Sus, pe faleza înaltă, se trăieşte o altă stare de spirit: cea de contemplare a mării, a necuprinsului ei, dincol de care, puţin în dreapta, mai sus, la doar o azvârlitură de… mare, e Doha.
De aici apusul se vede bine, în fiecare zi la fel, dar de fiecare dată pentru scurt timp, căci întunericul se lasă la fel de repede cum apare şi ziua, dar la ora apusului interesul se îndreaptă mai curând spre boutique-uri, tarabe cu suveniruri şi condimente, sau restaurante şi cafenele, decât spre soare.
Loc de cheltuit banii, preţuri foarte accesibile, acum la sfârşit de sezon, loc de clătit ochii, loc de mulţumit papilele gustative, loc de stat la palaver.
Bucătărie internaţională, de peste tot, dar mai ales asiatică, din diferite locuri, aromată, condimentată, peşte proaspăt – din cel prins dimineaţa şi oferit spre alegere în tăvi mari cu gheaţa, în faţa fiecărui restaurant, salate, sosuri şi sucuri fresh, cafele şi mult, mult orez, bijuterii tibetane, nepaleze, arabe, haine colorate, de calitate modesta, încălţaminte de piele lucrată manual, şlapi de plastic, mici ateliere de croitorie, mini agenţii de turism cu schimb valutar, internet şi telefon internaţional, incluse, vânzători ambulanţi de seminţe pentru grădină şi hărţi de perete, pălării de soare chinezeşti (lampadar), şi… câini, câini paşnici, calmi, relaxaţi, ca şi indienii, aşteptând răbdători să eliberezi, dimineaţa, locul pe care ai stat la cafenea, pentru a se aşeza ei, deoarece era locul lor de peste noapte… şi pisici prin restaurante, alfel decât la noi, mai egiptene, suple, cu cap delicat şi urechi mari, cu ochii lipiţi de farfuria ta, mâncând orice sos, oricât de condimentat, şi foarte… tăcute.
Pentru mine, principalul loc de atracţie îl reprezentau micul magazin de condimente şi tarabele cu condimente de unde am cumpărat de atâtea ori, şi unde, de fiecare dată primeam încă un discount faţa de data precedentă, pentru că devenisem client fidel.
În general, totul este negociabil, uneori poţi reduce costul la mai mult de jumate faţa de preţul cerut, dar şi întreg, preţul este foarte accesibil.
De fapt, de aceea venisem; “India picantă” îmi deschisese pofta de mâncare plină de arome, aşa cum doar asiaticii ştiu să le combine. Avusesem, cu un an în urmă, experienţa nepaleză, cu mâncare de legume condimentată, picantă, la micul dejun, şi nu îmi displăcuse. Trebuia să încerc şi varianta indiană. Aici, la tarabe, puteai să le vezi – condimentele-, să le miroşi, să le guşti, să întrebi despre ele, în speranţa identificării lor în farfuria din faţă, la restaurant. Jocul era amuzant, şi gustos; informaţia, la prima mână – vânzătorii, chelnerii, bucătarii, dispuşi oricând să îţi explice ce şi cum, şi în ce fel. Dal, panner, idly, gee rost, curry, raita, pentru cine citeşte, doar nişte cuvinte, pentru mine, nişte simţuri trezite, gust picant, miros picant, culoare incitantă, îmblânzite de aroma moale, delicată, a uleiului de cocos, prezent în toate, şi de apa caldă spre fierbinte, infuzie de cumin (chimen), obligatorie pentru o digestie împlinită.
Nuca de cocos şi bananele pot fi considerate “sport naţional”; sunt prezente oriunde, în farfurie, în copaci, la tarabe, în sucuri. Şi apropo de sucuri, despre freshuri vorbim, sunt senzaţionale; întâi şi întâi sunt chiar fresh, stoarse în faţa ta, combinate în cele mai interesante moduri, asezonate cu ghimbir sau menta. Suc de ananas, struguri, rodii, grepfruit, morcovi, sfeclă, mango, papaya, banane, lapte de cocos, roşii, lămâi, portocale, măr… care promit stare de relaxare, senzaţii afrodisiace, o piele delicată, tonifiată, imunitate crescută, curaţă ficatul, parfumează respiraţia, etc, toate în baza preceptelor medicinii Ayurvedice tradiţionale. Când le poţi încerca pe toate, la nişte preţuri nefiresc de mici pentru europeanul care cumpără în general din supermarket, nu mai contează daca suferi de ceva sau nu, aproape că vrei să suferi de toate, ca să te poţi trata aşa.
Fresh-urile le puteai bea peste tot în staţiune, dar noi alesesem o mică locantă – sau poate ne alesese ea pe noi, căci era în drumul spre plajă -, afacere de familie mică, mama, tata, doi copii – The Juice Shack, unde cafeaua şi salatele erau la fel de bune ca şi sucurile, recomandată, aşa cum scria şi pe panoul de întâmpinare, chiar de ghidul Lonely Planet…
[nggallery id=79]Privind dinspre Europa, India trăieşte într-o altă dimensiune filozofică a existenţei. Ambalajul în care îşi împachetează filozofia despre viaţă, este total neimportant. Se simte lipsa de interes pentru aparenţă şi concentrarea nativă pe esenţa problemei, restul este doar un consum inutil de energie.
Spaţiile în care se oferă esenţa rezista sub semnul suficienţei, fiind doar funcţionale, amprentate puternic de energia locului. Şi aceasta “energie a locului” nu este doar o vorba goală… Indienii încearcă să interpună cât mai puţin din ALTCEVA între ei şi natura la care se raportează mereu, fizic şi spiritual; de aceea ei manâncă cu mâna, fără tacâmuri, ca ceea ce primesc prin hrană, energia, să nu fie interferată de alte frecvenţe… Aparent India este comodă şi indiferentă. Lucruri făcute odată, şi care se consumă în timp – spaţii, obiecte, instalaţii sanitare, nu se bucură de resuscitare imediată. Nici nu-mi pot imagina cât de greu i-a fost Indiei, dicolo de anumite beneficii, sub dominaţia plină de principiile rigide ale coroanei britanice.
Da, India este comodă şi indiferentă la lucrurile trecătoare, dar puternică, cosecventă şi conservatoare, dar conservatoare în sensul de păstrare şi repectare a tradiţiilor şi a modului de a gândi tolerant.
Şi mai este şi jucăuşă şi relaxată, binedispusă şi îngăduitoare pe principiul “lucrurile se rezolvă, stai liniştit”…
Am făcut yoga sub îndrumarea unui terapeut (nici n-am ştiut că pot să fac ce am făcut…), într-un şopron cu nume pompos, Şcoala de Yoga, şi rogojini obosite pe jos, am fost la un spectacol Kathakali – teatru tradiţional, într-o baracă cu scaune de plastic, dar afiş la intrare, am băut cele mai bune fresh-uri la nişte mese de lemn oarecare aşezate direct pe pământ, m-am spălat două săptămâni doar la găleată, pentru că duşurile au funcţionat la început, demult, dar dacă s-au stricat… iar acum îşi trăiau a doua menire, cea de cuier, şi nu am nimerit niciodată începutul vreunui eveniment religios, pentru că nimeni nu ştia la ce oră se întamplă, dacă e azi sau mâine sau poate a fost ieri, dar m-am simţit atât de relaxată acceptând acceptată tot ce se întampla în jur, şi ruptă de curgerea timpului, încât faptul că mi s-a rupt cureaua de la ceas, că nu am avut televizor şi mobil, au fost ca o binecuvântare. (va urma)
Add Comment