiva fotografică e și mai spectaculoasă.
Video – descoperă esența Circuitului Caria:
Circuitul Caria – o parte din Antalya văzută cu ochii sufletului
Să lăsăm noțiunea de „Antalya” așa cum o știm din vacanțele de 5 stele la all-inclusive, care înseamnă burți la soare, piscină și cocktailuri! Sunt bune și astea, când ai copii mici sau ești prea obosit de bolovanii responsabilităților, acumulați de-a lungul unui an de muncă. Dar un călător adevărat nu are timp de stat cu burta la soare. El trebuie să vadă, să cunoască, să acumuleze și să transmită mai departe oamenilor ceea ce a învățat despre locurile prin care a fost.
De aceea, Circuitul Caria e un bun prilej de a cunoaște o parte din regiunea Antalya a Turciei, un loc străvechi pe care istoria s-a scris în secole de mărire și decădere, lăsându-ne nouă, astăzi, privilegiul de a-i citi cu ochii și cu sufletul ceea ce a mai rămas din „cronicile” ei. Vizitează lumea, pentru că lumea e a ta!
Te poți înscrie pentru cele 8 zile de Circuit Caria la agenția Chef de Ducă. Programul, perioada și prețurile le ai aici.
Pin it:
Add Comment