În momentul în care aude de Maroc, multă lume aleargă instant cu mintea la Casablanca. Și la celebrul film cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, care, din 1942, continuă să stoarcă lacrimile cinefililor romantici (deși nici măcar o scenă nu s-a filmat aici). Casablanca e orașul fără de care o vizită în Maroc este, apriori, mai săracă.
Și totuși, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Mă îndrept către Casablanca, după ce am avut o reală surpriză vizitând, fie și pe fugă, capitala Rabat. Sunt 87 de kilometri între cele două orașe, făcuți pe coasta Atlanticului într-o oră de mers pe autostradă. Marocul nu e împânzit de autostrăzi dar a știut să-și construiască rețeaua de care are nevoie pentru a-și lega între ele principalele orașe și zone. Cu alte cuvinte, deși distanțele dintre locurile turistice sunt, în principiu, lungi, le „rezolvi” în mod decent.
Casablanca e orașul alb al Marocului, după cum îi sugerează și numele. Marrakesh e orașul roșu. Între alb și roșu, Marocul își trăiește bucuriile și speranțele, definindu-și cultura și spiritul, din seva unei istorii îndelungate. Casablanca – fondat în secolul 7 și denumit, la început, Anfa – a fost unul dintre cele mai importante orașe berbere din regatul Barghawata, la jumătatea secolului 8. În secolul 14 devenise deja un port de importanță strategică iar un secol mai târziu portul fusese cucerit de pirații care se simțeau aici mai ceva ca-n sânul lui Avraam.
Dar asta până să vină portughezii, care le-au stricat petrecerea și le-au zburătăcit papagalii. În 1755, Casablanca a fost distrusă de un cutremur. Însă mărinimia sultanului Mohammed ben Abdallah l-a adus din nou la viață, așteptând secolul 20 și invazia francezilor, care l-au colonizat și, evident, l-au transformat în port strategic în al Doilea Război Mondial. Din 1955, odată cu întreaga țară, orașul și-a găsit liniștea oferită de căpătarea independenței.
Prima impresie din Casablanca este însă… ușor prăfuită. Clădirile albe nu au nimic spectaculos și par înghițite de un plictis neacademic. Aflu repede că, de fapt, Casablanca e cel mai urât oraș al Marocului. Mă rog, în măsura în care un oraș marocan poate fi urât. Această „urâțenie” e dată însă de două lucruri: primul, și cel mai important, e acela că orașul alb e capitala economică a țării. Al doilea, că se construiește mult.
Aici sunt concentrate toate instituțiile importante, toate companiile, industriile, băncile și alte asemenea rotițe care pun în mișcare economia unei țări. Nu e de mirare: Casablanca e cel mai mare oraș al Marocului (și al întregului Magreb), cu 3,5 milioane locuitori, dublu cât Rabat. Și cu un port prin care trec anual mărfuri în greutate totală de 21,3 milioane tone. Casablanca e orașul în care se fac banii marocani iar acest lucru i se „trage” de la generalul francez Louis Hubert Gonzalve Lyautey, care, la începutul secolului 20, când Marocul intrase sub protectorat francez, l-a angajat pe conaționalul său, arhitectul Henri Prost, să „redeseneze” orașul în așa fel încât acesta să devină centrul economic al coloniei.
Așa se face că, în prezent, Casablanca arată mai degrabă a oraș european. A fost prima senzație avută când am intrat pe bulevardele largi, mărginite de clădiri – să le spunem – moderne, într-o urbe înțesată din loc în loc de parcuri, piațete și fântâni, de baruri și restaurante, dar care transmite sentimente contradictorii.
Fără-ndoială, Casablanca e un oraș cosmopolit, care-și inspiră vibe-ul dinspre Europa. Centrul e mult peste suburbii, acolo unde lucrurile nu par tocmai în regulă. Dar arhitectura art-deco din „down town” nu lasă loc de interpretări.
Am stat două zile în Casablanca, la un hotel de pe Boulevard de Paris, care se lăuda cu patru stele, probabil culese de pe cer, dintre cele căzătoare. Nimic nu îl îndreptățea la ele. Privind însă bulevardul de la înălțimea etajului 7, printr-un termopan murdar, aflat în fața unei draperii căzute, am avut revelația că mă aflu într-un loc care nu-și merită cârcotelile: Casablanca îmi șoptea în ureche, la ceas de seară, o poveste cu fistic.
Așa că mi-am luat rucsacul și-am plecat aiurea pe străzi, oprindu-mă în Piața Mohammed al V-lea pentru a admira jocul fântânii colorate, o imitație la scară mică a celebrei fântâni cântătoare din Barcelona. Un exemplu de arhitectură art deco, de anii 20, care combină modernismul și tradiția, pe marginile căreia se lăfăie câteva clădiri importante, ridicate după Primul Război Mondial: Consulatul Franței, Prefectura, Poșta și Banca Națională.
În apropiere, Parcul Ligii Arabe e cea mai mare întindere „verde” a orașului, loc de adunare pentru tineri și pierde-vară, dar și bun pretext pentru magazinele, barurile și restaurantele ce se desfășoară în partea de vest și sud-vest a parcului.
Moscheea Hassan II, mândria orașului Casablanca
Din cauza faptului că orașul Casablanca se poziționează drept un centru comercial și economic, industria turismului e aproape inexistentă. Și totuși, a existat cineva care s-a gândit că acest oraș ar trebui să fie atrăgător și pentru turiști. Că ar trebui să aibă un loc, măcar unul, care să devină „iconic” și care să-l definească, dincolo de inutila asociere cu filmul lui Michael Curtiz.
Acel „cineva” a fost regele Hassan al II-lea. Care, pentru a-și sărbători a 60-a aniversare, a „comandat” construirea unei moschee care să-i poarte numele. Din fonduri publice. Așa a apărut, în 1993, moscheea Hassan al II-lea, o adevărată operă de artă realizată de arhitectul francez Michel Pinseau, care se înaltă deasupra oceanului, pe un promontoriu stâncos, etalând cu mândrie minaretul de 210 metri, cel mai înalt minaret din lume. Din vârful căruia, o rază laser indică direcția către Mecca.
Moscheea Hassan al II-lea e cu adevărat impresionantă. Și, pe undeva, e exact echilibrul de care avea nevoie Casablanca pentru a trăi și din punct de vedere spiritual. Doar că minunea de azi nu a apărut fără o istorie controversată. Cea mai mare parte din cele 750 de milioane de dolari care s-au dus pe apa lui Allah au fost donate de poporul marocan. Fiecare familie marocană a fost obligată să participe cu o sumă minimă la construcția moscheei, în schimbul unui certificat de „donator”. Cu alte cuvinte, un fel de „dați un leu pentru Ateneu”, obligatoriu și, pe alocuri, generator de nemulțumiri. Dar cu un final fericit.
6.000 de muncitori și artiști au lucrat timp de 5 ani la desăvârșirea capodoperei care poate adăposti 80.000 de persoane în perimetrul exterior și 25.000 în cel interior. Toate materialele folosite la construcția ei – marmură de la Agadir, granit de la Tafraoute, cedru din Munții Atlas – sunt autohtone, mai puțin candelabrele și vitraliile, care au fost aduse din Italia.
Moscheea e un deliciu arhitectonic, care te copleșește cu măreția și frumusețea ei încă de la intrarea în curtea interioară. Iar odată ce am pășit în interior m-au fascinat două lucruri, chiar dacă unul dintre ele nu mă privea direct. Primul este faptul că, dacă ești musulman și vii să te rogi aici, o poți face în enorma sală de rugăciuni, excepțional decorată, având în față frumoasa panoramă a Oceanului Atlantic.
Al doilea este acoperișul retractabil (care cântărește 1100 de tone!), prin care soarele își revarsă căldura, luminând magic interiorul moscheei. Am avut norocul să-l prind deschis și să asist la închiderea lui, bucurându-mă din interior de priveliștea minaretului, într-un spectacol ad-hoc, de 5 minute, absolut remarcabil. Este doar una dintre facilitățile care indică gradul avansat de tehnologizare al moscheei, alături de căldura din podea, de ușile electrice, de o parcare subterană și de faptul că a fost proiectată ca să reziste la coroziune și la cutremure de mare intensitate.
Așadar, vizitatorii ne-musulmani, pot intra în moschee (un privilegiu, fiindcă e singura moschee din Maroc ce permite asta) doar cu un tur ghidat, într-o limbă de circulație internațională, care durează în jur de o oră. Timp suficient pentru a-i admira imensa sală principală, arcadele și coloanele, decorate cu modele complexe, dar și sala de rugăciune a femeilor, băile în stil turcesc și cișmelele din sala de curățare.
Rick’s Café – varianta fake
Dacă e s-o luăm practic, Casablanca merită vizitată în primul rând pentru Moscheea Hassan II. Toate celelalte lucruri pălesc în fața acestui monument impozant. Și chiar dacă, să spunem, Cornișa e zona în care te poți plimba, poți face jogging sau te poți relaxa în fața unui suc de portocale (apropo, în Maroc se bea unul dintre cele mai bune fresh-uri de portocale din lume) sau a unui ceai de mentă (e cazul să spun că în Maroc se bea unul dintre cele mai bune ceaiuri de mentă din lume?), faptul că se construiește mult deranjează cumva atmosfera, făcându-te să te gândești că, probabil, în 2-3 ani Casablanca va arăta mai bine.
Așa cum știm, și cum spuneam mai sus, Casablanca e un oraș celebru în primul rând datorită filmului omonim. Nu mulți știu însă că nici măcar o scenă din Casablanca nu s-a filmat aici. Ba mai mult, tot filmul cu pricina a fost „tras” în studiourile Warner Bros din Hollywood, cu excepția scenei de pe aeroport.
Și totuși, trebuia să existe în Casablanca celebra Rick’s Café care a definit în bună măsură producția. Cafeneaua „fake” a fost inaugurată în anul 2004, aparține unui fost diplomat american și încearcă să recreeze atmosfera din film. Am oprit în dreptul ei, pentru o fotografie „turistică” dar, ca să fiu sincer, am fost mai degrabă impresionat de cum arăta service-ul auto de lângă ea. Din ce-am citit, se pare însă că merită să-i treci pragul: meniul se bazează pe pește proaspăt și pe preparate marocane și franțuzești, un pianist îți cântă As time goes by iar la etaj rulează, în buclă, ai ghicit: filmul Casablanca.
Azemmour și El Jadida, „contribuția” portugheză
Un tur rapid al cartierelor din Casablanca, pe parcursul căruia am remarcat frumusețea unui cartier doldora de vile de lux dar și cea a Catedralei catolice (Sacre Coeur), construită de francezi, în 1930, care te uimește prin arhitectură dar și prin albul imaculat. Apoi, mai departe, pe coasta oceanului, către două destinații mici dar interesante: Azemmour și El Jadida.
Azemmour se află la o oră distanță de Casablanca, pe malurile râului Oum Er-Rbia, iar principala valență a acestui orășel încântător și liniștit, adulat de mulți artiști (în special pictori), o reprezintă plaja. Dacă ești amator de surfing sau kitesurfing, și vrei să-ți satisfaci pasiunea în Maroc, Azemmour e unul dintre cele mai potrivite locuri. Dacă nu, te poți plimba prin medina acestei localități fondate în 1513 de către portughezi.
Și mai interesant este, însă, El Jadida, localitate care se laudă cu faptul că e unicul oraș ne-maur din Maroc. Și care se află la o aruncătură de băț de Azemmour. În anul 1506, portughezii au construit aici o cetate, cu scopul de a-și proteja caravanele, și au denumit-o Mazagan. În scurt timp, acesta a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale ale țării.
Sultanul Sidi Mohammed ben Abdallah nu a fost de acord cu prezența portughezilor și a asediat fortăreața, în anul 1769. A cucerit-o dar portughezii au aruncat-o în aer înainte de a-și lua tălpășița. Noii locuitori au preferat să trăiască în orașul nou, așa că citadela a rămas în ruine până în secolul 19, când sultanul Abd er-Rahman a relocat o parte din evreii din Azemmour în vechiul Magazan și a redenumit orașul El-Jadida („Cel nou”, în limba arabă). Evreii au trăit aici amestecându-se cu arabii, fără a avea acel mellah (cartierul evreiesc bine delimitat), într-o atmosferă de prietenie și toleranță.
El Jadida a fost o surpriză plăcută. Am făcut o plimbare prin medina, am admirat biserica Adormirea Maicii Domnului, cu a sa arhitectură gotică, am vizitat Cisternele portugheze iar asupra acestora din urmă poate că ar trebui să mă opresc un pic mai mult, pentru că locul e interesant și, în egală măsură, bizar.
Așadar, înainte ca El Jadida să reintre în posesia marocanilor, portughezii s-au distrat pe aceste plaiuri vreme de circa 250 de ani, făcând din Mazagan (ei îi spuneau Mazagao) și din cetatea lui un fel de sat de vacanță, pe care l-au dotat cu diverse construcții, care mai de care mai frumoase: biserici creștine, o sinagogă, un cuptor comunal și, la creme de la creme, aceste cisterne (1514) care i-au servit perfect lui Orson Welles pentru versiunea lui de Othello, marele actor și regizor filmând aici scena dintre Cassio și Roderigo.
Locul a fost inițial construit ca depozit, apoi a fost transformat în sală de arme și, în cele din urmă, a ajuns rezervor de apă. Atmosfera în interior aduce cu cea dintr-un loc în care se poate filma cu ușurință o producție horror: coloanele boltite sunt năpădite de igrasie. Lumina pătrunde printr-un „ochi” aflat în mijlocul încăperii, acolo unde se află un bazin care defulează, făcând ca apa să băltească de jur-împrejur. Ecoul vine să completeze acest peisaj subteran sinistru dar în același timp fascinant.
El Jadida e o poezie cu vers lusitan, colorată și dulce ca niște pasteis de nata. Desigur, la final te vrăjște cu plajele ei fine, promițându-le momente de neuitat tuturor celor care iubesc jocurile cu apa. (va urma)
Citește și: Călătorie în Maroc (1) – Rabat, o capitală mică dar puternică
Călătoria în Maroc a fost facilitată de agenția de turism Agetur, care are în ofertă inclusiv un circuit în Maroc, alături de alte circuite și programe fantastice.
Add Comment