San Antonio este patronul spiritual al insulei Capri. Era prin anul 1875 cand la poalele muntelui Barbarosa, pe coasta de nord, o capela parasita, inchinata lui San Antonio, si ramasitele unor vile imperiale din vremea lui Augustus sau Tiberiu, printre care crestea vita de vie, au starnit imaginatia, dorinta si convingerea unui suedez impatimit de soare, ca poate sa scoata din anonimat acest loc, redandu-i stralucirea de odinioara cand capete incoronate isi cautau aici linistea si echilibrul interior. Avea 18 ani, era suedez, studia medicina si avea sa devina, unul dintre celebrii medici ai timpului sau. Axel Munthe. Doisprezece ani mai tarziu, cumpara de la un satean capela, via si casuta acestuia, si incepe aventura vietii sale intr-un loc din care golful Neapole si Vezuviu erau privite doar de pasari si de vreun satean care isi ara via; in an ice au urmat ridica aici un complex arhitectonic surprinzator de bine inchegat, spectaculos, romantic, categoric pe masura vilelor imperiale din a caror bogatie arhitecturala readusa la viata isi decoreaza casa. Fara planuri, fara sa stie exact ce va iesi, ridicand si daramand si iarasi ridicand, pana cand sufletul lui a fost multumit, cinci ani mai tarziu, casa, gradina, capela si pergola sunt gata.
Cunoscator al istoriei, mare iubitor de arta, cu o educatie estetica autodidacta solida, refuza ideea unui plan prestabilit, avand o convingere ferma precum ca “ochiul stie mai multe despre arhitectura, decat cartile; el nu poate gresi niciodata, cu conditia sa fie ochiul ta nu al altora”, sau ca “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. Si nici nu se putea altfel, caci fiecare sapatura scotea la iveala alte minunatii care ii deturnau intentia initiala, schimband planul. Asa s-a nascut o casa superba, decorata cu coloane canelate de marmura galbena antica sau africana, statui mai mult sau mai putin intregi, fragmente de statui, o Victorie inaripata, un Horus de bazalt adus de catre cine stie cine, demult, tocmai din tara faraonilor, un cap al Meduzei de prin secolul al IV-lea i.H., gasit pe fundul marii, un cap mutilat al lui Nero, mozaicuri in pardoseala, carora, mai tarziu li s-a adaugat si un vitraliu florentin, daruit la un moment dat de o prietena. Cu toate astea, lipsea ceva, ceva ce isi dorea de mult si era convins ca intr-o zi il va gasi: este vorba de un sfinx de piatra pe care, asa cum marturiseste in cartea lui, “Cartea de la San Michele”, l-a visat ingropat undeva intr-un loc pustiu, si pe care l-a gasit exact ca in vis, intr-o grota din Calabria. O fi, n-o fi adevarat, sfinxul exista si povestea merita citita!
Plasat pe parapetul inalt al porticului de la capela San Michele, sfinxul priveste si azi peste mare, spre Napoli si Vezuviu. Ii poti vedea tinuta imperturbabila de pe drumul care inconjoara zidul domeniului, doar daca privesti in sus spre maretia lui faraonica, sau ii poti mangaia spatele stand sub arcadele capelei si privind in aceeasi directie cu el. Jos, la poalele insulei, in apa albastra a Mediteranei, ambarcatiunile din preajma portului Marina Grande, vazute de aici, albe si mici, par barcute de hartie lansate la apa de vreun copil cu vise marete.
Multi ani de studiu, munca pe rupte, boli, compromisuri sociale si multa dragoste pentru semeni si animale, l-au ajutat sa razbeasca in viata chiar foarte bine, ajungand sa fie, printre altele, medicul familiei regale suedeze, dar mai ales sa-si implineasca visul intretinut atatia ani de existenta coloanelor de marmura ingropate sub nisipul de la Palazzo al Mare si de o fotografie ingalbenita a Capriului, atarnata pe peretii mansardei sale de student.
Nu voi descrie locul, el trebuie vazut, trait, mirosit, si cel mai bine este sa o faci, dupa ce ai citit cartea; il percepi altfel nu doar ca pe ceva foarte frumos, foarte bine plasat si bine intretinut (cum altfel, pentru ca acum, vila lasata mostenire natiunii suedeze, este in acelasi timp muzeu, sediul consulatului suedez dar si cel al unei fundatii culturale), il simti prin pasiunea cu care a trait nordicul Axel Munte sub soarele mediteranei. Am regasit aici, in secvente de imagine si atmosfera, detalii care mi-au trimis gandul spre castelul Bran sau castelul de la Balcic al reginei Maria.
Deasupra locului se ridica muntele Barbarossa, cumparat la randul lui, cu mari eforturi de toate felurile, tot de Axel Munthe, mare iubitor de pasari, doar din dorinta de a le salva de rautatea si lacomia oamenilor.
Insula Capri a fost dintotdeauna, si a ramas, mai ales prin muntele Barbarossa, un loc de popas si odihna pentru pasarile migratoare care se intorc primavara spre Europa. Puzderia de pasari care odihneau aici, prinse cu plase intinse din timp, era pentru caprinezi, in perioada in care doctorul descoperise insula, o sursa permanenta de bani, acestea fiind vandute pe continent, unde cererea era foarte mare, ca vanat, sau mult mai trist, ca pasari cantatoare, de colivie. Drama acestora nu era doar prizonieratul, ci mai ales maltratarea la care erau supuse, constatandu-se faptul ca o data ce le-ai scos ochii, acestea cantau neintrerupt. Lunga a fost lupta lui Munthe cu proprietarul muntelui, pana a reusit sa il convinga sa ii vanda locul, redandu-l pasarilor, si transformandu-ul intr-o rezervatie naturala, ceea ce este si astazi, deasemenea in proprietatea statului suedez. De mare ajutor, in sens material, i-a fost si regina Victoria a Suediei, pacienta si prietena sa, care petrecea multe veri aici, la Anacapri, si care i-a dat o parte din banii de cumparare.
O jumate de zi azi, o jumate de zi maine, atat am stat, prea putin pentru tot ce iti poate oferi insula. Au mai ramas de vazut ruinele vilelor imperiale, scara feniciana, sanctuarul pasarilor, farul Punta Carena, stancile Faranglioni, gradinile lui Augustus si pe indelete zona comerciala din Capri, si nu neaparat pentru Louis Vuitton, ci pentru bucuria de imagine din micile boutique-uri cu marfa locala, chiar daca foarte comerciala, plina de creativitate si culoare.
Inainte de a parasi insula am mancat la un restaurant dragut, cu terasa si gradina, ce altceva decat minestrone si tagliatelle cu sos alb si busuioc proaspat?! Bun.
Pe peretele casei de vis-a-vis, un boutique cu souveniruri etala un panou cu texte nostime, inscriptionate pe placute ceramice, precum: ” L’ospite e come il pesce: dopo tre giorni, puzza”. Am plecat cu mult inainte de a se intampla prezicerea de mai sus. Hydrofoilul ne-a purtat tot leganat inapoi spre Napoli.
In bagaje luasem limoncello, in suflet, o stare de incantare vecina cu extazul, iar in portul Marina Gande lasasem o dorinta: sa revin tihnit si sa stau macar cele trei zile.
Parafrazand expresia “da-i Cezarului ce-i al Cezarului”, acum pot sa spun “da-i Capriului ce-i al Capriului, adica timp”. Timp sa-l descoperi, sa-l cunosti, sa-l admiri, sa-l mirosi, sa-l iubesti, si sa iubesti. E locul ideal pentru toate. Sa stai o zi, e blasfemie! Adulmeca-l incet, savureaza-l, alinta-te ca in floarea pasiunii si vei fi albinuta lui… (sfarsit)
Excelenta prezentarea Axel Munthe – Anacapri!
“Cartea de la San Michele” o citesc cu incapatanare, odata la fiecare doi-trei ani.
Am achizitionat cred, toate editiile scoase in Romania (si Moldova).
Este imboldul care ma face sa-mi doresc sa ajung si sa cunosc insula Capri si inaltimile de la Anacapri, mergand pe urmele doctorului de oameni, animale si mai presus de toate, de suflete.
Prezentarea d-voastra m-a starnit din nou…