Starea de relaxare, lipsa de stres, bucuria de a fi agreabil, de altfel aspecte cat se poate de normale si de necesare intr-o locatie de vacanta, si-au spus din nou cuvantul. Los Cristianos era aproape, dar cheul destul de departe, sansa sa ajungem la ora noua, inexistenta. Un telefon dat la timp a facut diferenta dintre o zi ratata si una memorbila. Nicio problema (…in spaniola), pornim cand sositi… si grupul ne-a primit fara niciun fel de ostilitate jumatate de ora mai tarziu cand vantul a umflat panzele si goeleta de serviciu – mai erau doua acostate, la fel de spectaculoase – s-a avantat scartaind in largul marii. Toata din lemn, culoarea ciresului, lustruita, strunjita, balustrade cu balustri, trei catarge, steaguri colorate si puntea pe doua niveluri, plina de parame, si cu o masa lunga de lemn masiv pe care ne-am primit pranzul, flancata de cate un sir de banci pe fiecare parte; corespundea ideei pe care o aveam despre o corabie clasica.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/1″][vc_gallery type=”image_grid” interval=”3″ images=”19677,19678,19679,19680,19681,19682,19683,19684,19685,19686,19687,19688″ onclick=”link_image” custom_links_target=”_self”][/vc_column][/vc_row]Cu putina imaginatie si amintirea catorva filme vazute, am trait iar sentimentul teleportarii; Columb, amiralul Nelson, Jonny Depp… in cazul de fata, in poveste nu se punea si echipajul, o amestecatura vesela de reprezentanti ai catorva natii, in diverse stadii de varsta si curiozitate, mai toata lumea agatata de cate un aparat foto, vanand imaginea perfecta.
Tarmul s-a indepartat de noi atat cat sa-i poti cuprinde intreaga desfasurare pe partea de SE. Pamantul stancos crestea in inaltime spre centrul insulei, culminand, cum altfel, decat cu varful Teide.
Cam asta trebuie sa fi vazut si Columb in drumul sau spre America inca nedescoperita, cand a facut escala aici, in insulele Canare, doar ca imobiliarele nu erau atat de dezvoltate ca acum.
Aproape de apa, peste plajele de nisip alb de data asta, navaleau hoteluri, vile, terase si piscine, inghesuindu-se toate unele in altele parca speriate de terenul stancos din spate, si de norii plumburii ce sufocau inaltimile insulei, negand soarele stralucitor de deasupra marii, negand umbrelele de plaja, costumele de baie, cearsafurile intinse, si bunadispozitie.
Insula am vazut-o din plin, de la distanta, sau alunecand pe langa tarm, pana sub coloanele naturale de piatra, cu adevarat gigantice, de la Los Gigantes, dar oferta marii, de delfini si balene, a fost cam saraca. Sezon prost, in schimb, “sirena” de pe barca a meritat toti banii. Era o americanca, blonda, tunsa scurt, mica de statura, toata numai fibra, in jur de 35 de ani, care a spus intr-o zi, “good bie” stilului american de viata corporatista si a decis ca sa traiasca clipa. Plecata in lume, cate un an-doi intr-un loc (ultima escala fusese Germania), gasea cate o slujba care sa nu ii ingradeasca libertatea, si traia un timp in spiritul locului respectiv. Sa zicem ca o chema Joanna, si acum era ghid turistic pe goeleta, stia totul despre balene si delfini, vorbea patru limbi, si ne prezenta informatia alternativ in doua, dintre ele, relaxata si pritenoasa, transformand o clasica plimbare cu barca pe mare, intr-o bucurie de viata luata asa cum vine.
Sub imperiul starii de bine impartasita cu ceilalti participanti la intamplarea marina, ne-am fotografiat doveditor, am mancat, am socializat si ne-am trezit dintr-o data, la cheul de la care plecasem… si-am pornit apoi sa cautam muzeul perlelor. (va urma)
Add Comment