Sunt în Muzeul de Istorie a Artei din Viena și stau de câteva minute în fața tabloului „Vânători în zăpadă”, pictat de Pieter Bruegel cel Bătrân, în 1565. Acum vreo 40 de ani, stăteam cu Istoria Artei în mâini, privind fascinat, cu ochi de copil, la același tablou. Primul „meu” tablou, din care încercam să înțeleg cum a fost posibil ca un om să „fotografieze” la vremea aia un peisaj în care niște vânători își caută prada în vreme ce, în valea înghețată, oamenii patinează sau joacă hochei.
Nu mă pot desprinde de pictura Bătrânului. E 12 noaptea și sunt într-un tur privat al colecției de tablouri semnate Pieter Bruegel cel Bătrân, expuse în Kunsthistorisches Museum. Viena e ca un fluviu artistic, o prelungire a Dunării ce-i înnobilează peisajele. Odată ce te îmbarci pentru o călătorie, te duce din port în port, alimentându-ți pornirile către pictură, arhitectură, muzică, sculptură și, în același timp, făcându-te să-ți dorești mai mult, din ce în ce mai mult.
Viena a fost desemnat, în 2018, „the most liveable city in the world”. Dacă am traduce mot-a-mot, i-am spune „cel mai locuibil oraș din lume”. Dar mai degrabă l-aș defini drept „orașul în care se trăiește cel mai bine”. E un clasament pe care îl face an de an revista The Economist, care pune cap la cap câțiva factori esențiali pentru traiul urban: stabilitate și siguranță, servicii medicale, cultură și mediu, educație, infrastructură. Anul acesta, Viena a obținut un rating de 99,1, ocupând primul loc. Mă smulg din fața vânătorilor lui Bruegel și ies în fața Muzeului de Istorie a Artei. Un grup de studenți cântă în surdină o piesă folk. Cel mai locuibil oraș?
Dacă cetățenii orașului sunt fericiți, și turiștii sunt fericiți
Probabil e nevoie să trăiești în Viena ca să-ți dai seama dacă venerabilul oraș austriac este atât de „locuibil”. Am ascultat patru reprezentanți de seamă ai orașului, vorbind despre cum e să locuiești în capitala Austriei. Patru oameni proveniți din zone diferite: artă, gastronomie, design, muzică. Fiecare cu experiențele lor, cu sentimentele lor vizavi de un oraș care i-a adoptat și căruia, la rândul lor, ei i-au dăruit un strop din notorietatea personală.
Jasper Sharp e curator și istoric de artă. S-a mutat în Austria în 2006 și în prezent e curator adjunct de artă contemporană și modernă, la Muzeul de Istorie a Artei. Englezul cu umor fin a povestit că relocarea în Viena, după câțiva ani de Veneția, a fost „piece of cake”. Asta pentru că orașul se hrănește cu artă pe pâine, dar mai ales pentru că totul a curs cât se poate de „smooth”. „Credeți-mă, după experiența din Italia, aici m-am trezit în Paradis”.
Konstantin Filippou, chef cu două stele Michelin, proprietar al unui restaurant de top, e în Viena de la 7 ani și încearcă să aducă un pic de spirit mediteraneean din originile sale grecești, într-o Europă Centrală în care tendința e ca totul să devină din ce în ce mai organic, atunci când e vorba de mâncare. Iar în Viena, Filippou reușește să găsească suficient de mulți producători locali care să-i satisfacă pretențiile de chef renumit.
Pe de altă parte, Lilli Hollein, directoarea și co-fondatoarea evenimentului Vienna Design Week, cel mai mare festival de design din Austria, știe că Viena e orașul în care își poate pune cel mai bine în practică principiile, unul dintre acestea fiind acela că „multă lume nu a remarcat încă, dar designul nu e doar despre a înfrumuseța, ci și despre a face un produs mai bun”.
În fine, dar nu în cele din urmă, Tom Neuwirth, cunoscut lumii drept Conchita Wurst, personajul cu barbă care a câștigat Eurovisionul pentru Austria la ediția ce a avut loc în Copenhaga, în 2014, are un apartament în Viena, oraș care-l inspiră atât de mult încât în octombrie 2018 a lansat, împreună cu Orchestra Simfonică din Viena, albumul intitulat „From Vienna with love”.
I-am ascultat pe toți acești patru ambasadori vienezi, în cadrul unui eveniment internațional desfășurat la Teatrul Odeon, realizând o dată în plus că prestigiul unui oraș stă și în oamenii care-l reprezintă. Dar cel mai bine întipărite în memorie aveau să rămână cuvintele lui Norbert Kettner, CEO al Biroului de Turism al Vienei: „Nu sistemul politic trebuie să dețină brandul unui oraș. În Viena am înțeles tot ce trebuie să facem în privința calității vieții. Iar în privința infrastructurii, aceasta trebuie folosită în folosul locuitorilor orașului. Dacă ei se simt bine, atunci și turiștii se vor simți bine, automat”.
Ce poate fi mai adevărat? Viena e un oraș care a avut mereu grijă de cetățenii lui. Și chiar dacă principala moștenire a orașului e arta, o incursiune mai adâncă în referințele mai puțin cunoscute ale Vienei te aduce față-n față cu unele dintre motivele pentru care astăzi capitala Austriei e „cel mai locuibil oraș din lume”.
Să curgă vinul!
În nicio capitală a lumii, în afară de Viena, nu se produce vin. Motivul pare simplu: pe dealurile care înconjoară orașul, oamenii au cultivat struguri încă din secolul 12. În secolul 16, deja Viena avea o cultură a vinului, urbea fiind împânzită de numeroase Heurigen (taverne cu vin), care se regăsesc și azi în calea vizitatorului prieten cu Bachus.
Cultura viticolă a orașului a crescut de la an la an, iar astăzi Viena este considerat unul dintre clasicele orașe ale vinului. Sunt nu mai puțin de 630 de producători care îngrijesc podgorii ce se întind pe o suprafață de 680 de hectare, și care produc anual 2,4 milioane de litri de vin, în proporție de 80%, alb. Partea frumoasă este că la majoritatea dintre acestea poți ajunge pe jos, cu tramvaiul sau cu trenul, iar vienezii le-au transformat într-un adevărat loc de promenadă.
O idee bună într-o zi însorită de toamnă este să-ți iei familia și să mergi să te plimbi în vie, trecând Dunărea, cu mașina sau cu bicicleta. E ca o excursie la țară, doar că „țara” e-n oraș, la câteva minute distanță.
Am fost în podgoriile vinăriei Christ, unde se produce vin de peste 40 de ani, pentru a învăța mai multe despre vinurile vieneze. E o experiență cu degustări și povești. Nu am devenit un fan al vinurilor în sine, deși unele sunt chiar foarte bune (recomand Gruner Veltiner, Weissburgundee sau, în special, Gemischter Satz – vin popular în Viena, un „come back” al modului tradițional de producție). Dar am rămas fascinat de felul în care Rainer Christ își prezenta filosofia viticolă. De la designul beciurilor, la cel al tavernei, al Heurigen-ului care are o istorie de un secol și care a fost transformat într-o adevărată instituție de socializare, în mijlocul suburbiei Jedlersdorf, încântătorul cartier aflat în nord-vestul orașului.
Melcii voștri…
Viena e locul în care poți trece rapid de la sentimentul de orășean la cel de țăran. Sau la cel de țăran modern. Pentru că există ferme lângă stațiile de metrou, ceea ce, să recunoaștem, nu vezi pretutindeni. Una dintre acestea este ferma de melci a lui Gugumuck.
Andreas Gugumuck e un personaj. Unul care a transformat o clădire ce datează de acum 400 de ani, din cartierul Rothneusiedl, aflat în sudul Vienei, într-o fermă de melci. Aparent, vienezii au o tradiție îndelungată în a prepara și consuma melci, iar aceasta vine de undeva din întunecatul Ev Mediu, când melcii erau considerați o delicatesă. Ba chiar, până în secolul 19, a existat și o piață de melci în Viena, unde fermierii vindeau „stridia săracului” în nu mai puțin de opt varietăți, pe diverse categorii de prețuri, în funcție de calitate și mărime.
Melcii înseamnă carne. Iar carnea e de mâncare, ba chiar este considerată mâncarea viitorului, fiind plină de proteine. Gugumuck are o șapcă șmecherească, poartă bretele și vorbește atât de frumos despre melci, încât îți vine să-l iei acasă. Te duce pe câmpul pe care, sub scânduri puse la soare, își duc viața mii de creaturi cu casa-n spate, apoi te invită la o degustare de melci, preparați în două variante, cu brânză multă, cu un strop de usturoi („e fals pusă problema atunci când se spune că melcii trebuie preparați cu mult usturoi”) și cu mult unt.
Gugumuck se laudă că nu folosește chimicale în creșterea melcilor săi, care trăiesc într-un mediu curat, pe floarea soarelui, frunze de sfeclă roșie și o mulțime de alte ierburi, de la cimbru la chimen. Ba mai mult, la fiecare două zile, îi hrănește cu un amestec organic. Apoi îi livrează celor mai bune restaurante din Viena, din Germania sau din America.
O ciupercă, ciup!
Când ești student, încerci să faci rost de bani ca să te-ntreții. Doar că unii studenți fac lucrul ăsta în urma unor idei spectaculoase, care urmează să le aducă nu doar bani, ci și notorietate. E cazul a doi tineri vienezi, care s-au inspirat după o idee japoneză și au decis să o implementeze cu curaj: să crească ciuperci pe zaț de cafea. Unde? Într-un beci din mijlocul Vienei.
Așa a apărut în anul 2014 Hut & Stiel, ciupercăria lui Florian și Manuel. La prima vedere, n-ai crede că se pot crește ciuperci într-o pivniță. Dar la una mai atentă, rămâi cu gura căscată. Interesant este însă modul în care cresc ciupercile celor doi: pe zaț de cafea. Fiindcă tinerii vienezi au dus o campanie de uzură pentru a colecta zațul rămas de la cafelele a numeroase companii din Viena, de la cafenele și restaurante, la birouri de fimă. Îl colectează, îl pun în saci de plastic, adaugă sporii de ciuperci, un mix de alte ingrediente, sigilează pungile și, în 2-3 săptămâni, se trezesc cu ditamai ciupercile, pe care apoi le vând, în special restaurantelor din oraș.
O idee originală, pliată pe o nișă identificată perfect, pentru că austriecii consumă ciuperci în multe forma și în cantități uriașe. „Conceptul zațului de cafea poate funcționa doar în oraș. La țară nu ar fi sustenabil, din cauza distanțelor mari. Ne folosim de cafea pentru că există resurse infinite într-un oraș în care se consumă multă. Simțim că în mediul urban începe să dispară relația cu alimentele, iar noi ne propunem să dăm prilejul oamenilor să se întrebe cu plăcere de unde le provine mâncarea”, spune Florian, având în privire sclipirea celui care e convins că a reușit să facă o treabă bună. Și cine-l poate contrazice?
Viena cea acră
„Mai întâi trebuie să miroși. Apoi trebuie să guști, după care trebuie să aștepți”. Erwin Gegenbauer a învățat asta la vârsta de 14 ani, după ce o sticlă de vin bun a fost lăsată deschisă în camera lui, iar vinul s-a transformat în oțet după câteva zile. După ani de studii, Herr Gegenbauer a ajuns astăzi, așa cum cu modestie se auto-definește, „cel mai mic producător de oțet din lume”.
Doar că oțetarul Gegenbauer, prieten bun cu melcarul Gugumuck, de mai sus, produce oțet din aproape orice. A ridicat oțetul la rang de artă și ți-l „vinde” ca pe cea mai de succes capodoperă expusă într-un muzeu din Viena. Are și motive, fiindcă oțeturile lui sunt excepționale. Indiferent că sunt din mere, sparanghel, cireșe amare, soc, lemongrass, castravete, pepene sau bere.
Nu mai puțin de 70 de tipuri de oțet se înghesuie în portofoliul acestui domn jovial, care a învățat să nu facă niciodată rabat de la calitate, și care se mândrește cu faptul că, de la un punct încolo, a simțit că nu banii sunt importanți, fiindcă aceștia ajung să-ți domine viața. Pasiunea e importantă. Iar pasiunea lui este să producă oțet, într-o „întreprindere” din Viena în care a reușit să amenajeze inclusiv câteva camere în regim hotelier, de unde oaspeții au acces la întregul proces de producție.
Cei mai importanți bucătari din Viena îi caută oțeturile, iar Gegenbauer e fericit că acestea ajung peste tot în lume. Deși cantitățile nu sunt mari, iar litrul de oțet variază între 12 și 28 de euro.
Gugumuck, Florian & Manuel și Gegenbauer sunt doar trei dintre poveștile Vienei moderne. E adevărat că infrastructura unui oraș contează enorm. E la fel de adevărat că sistemul social e esențial. Dar la fel de adevărat e că fără niște oameni care să-i definească și să-i imprime valoarea, orice oraș e mai trist, mai puțin ofertant și, automat, mai puțin… locuibil.
Articol apărut în revista Sinteza, ian-feb 2019
Add Comment