Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Capri (1)

[headline style=”1″ color=”blue” tag=”h1″]Ep. 1: Capri, via Napoli[/headline]

unu, doi trei,

pe culme sunt tei;

tu cine esti ,

parfumul din ei?

Motorul vaporasului care face naveta intre portul Napoli si insula Capri toarce linistitor. Hula blanda a Marii Tireniene leagana mormaitul lui plesnind valurile mici de carena vasului; fotoliu confortabil, conversatii murmurate in dialect napolitan presupun, amintirea unei jumatati de zi foarte concentrata… parca ma prinde un pic de somn…

Pierduta si anonima printre zecile de pasageri ai vaporasului, habar nu am spre ce ma indrept; cu o ora in urma aflasem ca mi s-a pregatit o surpriza. Capri in loc de Calabria, spre care stiam ca pornisem de cu seara, din Palermo. Capri… Capri… desi rezona cu conceptul de lux, de exclusivism, de high life, nu-mi starnise niciodata curiozitatea. Il consideram din categoria turistica a Coastei de Azur, care nu avusese darul de a ma fascina, fiind doar ceva de fite, dar acum ceea ce ma fascina cu adevarat era chiar ideea de surpriza pe care doua dintre cele mai bune prietene ale mele, o pusesera la cale spre delectarea mea, dornica oricand de surprize placute, evident.

Nu stiam nimic despre Capri, dar aflasem cate ceva despre Napoli, in jumatatea de zi care deja trecuse de cand debarcasem din cursa de Palermo. Vittorio, un napolitan get-beget, nascut, crescut, trait, imbatranit in Napoli, prietenosul prieten al unei prietene din Sicilia, trezit cu noaptea-n cap de dorinta de a ne demonstra ca expresia “vedi napoli, poi mori” este valabila chiar si pentru o mica zona din oras, ne-a preluat din port, ne-a hranit matinal, la ora 6,  intr-o cafenea de navetisti, si complice cu prietenele mele, mi-a umplut dimineata cu imaginile unui cartier vechi, situat la limita portului. Un Napoli medieval, pitoresc si paraginit, cu stradute inguste strecurate pe sub balcoane pline de rufe puse la uscat, afumate de fumul de esapament al motocicletelor manevrate cu abilitate printre trecatori, mese, gunoaie, marfuri. Bolti in stil clasic, coscovite de vreme, pavaje de secol 17, trepte alunecoase, cafenele, si iar balcoane din fier forjat extrem de rafinate ca stil, din care se revarsau in piatete insorite, muscate rosii, proaspete, in contrast cu tencuiala scorojita a peretilor. Ganguri intunecoase, un pic infricosatoare la acea ora a diminetii, piatra, multa piatra cenusie, biserici, capele, detalii de arhitectura veche si copaci coplesiti de inflorescente albastru-liliachiu, in cate o curte mai la vedere, si buticuri traditionale, spectaculoase, cu spaghetti, macaroane, tagliatelle, uleiuri, otet, dulciuri si bauturi locale, toate productie hand-made… dar nu numai atat.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/1″][vc_gallery type=”image_grid” interval=”3″ images=”20590,20589,20588,20587,20586,20585,20584,20583,20582,20581,20580,20579″ onclick=”link_image” custom_links_target=”_self”][/vc_column][/vc_row]

Aici, in cartierul vechi considerat centrul religios al Neapolelui, Catedrala San Gennaro e locul in care de doua ori pe an, in mai si septembrie, n-am aflat de ce tocmai atunci, se intampla un miracol repetat, manifestat prima data in 1313.

Istoria ne povesteste despre San Gennaro condamnat in 305 la decapitare de catre imparatul Dioclitian, prigonitorul crestinilor. O parte din sangele sfantuli a fost strans si pastrat de catre o femeie, intr-o amuleta. De atunci, in fiecare an, sangele care se afla in catedrala alaturi de moastele lui Gennaro, se lichefiaza in timpul unei slujbe anume. Dar, din pacate, nu era nici mai, nici septembrie, si oricum era prea devreme.

In apropierea pietei San Domenico Maggiore, o capela de familie, Sansevero, din secolul al optisprezecelea, in care se mai oficiaza doar importantele evenimente ale urmasilor acestei familii, se lasa admirata, cateva ore pe saptamana, de turistii intamplatori sau avizati. Este o oferta ce nu trebuie ratata. De dimensiuni mici, cu intrarea direct dintr-o straduta ingusta, via F. De Santis 19, capela, martora a unei intregi istorii de familie nobiliara, te pune in fata unor lucrari de sculptura de o incredibila detaliere. Un Iisus coborat de pe cruce, asezat pe o lespede de piatra, acoperit cu  celebrul giulgiu, iti taie la propriu respiratia: valul subtire, ca de matase, mulat pe trupul invins, extenuat, nu reuseste sa ascunda nici suferinta fizica indurata, coastele maltratate, gaurile ramase in maini si in labele picioarelor in urma cuielor transpar prin finetea acoperamantului, si nici impacarea si iertarea asternuta pe chip. Este “Il Cristo velato” al lui Giuseppe Sanmartino, 1753, de care, spre rusinea mea, nu am auzit niciodata, cum nu am auzit nici de Francesco Quirolo, autorul pescarului cu navod “Il Disinganno”, 1757, in care navodul este o plasa de pescuit lucrata integral din marmura… incredibil de real.

La iesirea din capela, spre stanga, ingustimea drumului te atrage spre cateva trepte ce coboara pe sub bolta de piatra a unei fatade cenusii; in stanga, peretele sobru al casei, in dreapta o fereastra inalta, larg deschisa, lasa sa patrunda putina lumina a soarelui ascuns de cladirile masive din jur.

Inevitabil privirea indiscreta ti se rostogoleste curioasa in incaperea din spatele ferestrei. Spectacol. Este atelierul unui lutier. Brunet, barbos, pletos, cam la treizeci de ani, concentrat asupra lucrului sau, sta aplecat peste bancul asezat in fata geamului, trudind la corpul unei viori. In spatele lui, pe pereti, pe stative sau pe sfori care traverseaza camera, numeroase instrumente cu coarde, in diferite stadii de lucru. Manunchiuri de par de cal atarna in cate un cui, printre fotografii inramate. Camera inalta, plina de atmosfera. Obisnuit cu trecatorii prin fata geamului sau, sesizeaza tarziu atentia flamanda cu care este privit. Pentru noi timpul se oprise in loc. Uitasem sa va spun, prietenele mele sunt violoniste.” A, da?, poftiti inauntru!” o curte interioara, de mic palat, care altadata primea caleasca cu cai, o usa grea de lemn strans bine in chingi de fier, un hol intunecos mirosind autentic a vechi, a vremuri opulente, de mult apuse, si dintr-o data, mana calda si batatorita de dalta si lemn a lui Gaetano Pucino, intinsa de bun venit. Nici nu putea sa-l cheme altfel, chiar daca avea blugi si o camasa alba, mototolita care ne-a trezit la realitate: eram totusi in sec.XXI.

Spirit latin, comunicativ, aflam imediat ca este vorba de o afacere de familie, din tata in fiu, dar care s-ar putea sa se opreasca la generatia lui, caci are deocamdata doar o fetita de trei ani, pasionata de violoncel. Si careia ii construise el, dintr-o viola, instrumental sau preferat, un mic violoncel, pe care exersa cu talent. Nu, atelierul acela, cu atmosfera lui incredibila, nu cred ca ar putea vreodata sa dispara, si da, stiam ca lumea-i mica, dar cata probabilitate ar fi trebuit sa fie ca sa dam exact peste lutierul altor prieteni violonisti, romani. Cartea de vizita avea sa mai aduca o informatie: acela era vechiul palat al familiei Sansevero, a carei capela abia o vizitasem. Ce simtisem, simtisem bine, chiar daca fusesem doar in camerele de serviciu.

Straduta mai continua un timp drumul inghesuit printre case, dupa care isi pravalea sfarsitul (sau inceputul) in lumina stralucitoare a falezei inundata de soarele mediteranei. Piatra cenusie era acum alba, culori solare mangaiau fatadele, vegetatia abundenta nu lasa niciun pic de umbra – eram la ora amiezii – cand golful Neapolelui se lasa privit pana departe spre Vezuviu, spre Pompei si Herculane. Gandul care ma incerca era unul singur: mai am multe de vazut aici… “poi mori”! (va urma)