La 5 km distanţă de Kathmandu, poţi trăi, fără a fi pe Gange, experienţa unui moment esenţial din existenţa oricărui hindus: cea a contopirii sale cu Fluviul, odată cu trecerea în nefiinţă.
Un râu, Bagmati pe numele lui, cu dimensiuni sensibil reduse faţă de fluviul sfânt, în care se revarsă la un moment dat, se târâie trist şi afumat, după ce a trecut prin faţa peşterii lui Tilopa – iluminatul budist – printre temple mai mari sau mai mici şi simbolurile falice ale lui Lord Shiva. Pe malul drept se înşiruie ca tarabele de piaţă, catafalcuri de piatră acoperite cu copertine, ruguri sinistre şi reci, aşteptându-şi prada şi ofranda. Astăzi este o zi mai linştită; doar două ritualuri deja încheiate, şi lăsate să mocnească la foc mic, şi unul în plină desfăşurare. Numărul catafalcurilor înşirate te trimite însă cu gândul la zile în care durerea este înmulţită cu numărul lor. Sau poate resemnarea, înţelegerea, acceptarea şi speranţa într-o viaţă viitoare – reincarnarea, căci nimeni nu plânge, despărţirea este lină, plină de culoare, cea a sariurilor, sau a ghirlandelor de flori proaspete galbene aşezate din belşug peste trupul inert, uns cu uleiuri aromate şi acoperit cu pânză portocalie. Familia, prietenii, adunaţi în jurul catafalcului. Restul, curioşii, înşiruiţi la parapetul podului care trece peste râu, căutând un unghi cu vizibilitate cât mai bună, sau pe gradenele din faţa templului, dincolo de apă, beneficiarii unor locuri de categoria vip, privesc impasibili, ca la un spectacol de teatru. Aici stagiunea nu se închide niciodată. Actorii nu intră în vacanţă… doar unii dintre ei… definitiv, funcţie de rol.
[nggallery id=55]Cuvântul care defineşte locul, olfactiv şi vizual, este fumul, fumul înnecăcios şi atât, căci uleiurile aromate maschează destul de bine mirosul la care te-ai aştepta. Jos, în apa murdară, foarte murdară, doi hinduşi de serviciu, împing cu nişte prăjini, rămăşiţele incinerărilor , dându-le direcţia necesară: spre Gange.
Despre templele hinduse, tu, ca şi creştin, sau de orice altă orientare religioasă ai fi, poţi exprima doar păreri parţiale, exterioare, căci în interiorul lăcaşului nu ai voie să pătrunzi, dar şi aşa, privind de afară, sau cât bate ochiul în întuneric prin fante, ferestre, sau uşi deschise, impresia este radical opusă faţă de cea pe care ţi-o lasă un templu budist. Curăţenia, culoarea pusă în valoare de lumină, spaţiile largi, reprezentările strălucitoare ale lui Buddha, sunt toate înlocuite de sculpturi din piatră ale zeităţilor, pe care se scurg straturi de ceară şi uleiuri, amestecate cu flori mai mult sau mai puţin veştejite, totul năclăiat şi lipicios, parfumat şi fumegat. E un alt mod de venerare, e o altă atmosferă, care te marchează altfel, şi pe care nu poţi decât să o accepţi, pentru că ea există, şi rezistă modelând conştiinţa a milioane de hinduşi.
La Pashupatinath am văzut pentru prima oară, de foarte aproape, un templu decorat în exterior cu reprezentări erotice în basorelief, şi tot aici am primit prima explicaţie a motivaţiei tematice. Se spune că, la un moment dat, foarte demult – templul era extreme de vechi – regele local a remarcat o scădere dramatică a ratei natalităţii din cauzyă că mulţi bărbaţi alegeau drumul monahic, şi considerând că supuşii săi au nevoie de un impuls pentru a procreea, a recurs la această metodă figurativ reprezentativă, explicită, pentru a stimula libidoul lor. Acum, din ideea asta se scot bani grei: industria XXX nu poate spune că suferă de criza identităţii, şi-a aflat originile.
În imediata apropiere a râului, însoţindu-l în curgerea lui, pe ambele maluri, dar mai ales pe cel stâng, se înghesuie între ele nişte construcţii pătrăţoase, cu acoperişuri suprapuse în trei straturi, evocând vag ideea de pagodă. În aceste construcţii, nu mai înalte de patru metri, este adăpostit câte un simbol falic al lui Lord Shiva. Un falus de piatră se naşte dintr-un cilindru de piatră, care are săpat pe suprafaţa lui, la limita perimetrală, un şanţ ce se termină într-un gargui de scurgere al uleiurilor de ofrandă. Fizic, este ideea penetrării organului genital feminin de către penis, dar de fapt, în sens spiritual, căci acesta este rolul acestui simbol, este ideea creaţionistă, dătătoare de viaţă, efortul comun al lui Shiva şi Devi, soţia sa, de a creea Universul în totalitatea lui.
Printre aceste mici “capele” de piatră, cu acoperişuri albe, cu ferestre şi uşă în arcade pe toate cele patru laturi, pete de culoare intensă – galben, roşu, alb – nemişcate, îţi captează atenţia. Sunt călugării călători, sadhu, sfinţii, cum sunt consideraţi de restul populaţiei, cei care nu fac nimic altceva decât să îl însoţească pe Brahma în toate reprezentările şi manifestările sale lumeşti. Aceştia sunt peste tot în spaţiul hindus, trăind din ce capătă fără să cerşească, şi cred că sunt mai ales în zonele turistice, unde trebuie să îi plăteşti dacă te fotografiezi cu ei. In mare parte dezbrăcaţi, înfăşuraţi parţial în pânze ponosite, au membrele, pieptul şi faţa vopsite cu pigmenţi albi-albăstrui, cu tuşe de roşu-portocaliu, care accentuează dramatismul chipului încadrat de o claie de păr alb sau cărunt, cu barba bogată şi lungă, uneori despărţită în două fuioare, de sub care atârnă şiraguri de podoabe, mărgele şi salbe de bănuţi aurii. Sunt slabi şi uscaţi, dar apariţii pitoreşti pentru turişti, deci, prezenţe nelipsite din setul de fotografii doveditoare: am fost acolo!
Imobili şi importanţi te scot din contextul local conectându-te fotografic la statuiile de ceară ale lui Madame Tousoud.
Aici, în valea râului Bagmati, trăind stări sufleteşti contradictorii, alimentate de fumul gros care parcă ne urmărea oriunde ne-am fi aşezat, am aflat despre cât de important este rolul primului născut băiat din familiile hinduse: el, şi numai el, are dreptul şi obligaţia de a se ocupa de incinerarea părinţilor, şi timp de 7 ani, trebuie să îndeplinească toate îndatoririle ritualice pe care le are faţa de memoria lor.
Add Comment