Dintotdeauna, oamenilor le-a plăcut să călătorească. Dacă ar fi să ne gândim la cel mai „plimbăreț” popor din trecut, atunci cu siguranță acesta era cel al vikingilor. Vikingii aveau, cum spune Alexandru Andrieș într-un cântec, furnici pe toată talpa. Și o enormă dorință de a explora și a descoperi noi teritorii. Pe care, desigur, doreau să le cucerească.
Câteva secole mai târziu, în epoca exploratorilor, marile nume, precum Columb sau Magellan, aveau să rămână definitiv în istorie datorită expedițiilor lor, terminate cu descoperiri uriașe ce au schimbat percepția oamenilor despre planeta pe care locuiau și care, unora, le-a deschis apetitul pentru a vedea și ce e mai departe de gardul propriilor curți. Așa se face că în Evul Mediu au existat câțiva oameni care, fără a avea la dispoziție avioane, trenuri și automobile, și-au făcut bocceluța, și-au luat picioarele la sănătoasa și au plecat să descopere lumea largă, urmând apoi să împărtășească și altora din lucrurile pe care le-au văzut.
Ei nu au rămas cunoscuți drept exploratori, dar și-au câștigat un loc în rândurile marilor călători ai istoriei. Un fel de… bloggeri ai vremurilor de altădată. Hai să vedem cine au fost aceștia și pe unde au cutreierat:
Rabban Bar Sauma (1220-1294)
Numit adesea Marco Polo al Orientului, Rabban bar Sauma s-a născut în China, în anul 1220, nu departe de locul în care astăzi se află orașul Beijing. A devenit călugăr creștin nestorian și și-a câștigat un renume pentru actele lui de devotament. La un moment dat, a decis să întreprindă un pelerinaj la Ierusalem, traversând pe jos Asia Centrală. A ajuns până la Bagdad, dar un război din Ținutul Sfânt l-a împiedicat să-și ducă la capăt misiunea.
După câțiva ani petrecuți într-o mânăstire armeană, conducătorul mongol al Iranului l-a rugat pe Rabban să preia o misiune diplomatică în Europa. Neînfricatul călugăr a trecut prin situații dificile în Constantinopole și apoi în Roma, unde câțiva cardinali l-au suspectat că e un eretic. A stat o vreme la curtea regelui Filip al Franței, apoi a ajuns pe coasta Atlanticului, lângă Bordeaux, unde s-a întâlnit cu regele Edward I al Angliei (supranumit „Picioare lungi”).
După ce s-a întors triumfător în Persia, Rabban s-a retras pentru a pune bazele unei mânăstiri în Azerbaidjan, după care a murit în Bagdad, în 1294. De-a lungul vieții și-a ținut cu grijă un jurnal de călătorie, care avea să dezvăluie istoricilor moderni fascinanta perspectivă a unui oriental asupra Europei acelor vremuri. Însemnările lui de călătorie au fost publicate în Anglia, în 1928, sub titlul Călugării lui Kublai Klan, Împăratul Chinei sau Istoria vieții și călătoriile lui Rabban Sawma.
Marco Polo (1254 – 1324)
Marco Polo a fost, probabil, cel mai cunoscut călător din toate timpurile. Fiu al unui înstărit comerciant și neguțător din Veneția, Marco avea o educație aleasă și vorbea patru limbi. La începutul anilor 1270, împreună cu tatăl și unchiul său (Niccolò și Maffeo), a pus la cale o călătorie în Asia. Cei trei au trecut, urmând în bună măsură repere de pe Drumul Mătăsii, prin Persia, Afghanistan și Mongolia, ajungând în final în Cathay, cum i se spunea Chinei în acele vremuri, mai exact în Beijingul de azi.
Acolo au fost primiți la curtea regelui Kublai Khan, care a fost impresionat de inteligența și modestia lui Marco, pe care l-a numit emisar pentru India și Burma, trimițându-l să-l reprezinte în multe misiuni diplomatice de-a lungul și de-a latul imperiului.
17 ani a stat Marco Polo în China, timp în care a văzut și trăit multe lucruri necunoscute europenilor. În jurul anului 1291, Marco s-a oferit să o însoțească pe prințesa mongolă Kököchin în Persia, acolo unde au ajuns în jur de 1293. Împreună cu tatăl și unchiul său, au decis apoi să călătorească la Constantinopole și să se reîntoarcă în Veneția. În orașul natal au revenit după 24 de ani de absență, doar că, în acel moment, Veneția se afla în război cu Genova.
Marco a fost întemnițat și, în perioada închisorii, i-a dictat poveștile lui din China unui coleg de celulă, Rustichello da Pisa, rezultatul fiind celebrele însemnări de călătorie ce aveau să fie publicate sub titlul Călătoriile lui Marco Polo. A fost eliberat în 1299 și a devenit un comerciant de vază, s-a căsătorit și a avut trei fiice. A murit în 1324 și e îngropat în biserica San Lorenzo din Veneția.
William de Rubruck (1220 – 1293)
După prima invazie mongolă a Europei, marile puteri de pe Bătrânul Continent au trimis câțiva ambasadori la curtea Marelui Khan. De departe cel mai proeminent dintre aceștia a fost călugărul Willam de Rubruck, care, de fapt, nu era nicidecum un ambasador și care a ajuns în Mongolia mai degrabă accidental.
În timpul celei de-a șaptea Cruciade, William i-a cerut permisiunea regelui Ludovic al IX-lea al Franței să călătorească din Palestina în Rusia, acolo unde el spera să-i întâlnească pe creștinii făcuți sclavi de mongoli pe parcursul invaziei Ungariei, cu un deceniu mai devreme. Dar când a ajuns în Rusia, mongolii au înțeles complet greșit natura misiunii sale și au crezut că e un ambasador oficial. Așa că l-au trimis la curtea lui Mongke Khan, în Mongolia.
William nu avea cum să se opună, prin urmare s-a trezit purtat spre Karakorum, acolo unde a vorbit cu Mongke și a participat la o dezbatere formală între creștini, musulmani și budiști, la finalul căreia toată lumea s-a îmbătat. William s-a reîntors în Franța în jurul anului 1255, după care a relatat cu umor întâmplările sale din lunga călătorie, cartea Jurnalul lui William de Rubruck tipărindu-se și azi. Printre alte lucruri, el a fost cel care a informat Europa Medievală despre existența budismului și i-a contrazis vehement pe creatorii de hărți care spuneau că Marea Caspică nu e o mare continentală.
Xuanzang (cca. 602 – 664)
Xuanzang a fost un călugăr budist chinez, totodată cărturar, călător și translator, născut în provincia Henan, care a călătorit în India în secolul 7 și a descris apoi interacțiunea dintre budismul chinez și cel indian în perioada de început a dinastiei Tang.
Pe timpul călătoriei în care a identificat originile religiei budiste, Xuanzang a vizitat multe situri sfinte budiste, aflate acum pe teritoriile Pakistanului, Indiei, Nepalului și Bangladeshului. Se spune despre el că obișnuia să călătorească de unul singur, că era curios, curtenitor, determinat, inteligent și curajos. Călătoria lui prin India a durat 17 ani și a fost documentată în detaliu în textul în limba chineză Însemnările marelui Tang în regiunile de vest, care a inspirat peste ani romanul Călătorie în vest, scris de Wu Cheng’en în perioada dinastiei Ming, la nouă secole după moartea lui Xuanzang.
În timpul peregrinărilor sale, Xuanzang a suferit de foame, a fost tâlhărit, aproape a murit de sete și a supraviețuit unei avalanșe.
Benjamin din Tudela (cca. 1130 – 1173)
Jurnalul de călătorie al lui Benjamin de Tudela a rămas singura sursă de informații despre viața acestui evreu născut în Tudela (Spania – Regatul Navarrei), în jurul anului 1130. În decursul vieții, el a vizitat Europa, Asia și Africa, iar descrierile lui savuroase despre vestul Asiei le preced cu o sută de ani pe cele ale lui Marco Polo. Benjamin avea o educație aleasă și cunoștea multe limbi străine, el rămânând o figură marcantă în istoria evreilor dar și pentru geografia mondială.
Călătoriile lui au început cu Barcelona și sudul Franței, după care și-a petrecut o perioadă în Roma, înainte de a călători prin sudul Europei, prin Grecia către Constantinopole. De acolo a luat o corabie, îmbarcându-se către Ținutul Sfânt și și-a continuat călătoria prin Palestina și Siria spre Bagdad și Persia. Scrierile lui descriu Sri Lanka și China, dar la un moment dat povestirile devin fantastice, mulți istorici fiind de părere că nu a ajuns, totuși, mai departe de Golful Persic.
Benjamin s-a axat pe descrierea valorilor comunităților evreiești întâlnite în drumurile lui, care mai târziu au fost ignorate de către alți călători, așa încât Călătoriile lui Benjamin rămâne cea mai bună descriere a acestei lumi ascunse a epocii medievale. Scris în ebraică, itinerariul lui a fost tradus în latină și, mai târziu, în majoritatea limbilor europene, primind o atenție specială din partea cărturarilor renascentiști din secolul 16.
Ibn Battuta (1304 – 1368/69)
Mulți afirmă despre Ibn Battuta că a fost cel mai mare călător al tuturor timpurilor. Și asta fiindcă dacă ceilalți călători medievali peregrinau în scopuri ce țineau de comerț, diplomație sau religie, Ibn Battuta pur și simplu adora să călătorească. O făcea de plăcere. Ca urmare, el a parcurs mai mulți kilometri ca oricine până la inventarea motorului cu aburi, din simpla dorință de a descoperi locuri noi, a le vedea și înțelege: 117.000. Prin comparație, Marco Polo a parcurs 12.000 de kilometri.
Născut într-o înstărită familie marocană, pe 25 februarie 1304, Ibn a fost trimis în tinerețe în pelerinaj la Mecca, în ideea de a se pregăti pentru o carieră de judecător islamic. Nu a prins drag de ea, în schimb s-a îndrăgostit de călătorii și, în loc să se întoarcă acasă, a traversat Orientul Mijlociu, apoi a navigat spre coasta de est a Africii, până în Tanzania de azi.
Rămas fără bani, Ibn Battuta a decis să călătorească apoi la Delhi, auzind că sultanul Indiei era extrem de generos. A urmat un itinerar prin Turcia, Crimeea, Constantinopole și de-a lungul fluviului Volga. În cele din urmă a ajuns în Afghanistan și a trecut în India, unde sultanul l-a umplut de daruri și l-a trimis într-o misiune diplomatică în China.
Din nefericire, pe drum a fost tâlhărit, prins în mijlocul unui război și, într-un final, a eșuat, pierzând toate darurile primite de la sultan. Temându-se să se întoarcă la Delhi, a petrecut câțiva ani ascunzându-se în Maldive, după care a vizitat Sri Lanka, Bengal și Sumatra, înainte de a ajunge în China, în jurul anului 1345.
Doi ani mai târziu s-a întors în Orientul Mijlociu, unde a găsit regiunea distrusă de molima ciumei negre, așa că a ales să se reîntoarcă acasă, în Maroc. După o escapadă rapidă în Spania, s-a îmbarcat în ultima lui mare călătorie, traversând deșertul Sahara și explorând Imperiul Malian și Timbuktu. În 1353 s-a întors în Maroc, și-a scris memoriile, dictându-le unui cărturar pe care-l cunoscuse în Granada, și a dispărut, în 1368 sau 69.
Nu există vreo dovadă a faptului că Ibn Battuta a făcut vreo însemnare în timpul celor 29 de ani de călătorii. A dictat totul bazându-se pe memorie și pe propriile observații, dar și copiind descrieri ale unor călători anteriori. Călătoriile lui Ibn Battuta, așa cum a fost editată în zilele noastre cartea ce relatează experiențele sale, rămâne însă o capodoperă ce reflectă experiențele suculente ale unui mare călător al vremurilor de altădată.
Citește și: 7 citate legate de călătorie, care să-ți inspire următoarea plecare
Add Comment