Penang! Poate că nu ai auzit până acum de regiunea aceasta din Malaezia. Sau poate că, dimpotrivă, ai auzit despre o regiune căreia i se spune Perla Orientului. Sigur, sunt multe „perle” prin Asia, dar una singură mai are și renumele de a fi capitala gastronomică a Malaeziei: Penang!
După un reconfortant zbor cu Qatar Airways (direct în Penang, via Doha), prima masă luată în Penang îmi confirmă asta. Sunt la restaurantul Hai Nan Town și, pe mijlocul unei mese rotitoare, o femeie aduce continuu boluri și farfurii cu delicii locale. Ei le spun preparate Nyonya și Hainenese și orice ar însemna asta, sunt delicioase. Ca să le definim, totuși, Nyonya e un subgrup ce aparține comunității chineze iar Hainan e cea mai sudică provincie din China, în fapt, o insulă cu climat tropical. Când vine vorba de mâncare, Nyonya + Hainan = love, în decor de Penang.
De fapt, sunt pe insula Penang (Pulau Penang, ca să fiu riguros), în capitala George Town. Regiunea în sine include și o parte continentală (ele find despărțite de Strâmtoarea Malacca), dar asta nu o transformă în mai mult decât al doilea cel mai mic stat malaezian. Cu o populație de 1,7 milioane, Penang bate recorduri legate de densitate. Prin contrast, George Town e al doilea cel mai mare oraș al Malaeziei.
Sunt informații pe care Chandra ni le livrează într-o mangleză de efect. Mai întâi, Chandra nu e o malaeziancă superbă, gata să te seducă după ce-ți aruncă o privire ucigătoare, ci e ghidul nostru. Cu un look ce aduce cu o combinație între un hippie întârziat și un șofer de taxi uns cu toate alifiile, lui Chandra i se mai spune „Luna” pentru că, desigur, acest nume e o zeitate selenară hindusă. Iar mangleza („manglish”, de fapt) este moștenirea rămasă din perioada colonialistă britanică. Te-ai prins, nu-i așa: malaeziană + engleză = love. Totul e o ecuație cu zeci de cunoscute. Ca să fiu corect, Chandra vorbește engleză, pentru că dacă ar vorbi manglish-ul, am deveni confuzi.
Penang, al doilea Silicon Valley
Cert e că Chandra știe de toate. Iar dacă nu știe, probabil inventează. Oricum, face ghidaj de 30 de ani și cunoaște fiecare cotlon al insulei. Cel mai fericit e când trecem prin Silicon Valley-ul local. Penang e al doilea cel mai mare producător de microchipuri din lume, după San Francisco. Iar asta e suficient pentru a face din această insulă un mic paradis. Cu alte cuvinte, oamenii o duc bine, câștigă bine, mănâncă bine, prosperă. Până anul trecut nici măcar nu au avut taxe, iar cele 8% impuse recent i-a supărat pe partidul de guvernământ. „În Penang votăm mereu pe dos, cu opoziția”, explică Chandra. „De aceea, s-au supărat pe noi și ne-au introdus taxe”. 8%. Mă gândesc la cele peste 40% din România și parcă mi-aș dori să știu să produc și eu un microchip.
Ringgit-ul, moneda locală, e la paritate cu leul. De aceea, e simplu. 1 ringgit = 1 leu. Nu la fel stau lucrurile, de pildă, când vorbim de prețuri. Prețul unui litru de benzină: 2,5 ringgits. Prețul unui apartament cu 4 camere: 75.000 ringgits. Salariul minim e de 1000 de ringgits. Un fel de directoraș ajunge la 3-4000. Dacă are o soție care câștigă și ea vreo 2000, familia o duce fără griji. Cele 500 de fabrici de microchipuri duduie.
Peisajul urban e un mix de semi-zgârie nori și case rurale. Chandra povestește că pe vremea când era copil, insula Penang era un mare sat. Tot ce e clădire înaltă s-a construit în ultimii 30 de ani. Normal: ce microchipuri produceai acum 30 de ani? Poate chipuri micro, cioplite în lemn. Sau în nuci de cocos.
Istoria Penangului a început abia pe la finalul secolului 18, când căpitanul Francis Light a pus bazele orașului George Town. În 1867, Penang devenea colonie britanică, iar lucrurile au rămas așa până la invazia japoneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Oameni tenaci, insularii au revenit în 1845, dar Penang a intrat apoi în Federația Malaya, care în 1957 și-a câștigat independența și a devenit Malaezia. Nu e o istorie mai cruntă sau mai blândă ca a altora – mai degrabă semnificativ este că insula Penang a început să conteze în anii ’70, când a fost orientată spre zona tech.
Mai iau un crevete caramelizat și privesc cum o nouă rundă de ploaie se abate asupra Penangului. Musonii își fac treaba în octombrie, fără a se abate prea tare de la program. Vino să vezi Penang din ianuarie în martie, ca să ai parte de sezonul uscat. Care oricum nu e uscat, fiindcă umiditatea nu scade niciodată sub 75%. Dar atunci nu prea plouă. Acum plouă în reprize, fapt pentru care nu ai de ales decât să te rogi la Zeița Ploii (eventual cu o șpagă) sau să driblezi dușurile adăpostindu-te pentru un prânz sau o cafea.
Ce să faci și ce să vezi în Penang
Dar ce să faci și ce să vezi în Penang? Aceasta-i întrebarea… oricărui călător, ba chiar și a oricărui turist. La prima vedere, Penang nu pare o insulă extrem de ofertantă, în comparație cu, să zicem, nordica vecină Langkawi, poate cea mai cunoscută destinație de plajă a Malaeziei. Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa.
Plecăm într-un tur „UNESCO” al capitalei George Town. Așa cum scrie și ghidul Lonely Planet, George Town e un „cocktail urban”. O îmbinare de vechi și nou, în care Little India și Chinatown sunt cei doi poli ai „puterii” și în care străzile din Orașul Vechi fac deliciul oricărei plimbări prin orașul cu peste 700.000 de locuitori.
E o relaxare generală în George Town, care plutește în aer ca o aromă de mango (am evitat să spun „de durian”, fructul atât de iubit de malaezieni și atât de hulit de către oricine îl miroase). Restaurante, mai mici sau mai mari, magazinașe de suveniruri sau de obiecte de zi cu zi, chiar și mall-uri, pe ici, pe colo.
Pe undeva, George Town păstrează aerul colonial de odinioară. Îl respir din plin, mergând pe Lebuh Armenian. Cum ar veni, strada armenească. Evident, pe vremuri aici se presupune că trăiau armeni. Care, în mod miraculos și misterios, s-au evaporat, în urma lor rămânând, totuși, cel mai luxos stabiliment al insulei: Eastern & Oriental Hotel. Au existat însă societățile secrete chinezești, care au făcut ravagii prin Penang în a doua parte a secolului 19.
Una peste alta, armenească sau chinezească, strada aceasta e mândria localnicilor. Presupun că în primul rând datorită boemiei pe care o etalează. Chandra exultă arătând către arta stradală, concretizată în câteva desene pe pereții caselor ce-și mențin un aspect romantic. Iar tema principală a acestor desene este bicicleta (deși Chandra a părut mai entuziasmat la desenul unui șoarece aproape șters, pândit după colțul unei case de o pisică hulpavă – „Come see the mouse! The Mouse!!!”).
Pe lângă desene și case, hotelurile-boutique și templele chinezești întregesc tabloul acestei zone pitorești. Odată ce cotesc la dreapta, în dreptul unui asemenea templu, privind la ricșarii plictisiți ce așteaptă să plimbe turiști cu aer burghez, realizez că farmecul acestui oraș ar trebui savurat pe îndelete, vreme de mai multe săptămâni. Oprim într-o cafenea, în care doi puști zâmbesc frumos în timp ce-ți servesc băuturile și, de la balconul acesteia, George Town îmi amintește de Hala Traian a copilăriei mele. Mă aștept să aud un tramvai zgâlțâindu-se pe șine, dar în Penang nu sunt tramvaie, așa că revin rapid la realitate după câțiva pași care mă poartă într-o zonă unică, nu înainte de a traversa o intersecție cu prima trecere de pietoni în diagonală pe care am văzut-o vreodată.
Un strop de video George Town:
George Town, diversitate culturală și spirituală
Patru lăcașe de cult diferite, aflate într-un areal comun: un templu hindus, o moschee, un templu chinezesc și o biserică anglicană. Trei construcții care „vorbesc” despre toleranță și înțelegere și care-mi amintesc de faptul că în Malaezia există 21 de sărbători publice, care țin de diferite religii, și care sunt sărbătorite, la comun, de toți credincioșii. Pe scurt, dacă e Crăciunul, acesta e sărbătorit inclusiv de hinduși.
Intru în templul chinezesc, unde mă învăluie fumul bețișoarelor parfumate. Într-o încăpere, urnele celor transformați în cenușă sunt înghesuite pe un perete și parcă îmi imaginez spiritele acestora cum bântuie, invizibile, perimetrul. Ies în curtea în care un câine rău latră cu sârg și continui plimbarea către moscheea albă, despre care aflu că a împlinit 217 ani.
Intru și în biserica anglicană St. George, salutându-l pe venerabilul de la intrare, care îmi spune de treisutepaișpe ori că, la anul, biserica va împlini 200 de ani (ceea ce o face cea mai veche biserică anglicană din sud-estul Asiei). Îi spun că avem și noi o biserică anglicană în București și îi arăt poza acesteia. „E foarte frumoasă, dar e diferită”. Chiar este: a noastră e din cărămidă roșie, a lor e din calcar alb. Deși pe dedesubtul grinzilor e lemn de mahon, adus de prin India, motiv pentru care venerabilul e mândru și, înainte de plecare, îmi reamintește un lucru: „Eu nu sunt membru al acestui ordin, dar să știi că la anul această biserică împlinește 200 de ani de existență”. Amin!
În plimbarea prin George Town am trecut și pe lângă alte obiective de interes, pe care, dacă ajungi aici, le poți studia, mai mult sau mai puțin. Printre ele, Clan Jetties – șase diguri (inițial au fost șapte), considerate ultimele bastioane ale vechilor chinezi care au locuit în Penang, în fapt un șir de locuințe pe apă, denumite după vechile clanuri chinezești, Chew Jetty fiind cel mai popular printre turiști. Poți merge pe pontonul lung, care străpunge apa, mărginit de o parte și alta cu case și magazine, în capătul căruia te așteaptă un templu micuț.
De asemenea, poți consemna, eventual în trecere, clădiri istorice precum Muzeul de Stat și Galeriile de Artă, Fortul Cornwallis, Primăria și vechea Primărie. Ia-ți în calcul, însă, să nu ratezi o casă spectaculoasă, transformată într-un fel de muzeu: Peranakan Mansion.
Un Mansion de cinci stele: Peranakan
Peranakan Mansion a fost cândva reședința căpitanului chinez Chung Keng Kwee, un erou al secolului 19, un filantrop milionar, un vizionar, un antreprenor și un comerciant, respectat atât de comunitatea locală cât și de colonialiști, lider al unei societăți secrete și, cred, un soi de mafiot în sensul bun al cuvântului.
Pe de altă parte, paranakanii au reprezentant o importantă cultură locală chineză (înglobau două comunități: Baba și Nyonya), reprezentativă pentru zonele Penang, Malacca și Singapore. Aceștia – chinezi emigranți în Malaezia, în secolul 16 – aveau un stil de viață unic, cu obiceiuri și tradiții care au definit o moștenire extrem de importantă, ale cărei influențe se regăsesc azi în limba și gastronomia Penangului.
În Mansionul Peranakan, construit la finalul secolului 19, descoperi o lume uluitoare, transpusă într-un adevărat palat restaurat, cu încăperi fabuloase, de la sufrageria somptuoasă și livingul în care se servea masa (cu farfuriile și tacâmurile pregătite), până la săli dedicate bijuteriilor, pantofilor, artefactelor, etc. Un amestec eclectic de gresie englezească, feronerie scoțiană și mobilă europeană, laolaltă cu panourile chinezești, sculptate în lemn. 20 de lei intrarea, pentru un tur de circa o oră, pe care e imposibil să nu-l savurezi. Eu am rămas cu imaginea celor două uriașe oglinzi de-o parte și de alta a locului în care se servea masa, explicația prezenței acestora fiind că, așezat în capul mesei, cu fața spre intrare, Chung Keng Kwee putea să vadă în orice moment dacă apare vreun atacator, din stânga, din dreapta sau din față.
Viața de noapte în Penang
Nici viața de noapte din Penang nu e un capitol banal. Iar recomandarea principală se îndreaptă către street food-urile din George Town. Eu am luat la pas strada Chulia, pe care m-am oprit într-un bar cu muzică live pentru a savura o farfurie cu Char Koay Teow, probabil cel mai reprezentativ preparat malaezian – tăiței de orez prăjiți, cu sos de soia și de stridii, și cu diverse chestii printre ei, de la creveți la alune.
Pe Lebuh Chulia (te-ai prins că „Lebuh” înseamnă stradă) am descoperit și tarabele cu „bețe” (Lok Lok). Mai exact, cu frigărui de tot felul, vegetale și animale. Flămândul care dorește să-și izbăvească foamea, urmează următorul procedeu: cere o farfurie, după care se auto-servește cu câte bețe dorește, având grijă să le păstreze. Bețele au capetele de care le apuci colorate în diverse culori, fiecare reprezentând o categorie (cu preț diferit): pui, pește, fructe de mare, legume etc. După ce ai terminat de mâncat, vânzătorul îți numără bețele și face totalul. Cam cât costă o frigăruie? Cea mai scumpă era 1,6 lei (am precizat deja că 1 ringgat = 1 leu) iar cea mai ieftină… 50 de bani. Cu 10 lei mănânci o cină copioasă.
Alte food streets din Penang sunt Jalan Gurdwara, Bangkok Lane, Lebuh Tamil, Penang Road.
Penang Hill, obiectivul obligatoriu
Se spune că nu ai fost în Penang, dacă n-ai urcat pe Penang Hill. Adică pe dealul Penang, care mie mi s-a părut mai degrabă un munte micuț. E vorba, de fapt, de câteva dealuri, cel mai înalt dintre ele având 833 metri. Penang Hill se află la circa 6 km de George Town și se poate escalada prin intermediul unui trenuleț – Penang Hill Railway, un funicular rapid care se laudă cu două lucruri: transportă anual peste un milion de vizitatori pe dealul Penang și are cel mai abrupt tunel din lume și cea mai mare lungime din Asia (1996 metri).
Ce-i drept, funicularul e impresionant. Urcând cu el, mi-am amintit de cel care urcă dealul Devei, până la cetate, și care a suferit două defecțiuni în această vară, lăsând turiștii să coboare de pe mijlocul dealului. Penang Hill Railway a fost inaugurat în 1920, de către colonialiștii britanici care doreau să urce pe deal pentru a avea parte de aer curat. După mai multe renovări, de-a lungul anilor, în 2010 a fost schimbat complet, permițând pasagerilor să facă drumul dintr-o bucată (și nu din două, cum se întâmpla până atunci).
Până sus faci cam 5 minute, biletul costă 30 RM (varianta rapidă, fără a sta la coadă) sau 10 RM (varianta cu coadă). Întrebarea este ce găsești sus, dar având în vedere că toată lumea se urcă pe deal, e clar că acolo sunt lucruri interesante. În primul rând, peisajele. Nu există loc mai bun de unde să „survolezi” insula cu privirea și, o bună parte din timp ți-l ocupi cu fotografiatul zărilor. Fie că e vorba de mare, de blocurile înalte sau de pădurea tropicală, panoramele sunt extraordinare.
Pe mine m-a întâmpinat sus o atmosferă de oarecare bâlci. Era ca și cum malaezienii ieșiseră cu mic, cu mare, la un picnic în pădure. Și totuși, era un bâlci de o eleganță reținută. La o terasă cânta muzică de calitate, oamenii erau liniștiți, nu vedeai fum de „mici” ieșind de la cine știe ce grătar. Pe Penang Hill se află o clădire foarte veche (Convalescent Bungalow, care datează din 1803) și alte câteva exemple de arhitectură colonială britanică, alături de clădiri asiatice moderne.
Între primele se numără Bel Retiro, un bungalow construit în 1789 pentru Guvernatorul insulei, rămas încă de atunci în proprietatea autorităților. În plus, poți vizita un templul hindus, dar și o moschee, poți admira un tun vechi de 250 de ani și, mai ales, poți face drumeții. Mai există un muzeu al bufnițelor, un pavilion în care poți experimenta o simulare de cutremur și de taifun, un mini-sat, o grădină cu „dinozauri”, un spa și alte asemenea atracții care să te facă să-ți petreci o zi plină.
The Habitat – o plimbare prin pădurea tropicală
Dar principala parte (și cea mai interesantă) a incursiunii pe deal a fost plimbarea făcută prin The Habitat. Acesta este un loc care-și propune să te reconecteze cu natura, aruncându-te în mijlocul unei păduri tropicale care are o vechime de 130 milioane de ani. Este, practic, o plimbare de circa o oră, prin mijlocul acestei păduri, pe un traseu excelent amenajat (de altfel, The Habitat a fost deschis abia acum 2 ani), în care te informezi despre flora și fauna locului: plante, arbori, insecte, păsări, reptile, mamifere etc.
Traseul are ca punct final Curtis Crest Tree Top Walk, un traseu circular, cocoțat în vârful unor piloni, de unde ai o viziune de 360 de grade asupra întregii insule. Nerecomandat celor cu teamă de înălțime, dar extrem de spectaculos. Și deși nu am avut ocazia, îmi imaginez că este locul din care poți surprinde un apus de soare de mare excepție. Prin urmare, dacă ai în intenție să vizitezi dealul Penang, sincronizează totul în așa fel încât să te prindă seara acolo.
Concluzia este că Penang e o destinație pe care s-o iei la pachet cu altele din Malaezia. Unii ar spune că nu (prea) ai ce să faci aici, însă personal aș susține contrariul: dacă reușești să-i descoperi farmecul, Penang e o insulă de care te poți îndrăgosti. Până atunci, petrece 2-3 zile liniștite, căutându-i sensurile și farmecul. În afară de cele despre care am vorbit mai sus, sunt multe alte locuri de explorat (Penang are și plaje, de pildă), prin urmare, fără ca așteptările să fie imense, ele sunt pe măsura oricărui călător curios să descopere lumea.
Unde să stai în Penang
Penang are multe hoteluri, iar majoritatea dintre acestea se auto-definesc ca fiind boutique-hotels. Am stat două nopți într-unul dintre ele – Penaga Hotel, foarte bine plasat, în apropierea centrului vechi din George Town, construit în anii 20 și renovat în 2008 pentru a fi transformat într-un stabiliment ce păstrează o bună parte din mobila originală.
Deși la prima vedere ai avea impresia că e un hotel vechi, realizezi imediat că această patină a timpului este aplicată în mod special. Camerele sunt mari, mobilierul de lemn, cu piese interesante, pe care le descoperi inclusiv grație inscripțiilor de pe pereți, care-ți povestesc despre ele. Un personal cald și o atmosferă primitoare pentru acest hotel de 4 stele din inima capitalei Penangului.
[CBOX_PRO id=37400]Citește și Călătorie în Malaezia (2): Kuala Lumpur, o capitală deșteaptă și frumoasă
Add Comment