Nepalul n-a fost niciodată sub dominaţie britanică, dar există şi acum dovezi ale influenţei englezilor în zona asiatică. Dincolo de palatal administrativ din piaţa Durban Square, cea mai evidentă amprentă anglosaxonă este pusă pe Garden of Dreams, care, veche de prin anii 1920, căzută în pragină odată cu căderea monarhiei, nu a fost resuscitată niciodata până la readucerea ei în totalitate la viaţă într anii 2000 – 2007. Existenţa unor fotografii din vremurile fericite ale grădinii, reunite acum într-un minimuzeu bine conceput, a permis reconstruirea ei, rezultatul fiind unul din cele mai contrastante momente existente în Khatmandu. Ruptă din contextul actual al oraşului, pentru o sumă nesemnificativă ca taxă de intrare, gradina întinsă pe 7000 de metri pătraţi, amplasată la marginea Thamelului, îţi oferă printre specii deosebite de plante, bazine cu nuferi plutitori şi peşti exotici, chioşcuri şi pergole răcoroase, atmosfera regală a unor cafenele şi restaurante în care eşti surprins de prezenţa modernă ca vestimentaţie a vizitatorilor, când, de fapt te-ai aştepta la apariţii elegante în stilul anilor 1920.
Grădina, atmosfera, serviciile sunt 100% englezeşti, şi te poţi simţi uşor bulversat, când prin cele câteva nişe deschise în gardul de incintă înalt şi gros care opreşte chiar şi zgomotul străzii, vezi o coadă dezordonată şi aglomerată de oameni îmbrăcaţi mai mult decât modest, în general bărbaţi, care aşteaptă în faţa ministerului de externe, o posibilă viză de evadare pe alte meleaguri. Sunt două lumi; şi acum şi la 1900, despărţite doar de un gard. Câştigul e că acum, dacă ar vrea, ar putea să privească dincolo de gard. Unii o fac, dar încă sunt puţini pentru că tradiţia şi suficienţa sunt încă foarte puternice.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/1″][vc_gallery type=”image_grid” interval=”3″ images=”18309,18310,18311,18312,18313,18314,18315,18316″ onclick=”link_image” custom_links_target=”_self”]Nu întâmplător am lăsat la urmă sa vă povestesc despre circulaţia rutieră.
De câte ori am fost întrebată ce m-a impresionat cel mai mult, la prima vedere, invariabil am simţit nevoia să vorbesc despre circulaţie, care este ca la englezi, cu volanul pe dreapta. E o diferenţă mare între a vedea filmuleţe, pps-uri, despre subiectul în cauza – cele din zona asiatică, şi să te afli la propriu “prins în trafic”. Nu cred că există reguli de circulaţie, nu cred să fi văzut mai mult de două semne, dar exista marcaje pentru trecerea de pietoni. Atât. În rest, ca şi urcatul Himalayei, e sport extrem, pentru că în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu, trec de-a valma şi la mica înţelegere, autoturisme (cam obosite), autobuze, şi mai obosite, camioane, multe, multe motociclete, biciclete, vaci sfinte, câini leşinaţi şi oameni. La intersecţiile principale există şi semafoare, şi uneori chiar câte un poliţist cocoţat pe un piedestal, dar nici unele nici celălalt nu se pot lăuda cu prea mare eficienţă în haosul general. Evident, multe accidente, dar lipsesc nervii, înjurăturile, gesturile explicite din degete. Toată lumea claxonează, dar nu nervos, ci doar ca atenţionare: vezi că sunt aici, în spatele tău, lasă-mă să trec la stânga, la dreapta…
Drumurile, în general sunt proaste, neîntreţinute, şi în acest context nu poţi rămane decât mut în faţa măiestriei şoferilor – de autocar în speţă, căci cu autocarul am umblat – care au o dexteritate de neimaginat în a strecura vehiculele late şi lungi pe străduţe agglomerate, accidentate, desfundate şi mai ales în pantă, dirijate profesionist, de ajutorul de şofer spânzurat pe treapta din partea stangă a maşinii, gata oricând să sară din mers şi să îi transmită şoferului, prin mesaje sonore de tipul fluierăturilor şi chiţăielior, coordonatele datului cu spatele. Când acestea nu sunt suficient de sonore pentru a fi auzite, câţiva pumni daţi în caroserie, într-un morse doar de ei ştiut, rezolvă onorabil problema; apoi, ţop, iar pe treapta din stânga, aşteptând necesitatea următoare. Mici, negricioşi, agili, isteţi, astea sunt caracreristicile de bază ale “senzorilor” nepalezi.
Aşa am ajuns la concluzia că nu sunt lipsiţi de inventivitate când e vorba să îşi uşureze un pic munca, dar doar un pic ramânând în limitele tradiţiei lor. I-am văzut lucrând pe un drum de mai mică importanţă, într-o zonă destul de accidentată ca relief, rezumându-se la a lucra, la propriu cu mâinile goale; doar mâinile şi ce puteau să facă cu ele, şi atat, şi e suficient, sau săpând un şanţ, ceva mai utilaţi, cu o lopată şi o sfoară; doi muncitori, unul la capătul cozii de lopată, înfigea unealta în pământ, muşca cu fierul din el, dar la ridicare şi aruncarea peste mal, intervenea colegul, care trăgea în sus de sfoara legată de locul în care se îmbină coada cu lopata propriuzisă, şi uite aşa, încărcătura era răsturnată peste şanţ. Minimalist şi eficient, efortul se împartea la doi. Când e vorba de cărat cu spatele, efortul se împarte la unul, sau mai bine zis la una, căci femeile sunt cele care cară greutăţile mari, pe şantiere sau la câmp, în nişte coşuri conice împletite din nuiele, atârnate pe spate şi susţinute de o bandă petrecută peste frunte.
Multe au fost lucrurile care m-au uimit, din categoria “se poate şi aşa”, dar ultima imagine surprinsă de aparatul meu de fotografiat, la o distanţă destul de mare de subiect, deci fără detalii, a fost cea a unei schele montată pe o clădire de 10-12 etaje; nimic senzaţional, doar că schela, în totalitatea ei, era ridicată din tulpini de bambus, îmbinate Dumnezeu, sau mai bine zis, Buddha ştie cum, ca să folosesc o expresie ca acasa. Şi apropo de coşuri, de două ori m-am intersectat cu o încercare timidă de a educa populaţia, în a nu mai arunca orice pe jos, când am vazut acelaşi tip de coş, agăţat de câte un stâlp, cu o plancardă fixată deasupra lui , pe care scria în engleză, USE ME !
Cu yakul nu m-am întâlnit; se pare că era sus în munte, dar prezenţa lui era evidentă în candelele de alamă umplute mereu şi mereu cu untura de yak, ţinând aprinsă vie flacara spiritului budist.
Şi au mai fost şi dimineţile senine trezite în grădinile locaţiilor în care am stat, trezite de minunatele exerciţii de conectare la Univers, îndrumate de prietenul nostru vinovat de toată întâmplarea nepaleză, Lucian.
Şi el, şi Ram, şi Annu, şi… toţi ghizii de pe traseu rămân repere de referinţă pentru două săptămâni condimentate şi nu doar gastronomic, percepute cu tote simţurile.
Aeroportul Kathmandu, o nouă mână de eşarfe alb gălbui, acum de rămas bun, ne-au însoţit moale şi mătăsos, prin Doha, spre casa.
De ce Nepalul? Probabil pentru că evoluţia mea spirituală impunea să trăiesc această experienţă, doar observând, fără să judec, un alt mod de a înţelege şi trăi viaţa. Că a fost unul din cele mai minunate lucruri pe care am putut să le fac în existenţa mea, aceasta de acum, stă dovadă faptul că scriind la mai mult de un an de la data întâmplărilor, constat cât de puternic, la nivel de detaliu şi stare emoţională s-au fixat toate trăirile acelea, aşa cum au venit ele, pe rând, firesc, neanticipate de niciun gând preconceput.
La revedere Nepal, multumesc Nepal, rămai aşa. (Sfarsit)
Add Comment