Ceramica pictata e in toate; orice poate fi decorat e repede patruns de spiritul locului, de arta aceasta dusa la maiestrie, indiferent cat de mic sau mare este obiectul pe care este aplicata cu infinita creativitate, pastreaza totusi o maniera inconfundabila. Am vazut multa ceramica pictata in Italia, dar cea din Capri e altfel, este foarte picturala, fara a se abate de la nota decorativa. In forma ei, cea mai extinsa ca suprafata a suportului, o intalnesti in biserica San Michele din Piazza San Nicola, in Anacapri, un monument napolitan de secol optisprezece, fondata pe la 1719, impodobita cu picturile catorva maestri napolitani. Pardoseala din placute de majolica, pictata de catre Leonardo Chiaiese, spune, in maniera artistului, povestea izgonirii din rai a lui Adam si Eva. Lucrarea este atat de pretioasa incat parcurgerea incaperii se face pe un podet de lemn usor inaltat de la pardoseala si care urmareste perimetral peretii interiori, trecand prin fata altarului din marmura si lemn, aducandu-te apoi spre locul de pornire initial. De aici, pe o scara metalica foarte ingusta, elicoidala, superba, urci, one by one, la nivelul urmator, pe o cursiva plasata deasupra intrarii, de unde poti admira in totalitate efectul de perspectiva al picturii de pe pardoseala. Oau!
Iti revii din surpriza afara, pe o banca din Piata San Nicola, dupa ce iei o gura de limoncello din sticla proaspat cumparata; cei de acasa sa mai astepte. Mie, drept sa spun, mi-a placut mai mult lichiorul de dafin, cu calitatile lui digestive cu tot. E mai putin dulce, si sticluta albastra, atat de frumoasa, este infundata cu un dop micut de pluta! Mmmm… bun!
Tot din Anacapri, la jumatatea drumului spre hotelul Il Girasole, se desprinde spre stanga, drumul catre Grota Albastra.
Punct de atractie pentru orice turist sosit aici, sinonim cu insasi ideea de Capri, grota isi dezvaluie spectacolul inexplicabil abia dupa ce te-ai strecurat la propriu pe sub stanca sub care s-a format. Curiosii vin de cele mai multe ori direct pe mare, dinspre portul Marina Grande, in mici abarcatiuni, probabil ale unor agentii turistice, fiind preluati la fata locului de barcagii carismatici si convingatori, maestri in a-ti mari tariful prin tot felul de tertipuri de atmosfera. Pentru noi a fost un spectacol dublu: venind dinspre sosea, am coborat sirul de trepte care se oprea in mare, asteptand un barcagiu liber si dispus sa ne fie ghid. Locul era cam aglomerat, multe barci, cele venite dinspre port, inghesuiau in ele un grup marisor de japonezi ascunsi sub palarii albe cu borul scurt, si aparate foto atarnate de gat. La ora amiezii fluxul ridicase mult cota apei, si intrarea in grota, acum acoperita in mare parte de apa, te obliga sa stai intins pe fundul barcii. Doar barcagiul ramanea in pozitie sezanda, aplecandu-se in stilul dansului limbo in momentul trecerii pe sub arcada intrarii. Japonezii, mici, toti de aceeasi dimensiune, usor speriati, cu cate un zambet, mai mult rictus, intepenit pe fata, stateau culcati pe spate, cu capetele peste pantecul celor de dedesubt, si fiecare barca in care intrau cam 5-6 curiosi arata ca o cutie ieftina de conserve cu sardele, proaspat desfacuta, inca neinceputa: pestisori si ochi atintiti in nemiscare. Memorabila imagine. Cand ne-a venit randul, ne adunasem deja mai multe persoane, evident a trebuit sa recurgem la aceeasi pozitie, dar eram mai putini intr-o barca, si mai blonzi si mai grasi si mai slabi sau mai bruneti, amestecatura, asa incat, privit de sus, imaginea nu avea cum sa fie la fel de amuzanta, eram doar oameni inghemuiti aiurea, intr-o lipsa totala de ordine si disciplina, nu cum era la japonezi. O singura alunecare de barca, si Universul capata un alt sens; ne-am ridicat de pe fundul barcii intr-un spatiu inalt cu o bolta intunecata deasupra capului, plutind pe ceva ireal, de o luminozitate profunda, albastru deschis spre turqoise, care venea de undeva din adancuri fara a-si rasfrange lumina in bolta de piatra. Ceva tinea lumina adanc, sub apa, dar cine o aprinsese acolo? Undeva, la marginea grotei, in punctul in care apa se intalnea cu curbura tavanului, printr-un mic orificiu, patrundea timid lumina alba a zilei din care veneam. Aici, inauntru, era totul o negura plutitoare pe ceva de basm, dar nu era linistea care s-ar fi potrivit momentului, ci doar harmalaia pe care o faceau barcagii insultand magia momentului cu tentative mai mult sau mai putin reusite de “o sole mio”, in speranta unui bacsis cat mai gras la debarcarea turistilor, ca de!, v-am si cantat, si asta nu intra in pretul biletului!
Se presupune ca grota ar fi fost cunoscuta inca din vremea romanilor, si exista tot felul de speculatii care ii apartin lui Tacit exprimate in ANALELE, bazate pe barfe raspandite de Suetonius (astia doi sunt niste istorici de pe vremea imperiului) precum ca acesta ar fi fost locul unor orgii ale lui Tiberiu, care se terminau cu strangularea tinerilor care erau jucariile imparatului. Acesta ar fi coborat in grota, direct din vila imperiala aflata pe inaltimile de deasupra ei, pe Damecuta, printr-un tunel sapat in stanca. Urme ale arhitecturii romane exista, insa atat culoarul ingust care se desprinde din grota si se infunda curand, cat si conduita cunoscuta a unuia din cei mai respectati imparati romani, nu intretin legenda. Istorici, adevarati?
Cu Tiberiu sau fara, prin secolul al saptisprezecelea, grota era deja cunoscuta, se numea Grota Grandolle, fiind redescoperita de un pescar cipriot care s-a ales cu o pensie pe viata dupa aceasta isprava, caci intrarea in grota se scufundase mult, de ordinul metrilor, odata cu insula, si nu prea mai era de gasit.
Fenomenul care se petrece acolo este si acum o enigma, si multe idei incearca sa il explice, de la refractia luminii, pana la micro-organisme fosforescente. Astfel de grote mai sunt pe pamant, toate plutind sub aceleasi nedumeriri. (va urma)
Add Comment