Lumea lui Eddie: Valea Loirei – castele, regi, vanat si vinuri bune (1)

Valea Loirei (sau a Loarei cum scriu unii) este una dintre destinaţiile de vacanţă pe care ai avea tendinţa să le amâni pentru o vârstă mai înaintată. Adică am auzit persoane care spuneau că o vacanţă pe valea Loirei e boring şi că şi-o rezervă pentru bătrâneţe fiindcă, la urma urmei, castelele Franţei s-au ridicat acum mai bine de vreo 500 de ani şi tot acolo sunt şi vor fi şi în următorii 500.

Alţii însă, printre care am decis cu bucurie să mă număr şi eu, cred că valea Loirei poate fi oricând o excelentă destinaţie de vacanţă. Nu neapărat datorită castelelor ci a întregului “concept” ambiental, care include păduri pline de vânat, vinuri de cea mai bună calitate, mii de feluri de brânzeturi şi oameni civilizaţi şi prietenoşi, care trimit la colţ zicala de tip “Franţa e o ţară minunată, păcat că-i locuită”. Aşa că, timp de o săptămână, am stabilit cartierul general la Nantes (care e undeva în capătul de vest al Loirei) în ideea de a scotoci un pic împrejurimile, incluzând aici şi două excursii la Oceanul Atlantic, în câteva dintre staţiunile care îi fac pe francezi să uite uneori că există Coasta de Azur şi că au o alternativă echivalentă în Bretania.

Pentru că şofatul din Bucureşti până în Hexagon ar fi avut darul de a ruina din start orice pretenţie de relaxare, şi asta mai ales din cauza drumului până la una dintre vamele din România, am decis că varianta optimă este închiriatul unei maşini la faţa locului, adică imediat după ieşirea din aeroport. Rezervasem cu câteva zile înainte o maşină la Europcar, una dintre companiile renumite pentru acest gen de servicii. Nu ştiam însă dacă e renumită în rău sau în bine, cert e că Audi-ul rezervat pe net s-a transformat într-un VW Golf şi o fluturare din gene a piţipoancei de la biroul de închirieri: “Nu avem aici maşina solicitată de dvs. Dacă nu mai vreţi maşină, mergeţi la Hertz. Sau dacă vreţi musai A3-ul, încercaţi în oraş, la unul dintre birourile noastre. Dar nu garantăm că au”.

După ce s-a îndurat să ne facă o reducere (era, totuşi, altă clasă de maşină), am încheiat unicul eveniment neplăcut al sejurului, cu menţiunea că Golful era aproape nou (10.000 km la bord), foarte bine dotat şi că după o săptămână de parcurs circa 3000 de km, timp în care a plouat de câteva ori, era la fel de curat ca la început (dar asta e o altă discuţie).

Fiindcă aş vrea ca articolul de faţă să fie oarecum un ghid pentru cei care aleg Valea Loirei în căutarea exit-ului din mizeria mioritică, voi grupa itinerariile parcurse în funcţie de castelele respective şi de staţiunile de la Atlantic. Ideea e că pentru optimizarea rutelor, cel mai bine e să stai în Tours. Oraşul se află chiar în centrul văii şi e ideal ca punct de plecare către castelele din est sau din vest. Tours are şi el un castel, din care n-a mai rămas mare lucru – două turnuri, dar și o catedrală foarte frumoasă plus un cartier medieval – Le Vieux Tours – care fascinează prin labirintul de străzi pitoreşti şi case de lemn.

Din Tours, aşa cum spuneam, se pleacă lejer către şirurile de castele ce se află de o parte şi de cealaltă a oraşului. Voi începe cu cele din est, cu menţiunea că le-am văzut pe cele mai importante şi că nu am reuşit să mai ajung la cele din estul extrem al văii, printre care Sully-sur-Loire şi Sancerre, ultimul aflat într-o renumită zonă viticolă.

Castelul Chambord – un “monstru”

Aflat la circa 40 de km est de Tours, Chambord este cel mai mare dintre castelele Loirei, un adevărat exemplu de megalomanie. Francisc I a început construcţia lui în 1519, în ideea de a fi cât mai aproape de amanta lui, contesa de Thourry. 12 ani şi 1800 de muncitori au lucrat la ceea ce s-a dovedit a fi un adevărat monstru construit în cel mai pur stil arhitectonic renascentist, care îmbină arhitectura franceză cu cea italiană. Sunt nu mai puţin de 440 de camere în castelul Chambord, 365 de hornuri şi un zid de 32 de km care înconjoară o pădure enormă, de 5200 de ha (dintre care 4000 sunt rezervate vânatului – în special cerbi lopătari).

Vânătoarea a fost, dealtfel şi celălalt scop pentru care Francisc I a construit castelul, acesta nefiind o reşedinţă permanentă pentru suveranul francez. Se spune că însuşi Leonardo da Vinci ar fi fost sfătuitorul regelui în privinţa arhitecturii castelului dar şi a renunţării la idea nefericită de a devia cursul Loirei pentru a forma un şanţ cu apă. După moartea lui Francisc, castelul a intrat într-un con de umbră până când, în 1639, Louis al XIII-lea l-a dăruit fratelui său, Gaston d’Orleans, care, practic, l-a salvat dina deveni o ruină.

În secolul al 18-lea, Ludovic al XV-lea a dăruit Chambord mareşalului de Saxe, ca recompensă pentru victoria acestuia de la Fontenoy. Locul a devenit un cuibuşor de nebunii pentru noul proprietar, care se delecta cu femei, vin şi petreceri. În timpul Revoluţiei Franceze mobilierul castelului a fost distrus în totalitate iar după 1930, Chambord a intrat în proprietatea statului, și, totodată, într-un intensiv proces de restaurare.

Castelul impresionează imediat de la distanţă. Arhitectura e o nebunie. Între cele 4 bastioane principale se revarsă o multitudine de turnuri, turnuleţe, turle, scări, scăriţe, cupole, hornuri, acoperişuri – o cavalcadă năucitoare care face deliciul acestui castel altfel destul de sobru în interior. Camerele sunt imense, pline de tapiserii şi exponate care în mare măsură au legătură cu vânătoarea – există chiar şi un fel de muzeu vânătoresc.

Probabil din această cauză castelul nu a fost niciodată folosit ca locuinţă permanentă – greu să încălzeşti asemenea săli. Grădina lui nu e spectaculoasă ca în alte părţi, dar gazonul ce se întinde pe suprafeţe largi de jur împrejur e impecabil şi îţi conferă un sentiment de linişte. Asta în ciuda miilor de vizitatori care, cu ghiduri audio sau în carne şi oase, se îmbulzesc pe cele două scări paralele elicoidale din interior, două scări care nu se întâlnesc niciodată – o obsesie de-a lui da Vinci, care se presupune că le-a şi proiectat.

Chambordul oferă şi multe activităţi colaterale vizitării lui. Copiii se pot sui pe simpaticii ponei care-i poartă prin împrejurimi. Se pot închiria şarete cu care să baţi hectarele de pădure ce mustesc de vânat. Există spectacole de dresaj dar şi adevărate safari-uri fotografice. În apropiere se poate servi masa, dar atenţie!, o problemă generală pe care am păţit-o acum şi de care, sincer, nu-mi amintesc să mă fi lovit în dăţile trecute când am vizitat Franţa, indiferent de regiune: restaurantele închid de la ora 14 la 19!

Aşa că dacă eşti un turist care după câteva ore bune de colindat începe, pe la 3 după-amiaza, să fie ros puternic de şoarecii din stomac, ai toate şansele să nu te alegi decât cu un sadwich sau o clătită. Nu înţeleg cum în ditamai centrele turistice francezii îşi pun palmele în fund şi se duc la culcare sau naiba ştie pe unde, taman la ora când normal ar fi să-şi ţină restaurantele deschise şi, culmea!, să facă bani!

Aşa că, atenţie la ora de masă! Nu depăşiţi 13.30 dacă vreţi să mai fiţi serviţi cu un fel principal de mâncare – puţini patroni ies din tiparele acestei reguli.

Fiind primul castel vizitat, Chambord m-a surprins mai degrabă prin grandoare decât prin eleganţă. E un fel de “casa poporului” al acelor vremuri, relativ la nivelul de măreţie a construcţiei. Nu a rămas favoritul meu, dar este cu adevărat spectaculos. Mă întrebam la cât se ridică anual costurile de întreţinere ale unui asemenea mastodont. Preţul biletului de intrare începe de la 10,7 euro/pers în sezon (9 cu reducere, pentru studenţi).

Castelul Chenonceau – eleganță pură

Dacă Chambord e cel mai mare dintre castelele din valea Loirei, atunci despre Chenonceau se poate spune fără multe ezitări că e cel mai frumos. Asta ca să mă feresc de cuvinte gen “romantic”. Deşi pe bune de nu te pocneşte romantismul în toată splendoarea lui, de când intri pe poarta acestui castel care se întinde peste râul Cher ca un pod. Istoric vorbind, Chenonceau a fost locul de refugiu al unor nume feminine celebre: Diane de Poitiers, Caterina de Medici, Maria – regina Scoţiei.

De altfel, arhitectura castelului este puternic impregnată de către femei, proiectul fiind supervizat la vremea construcţiei (1513) de către Catherine Briconnet, soţia lui Thomas Bohier, un cămătar extrem de bogat. Bohier a dat însă faliment la un moment dat, a vândut castelul lui Francisc I iar ulterior acesta a ajuns în proprietatea regelui Henric al II-lea. Care,ca orice suveran respectabil, avea o nevastă – Caterina de Medici – şi o amantă – Diane de Poitiers.

Cea care s-a ales iniţial cu castelul a fost amant. Diane a construit arca peste râul Cher şi a devenit extrem de ataşată de acest loc. Numai că şi regii mor, aşa că, după ce Henric s-a dus în veşnicele plaiuri ale vânătorii, Caterina s-a dovedit a fi neiertătoare şi i-a luat castelul Dianei, expulzând-o ceva mai la vale, la Chaumont, un castel mai micuţ şi nu la fel de şarmant. Arca construită peste Cher de Diane şi arhitectul ei, Philibert de l’Orme, avea să facă însă din Chenonceau un veritabil loc al bunului gust – aici au avut loc de-a lungul timpului unele dintre cele mai fastuase baluri franuzeşti.

După ce te plimbi prin castelul care găzduieşte splendide colecţii particulare de artă (Rubens, Le Tintoret, Rigaud, Van Loo), piese de mobilier renascentist, tapiserii din secolele 16 şi 17, şemineuri uriaşe dar şi buchete impresionante de flori proaspete în fiecare cameră, treci pe cealaltă parte a râului Cher, unde te poţi plimba în misterioasa pădure până la mormântul lui madame Dupin (o altă fostă proprietăreasă, din timpul Revoluţiei franceze, cea care a avut meritul de a păstra intacte comorile aşezământului într-o epocă tumultoasă)  sau poţi să te relaxezi privind castelul din depărtare, imaginându-ţi că-ţi petreci dimineţile însorite precum o făcea Diane de Poitiers pe vremea când se afla sub protecţia lui Henric.

Piesele de rezistenţă outdoor le constituie însă cele două grădini care-ţi taie răsuflarea. Cea din sud, creată de Diane, cea din nord – opera Caterinei. În Muzeul figurilor de ceară, care se află lângă castel, sunt prezentate în ceară şi oase toate doamnele care şi-au pus amprenta pe acest loc, de la Diane la Gabrielle d’Estrees – o altă amantă, de această dată a lui Henric al IV-lea, de la Caterina de Medici la Louise de Lorraine, soţia lui Henric al III-lea sau la Louise Dupin, care a menţinut viaţa culturală a castelului, primindu-i deseori în vizită pe Voltaire, Montesquieu, Buffon sau Rousseau.

Istoria recentă a castelului Chenonceau porneşte de la Daniel Wilson, un scoţian care făcuse avere instalând lămpi cu gaz în Paris şi care l-a cumpărat în 1864 pentru fiica lui. Următorul proprietar a fost un cubanez, milionarul Emilio Terry, care a profitat de falimentul domnişoarei Wilson, mare amatoare de petreceri. În 1913, familia Menier, celebră pentru ciocolateriile sale, a cumpărat castelul de la Terry, menţinându-şi proprietatea asupra lui până în zilele noastre.

Chenonceau este un castel în care îţi poţi petrece jumătate de zi fără să ştii când a trecut timpul. De la 11 euro biletul de intrare (13, dacă vrei şi la muzeul figurilor de ceară).  Seara se organizează spectacole de sunete şi lumină (din păcate n-am prins) despre care se spune că sunt fascinante – 6 euro plimbarea nocturnă. (va urma)

Citește Lumea lui Eddie: Valea Loirei – castele, regi, vanat si vinuri bune (2)

Citește Lumea lui Eddie: Valea Loirei – castele, regi, vanat si vinuri bune (3)