Asadar,dupa ultima noapte dormita intr-un pat adevarat, a doua zi pornesc in adevarata expediţie. Cea in care mergi pe jos cu rucsacul in spinare, dormi in cort si mananci ce stii sa-ti gasesti. Intrarea in parcul national se face prin punta de vacas o staţie de rangeri unde ni se verifica permisele de acces catre varf si primim sacii pentru gunoi si fecale. In acest parc nu ai voie sa lasi absolut nici un fel de gunoi iar regulile sunt foarte stricte in privinta asta. La intoarcere aveau sa ne verifice numarul sacilor si chiar continutul lor. Facem toate diligenţele necesare si primim accesul in parc.
Calatoria incepe destul de usor, mai mult ca o plimbare intr-un peisaj arid in care predomina praful si bolovanii. Doar noi ne miscam si raul de un maro-negricios care se rostogoleste printre bolovanii mai sus amintiţi. La un moment dat imi dau seama ca, fiind in pantaloni scurţi, am toate sansele sa ma ard pe picioare asa ca la primul popas imi iau pe mine si partea de jos a pantalonilor, constatand cu uimire ca, desi e destul de racoare, eram deja rosu pe picioare. Deh, soare de munte – nu-l simti dar arde. Toata ziua mergem in acelasi ritm plictisitor, spart de cate o pauza la fiecare o ora si jumatate. Vorbim intre noi, incepem sa ne cunoastem un pic, realizez ca ceilalti nu sunt prea experimentaţi in ale muntelui si incep sa ma gandesc caţi dintre noi vor rezista pana la sfarsit si caţi vom ajunge in final pe varf. Cei doi americani mai avusesera o incercare cu un an in urma, una soldata cu un esec din cauza starii de sanatate a unuia dintre ei si a unui alt membru al expediţiei lor. Ascult povestea americanilor si incep sa-mi fac o idee a ceea ce se poate intampla la o adica. Spre seara ajungem la primul loc de campare,”refugio pampa des lenas”. Prima treaba hazlie a fost cand ghizii ne-au spus sa ne instalam corturile. In afara de Jean si Mike, cei doi americani, si de mine, nimeni nu stia sa monteze un cort. Asa ca ne-am impartit pe echipe, eu fiind cu Didier despre care va spusesem intr-un episod anterior ca este pilot AirFrance. Didier era cel mai batran din grupul nostru cosmopolit. Am aflat ca este pilot abia dupa aproape o saptamana de stat impreuna cu el. Omul e modest si nu se lauda cu ocupatia lui. Din punctul asta de vedere, cei mai limbuti erau americanii si australianca, cea care ne spusese ca este ghid in expediţii polare. Doar ca atunci cand a venit timpul sa-si puna cortul, a intampinat probleme care m-au facut sa zambesc in sinea mea.
[nggallery id=68]Prima noapte de camping, prima noapte de dormit in cort. In emisfera sudica fiind vara iar noi neaflandu-ne deocamdata la o altitudine prea mare, cu sacul meu de dormit pregatit pentru -25 de grace Celsius, mi-a fost chiar prea cald. A doua zi, acelasi peisaj sterp, acelasi drum prin soare si praf. Noi si caravana de magazin care ne duce corturile si mancarea. Singuri pe vaile pustii din Anzi. Si totusi, aceasta va fi ziua in care catre dupa-amiaza aveam sa vad pentru prima oara varful. Dupa o cotitura a vaii imi apare in stanga,inzapezit,scaldat in soare, maiestuosul Centinela de piedra, cum ii zic argentinienii. Uff, si acum cand scriu, aflat intr-o cursa Lufthansa catre Hong Kong, ma strabate un fior. Inca era departe de noi si totusi, atat de impunator.
A doua noapte campam la Casa de piedra, denumita asa dupa cabana rangerilor, construita din piatra. Surpriza serii e gratarul pregatit de gauchos, conducatorii magarilor care ne transporta lucrurile. Aici mananc cel mai bun muschi de vita din viata mea, pregatit de niste argentinieni autentici. Aici simt cu adevarat Argentina autentica, lucru care nu s-a intamplat in Buenos Aires, unde totul parea o Europa trasa la indigou. Mancam bine, bem vin din regiunea Mendoza, renumita pentru viile ei, si ne culcam cu mare grija la soareci care se dovedesc a fi o adevarata pacoste. Unul dintre ei a intrat in rucsacul de zi al lui Swabek, apoi i s-a catarat pe mana cand a dat sa-si scoata frontala, iar altul i-a ros o manusa lui Santi, unul dintre ghizi. A doua zi dimineata, prima provocare e sa traversam raul ciocolatiu, rece ca gheaţa din a caror gheţari provenea. Cu rasetele de rigoare il traversam toti, in fapt de doua ori in acea zi. Ce bine e cateodata sa te reintorci la acele lucruri de supravieţuire de baza, sa cauţi locul prin care sa traversezi un rau, sa te orientezi dupa soare, sa bei apa dupa ce ai fiert-o si filtrat-o printr-un tifon, sa mananci carne uscata pregatita la gratar, sa-ti uiţi hainele in vant. Echipat ca un “bandito”, ca sa-mi feresc gura de praful adus de vantul devenit permanent, ajung in a treia zi de mars in tabara de baza, “Plaza Argentina”. Ultima zi de mars nu a mai fost asa de plictisitoare ca primele doua pentru ca de aceasta data peisajul a fost mult mai salbatic, traseul a fost mult mai solicitant, am vazut chiar si un guanoco, un soi de lama salbatica, am facut si un pic de bouldering, intr-un cuvant ne-am distrat. Ajunsi in “Plaza Argentina”, care avea sa ne fie baza de aclimatizare pentru 4 zile, observ ca vremea pare sa se schimbe, soarele e inlocuit treptat de nori iar frigul se instaleaza de cum se lasa intunericul.
“Plaza Argentina” seamana cu un mic sat facut din corturi. Toate companiile care organizeaza expediţii pe Aconcaqua au corturi aici. Si cum oamenii care se afla aici sunt genul care traiesc la limita, stiind ca poate a doua zi are sa fie si ultima, petrecerile sunt pe masura. Din patru seri petrecute aici, doua aveau sa fie cu super petreceri. N-aveti idee ce inseamna sa te trezesti la 2 noaptea in bubuit de artificii trase cu pistol de semnalizare, sa fii invitat la un Latino America party la 4200 m, pe melodii de Manu Chao sau Blue Cadillac. Oamenii aia nu au uitat inca ce inseamna viata. Noi, prin Romania, ba chiar prin Europa, am cam uitat… Am devenit niste fitosi si niste ipocriţi, alergand dupa nivelul occidental de civilizaţie. Nu-mi amintesc de vreun party cand am escaladat Mont Blanc-ul. Ei, pe Aconcagua am avut vreo doua sau trei si am ras o gramada. Aici, in “Plaza Argentina”, am stat patru zile, in care trebuia sa ne aclimatizam. A doua zi dupa ce am ajuns acolo a urmat controlul medical obligatoriu pentru toti ce au aspiraţii de a escalada cel mai inalt varf din America de Sud. Personal medical simpatic, alcatuit din una bucata doctoriţa proaspat absolventa si iubitoare de munte si una bucata asistenta la fel de iubitoare. Ambele prezente la party-uri, foarte prietenoase dar in acelasi timp foarte constiincioase. Asa ca il depisteaza pe Didier, colegul meu de cort, cu o tensiune prea mare pentru genul asta de distractie. Drept pentru care, ii administreaza medicamente si-l pun sub observaţie, chemandu-l sa se prezinte la cabinet in toate cele 4 zile petrecute acolo. 4 zile in care am stat la povesti, am facut un drum de aprovizionare catre Camp One, ce avea sa fie urmatoarea noastra tabara si, in mare, ne-am cunoscut intre noi. In 4 zile am ajuns sa ne povestim unii altora vieţile, sa ne cunoastem mult mai bine, in conditiile in care eram un grup diversificat. Desi eram atat de diferiţi, n-am simtit nicio clipa acest lucru. Cu totii simţeam muntele in acelasi fel, chit ca unii eram mai pregatiti decat ceilalti. Fiind intr-un mediu atat de latino, am inceput sa o rup pe spaniola, la inceput fara sa-mi dau seama. Fiindca romana e destul de asemanatoare, pur si simplu imi veneau cuvintele in gura. Si oricum, eram deja de aproape 3 saptamani in America Latina. Cateva lucruri despre “Plaza Argentina”: este situata la 4200 m altitudine, iar satul de corturi este tabara de baza pentru Aconcaqua, daca o iei pe ruta gheţarului polonez. Daca vrei un hamburger aici, costa vreo 25 $, o bere cam la fel, iar minutul de telefon mobil prin satelit in jur de 4$. Internet prin satelit (reteaua Iridium) – 5 $ mb iar un dus, in jur de 15$.
Cam asta e viata in “Plaza Argentina”. Mult ceai, baut de-a lungul zilei, una dintre cerinţele pentru a inlesni aclimatizarea fiind consumul a 7 litri de lichide pe zi. Enorm, dar noi a trebuit sa o facem, rutina a zilelor petrecute in “Plaza Argentina” – un necontenit du-te-vino intre buda si cortul unde fondasem un adevarat Tea Clu. Ce poveste diferita faţa de altii la care predomina eroismul si lupta cu muntele! La noi era mai mult o lupta cu lichidele. Iar in timpul noptii era o adevarata placere sa iesi din cort la -5 grade, pentru a le elimina. (va urma)
Add Comment