Intotdeauna m-a amuzat modul in care un gand sau o vorba, un miros sau o imagine ma pot transporta instantaneu in cu totul alt loc decat cel in care sunt in clipa respectiva. E modul meu foarte personal de teleportare. Imagini, amintiri, trairi imi inunda clipa .
Vorbeam deunazi despre experienta pe care mi-as dori-o anul aceasta: o calatorie in Groenlanda, in lunile de vara ale verii groenlandeze, sa prind pastrav cu mana si sa ma intersectez pentru cateva zile cu modul de viata al inuitilor. Si sa mananci carne de foca, nu?, propunea prietena mea. In clipa urmatoare mi-am dat seama ca asta ar fi imposibil; cum sa mananc carne de foca? Nu ca n-as mai fi mancat ciudatenii in raport cu cultura mea, cangur, strut, crocodil, dar foca? Imposibil! Cuvantul m-a teleportat instantaneu in Loro Parque din Tenerife, dar si intr-un acvariu imens de pe coasta estica a Australiei. In ambele, vedeta incontestabila a fost foca; desteapta, simpatica, jucausa si cu charisma… Sa mananc foca?!!
Iarna lui 2005. O motivatie puternica, si o curiozitate pe masura m-au adus in Tenerife cu o zi inainte de Craciun, avand in bagaje, pe langa hainele necesare si cateva informatii credeam eu, acoperitoare pentru cat de mici si pierdute in imensitatea oceanului, erau cele 7 insule vulcanice- Tenerife, La Gomera, La Palma, El Hiero, Gran Canaria, Fuerteventura, Lanzarote.
Stiam ca Tenerife este una dintre ele, ca are peste 800.000 de locuitori, dar ca populatia se inmulteste cu cinci datorita turistilor, in plin sezon, ca intregul arhipelag Insulele Canare apartine de Spania chiar daca este mult mai aproape de Maroc, ca aici se afla cel mai inalt munte spaniol, El Teide – 3718 m unde, culmea, este zapada, si uneori se schiaza, chiar daca jos, la poalele lui, vanticelul ce adie sau bate agitat mai tot timpul, si temperatura medie de 20 de grade iarna si 26 de grade vara este expresia categorica a unei primaveri vesnice.
Mai stiam ca inaintea mea, prin insulele Canare (al caror nume nu are nicio legatura cu ciripitorii galbeni, ci dupa cum se spune, cu cainii foarte multi gasiti pe insule, cand au fost descoperite de Spanioli, pe la 1400), in afara turistilor europeni, mai trecusera cu diverse motive, Columb – in drum spre America, amiralul Nelson si generalul Franco. A, da, si mai era acolo pentru o perioada de timp, si fiica mea.
Cand ajungi intr-un loc, exista intotdeauna o prima impresie care se va asocia mereu cu locatia, lipindu-se de ea ca un timbru. In acest caz, pentru mine, denumirea de Tenerife vine la pachet cu un sandwich cu ton, din conserva evident, mancat intr-o locanta minuscula. Nimic special; am rasturnat de nenumarate ori o cutie de ton intre jumatatile proaspete ale unei chifle, dar rezultatul a fost intotdeauna doar o jalnica pastisa a felului cu pricina. Sa fi fost foamea, sa fi fost vanticelul, sa fi fost noutatea locului care se promitea exotic… Au fost si alte feluri de mancare, papas arrugadas de exemplu, dar nu despre mancare vreau sa va spun, ci despre un alt fel de a te raporta la viata, traind clipa.
Tenerifezii, canarezii in general, ca orice alti insulari de altfel, au in mod sigur un fel aparte de a percepe relatia lor cu restul lumii; inconjurati de mare, cu o libertate de evadare pe continent oarecum ingradita, au descoperit cum sa isi faca placuta fiecare clipa petrecuta intre ape, exploatand cu imaginatie orice urma de potential terestru pe care il ofera insula, iar acolo unde oferta era minimala, au inventat ceea ce lipsea, de exemplu Teresitas, o plaja cu nisip fin, alb, african, adus din Sahara, ca tot e asa de aproape, la concurenta cu plajele negre de origine vulcanica.
Acum, sa fie clar, canarezii nu sunt nemti, iar interventia lor nu este de loc calculata si riguroasa ci plina de farmecul relaxat al unei populatii mélange de spirit bastinas guanche cu ludicul spaniol, pe ritmuri de una camisa negra.
Odata ajuns pe insula triunghiulara de 2057 kmp, optiunile turistului clasic venit sa zaca la soare, par destul de limitate : capitala Santa Cruz de Tenerife cu plaja Teresitas si orasul Puerto de la Cruz in nord, cu plaja neagra autentica a insulei, sau coltul sudic cu plajele gri ce se intind intre Los Cristianos, Playa de las Americas, si Los Gigantes.
Pline de turisti lenesi, dispusi sa fure cat mai mult soare printre palele de vant, indiferent de anotimpul european, plajele nu iti spun mare lucru; nisipoase sau pietroase, in general destul de curate, amenajate si spectaculoase cand au circuit inchis pe bani multi, sau banale dar ”la liber”, nu ar fi neaparat motivul unei deplasari in mijlocul Oceanului Atlantic, decat daca mizezi pe linistea locului si vrei sa dormi mult, caci insula este un terminal de vacanta pentru pensionari si familii cu copii mici. Nemti – multi, englezi, francezi.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/1″][vc_gallery type=”image_grid” interval=”3″ images=”19369,19370,19371,19372,19373,19374,19375″ onclick=”link_image” custom_links_target=”_self”][/vc_column][/vc_row]Intamplarea a facut sa nu fiu doar un turist traditional asistat de o agentie de turism; nu, eram mult mai norocoasa, caci eram aici, pentru 12 zile, avand un ghid personal vorbitor fluent de limba romana, si cursiv-promitator in spaniola, dupa doar 3 luni de invatat limba aceasta, la mama ei acasa: fiica mea, studenta la a doua cea mai veche universitate din Spania, infiintata pe la 1792 chiar aici in Tenerife.
Desi mica si usor de parcurs, insula, a carei lungime maxima este cam cat distanta dintre Targoviste si Bucuresti, aproximativ 80 km, in linie dreapta, si lata de 50 km, este plina de surprize placute si de inedit local. Cu putina vointa, asta insemnand sa te scoli devreme tare, pe la 6 a.m., poti sa faci un tur terestru complet utilizand doar transportul local, cu autobuzul, guagua, mai ales daca esti bine informat asupra orarului si ai un traseu clar pe care iti propui sa-l urmezi. Un localnic – ceea ce aproape devenise fiica mea, in cele trei luni de scoala – este tot ce iti trebuie, ca sa te luminezi asupra orarului si a traseului. Iti mai trebuie neaparat o geanta usoara si incapatoare in care sa se inghesuie o canadiana impermeabila dar si costumul de baie, alaturi de o sticla de apa si cativa biscuiti pentru situatiile de urgenta. La ce sunt bune toate acestea? Pai sunt, pentru ca vremea este extrem de schimbatoare, cel putin in sezonul “rece”; soarele stralucitor dispare brusc, norii invadeaza dramatic cerul, ploaia cade in rafale spaland orizontul intristat, temperatura scade simtitor, dar totul miroase bine, a reavan, ca primavara evident, miros de care se grabeste si soarele sa se bucure, aparand la fel de brusc cum a disparut, descompunandu-si lumina in spectaculosul curcubeu aruncat peste zare la concurenta cu formele organice ale complexului cultural construit de Calatrava. Aici, pe platformele exterioare ale complexului, punctand in memoria mea asocierea de imagine cu opera din Sydney, l-am intalnit pentru prima data reflectat in miliardele de picaturi suspendate in aer inainte ca acestea sa se evapore sub pala de vant, marca Tenerife. Curcubeul.
De fapt, ai putea pe sub canadiana sa nu porti decat costumul de baie, caci sansa sa te afli langa o plaja chiar in momentul in care soarele ti se daruie din nou, este foarte mare; esti pe faza, nu ratezi nimic! Nu, nu trebuie sa iei in geanta si schiurile: cand te duci pe Teide, te duci doar pe Teide; atunci geaca trebuie sa fie mai groasa si slapii cu care poti sa umbli oriunde si oricand pe insula, trebuie sa fie imblaniti.
Biscuitii si apa sunt absolut obligatorii: poti sa pierzi autobuzul, poti sa incurci programul sau traseul sau poti sa nu gasesti loc in masina sau poti sa le patesti pe toate trei la ora pranzului, cand toata lumea doarme. Caci asa e canarezul, incepe lucrul tarziu, pe la 9-10, bea cafeaua pana la 11, inchide la 14 si doarme pana la 16, mai lucreaza doua ore si e gata pregatit pentru odihna sau distractia de noapte. Cat lucreaza, nu prea da in branci, e mereu relaxat, zambitor si plin de iubire judecand dupa modul foarte special in care toata lumea se saruta cand face cunostinta cu o noua persoana. Nu exista strangeri de mana, inclinari din cap, sarutatul mainii doamnelor, nu; toti sunt bucurosi cand li se prezinta cineva, si se saruta fericiti pe obraz. Asa am facut si eu cunostinta – fiind prezentata – cu portarul de la camin, cu decanul facultatii, cu colegul de grupa, cu soferul de la muzeul de perle, etc… Cel din urma chiar a meritat pupicul… (va urma)
Add Comment