[highlights color=”orange”]STUPA BOUDHANATH [/highlights]
Un reper important al capitalei, cea mai mare din valea Kathmandu, cu o înălţime impresionantă de 36 metri, se ridică albă şi impunătoare înconjurată de un pietonal circular aglomerat, ce o desparte de clădirile cu doua, trei sau patru caturi, amplasate pe marginea ringului. Din vârful stupei, de sub ochii albaştri, omniprezenţi ai lui Buddha, şiruri de steguleţe fluturânde se întind radial deasupra ei, vibrând în ritmurile Universului reprezentat de stupa. Case înguste, marcate de vreme şi de vremuri, delimitează piaţa, adăpostind la parter magazine mici cu mărfuri tradiţionale din Tibet sau Nepal, vânzători insistenţi aruncând preţuri mari, poate se prinde, suveniruri cu tentă spirituală, bijuterii grele, din argint şi pietre mai mult sau mai puţin preţioase, şaluri din Kashmir şi Pashmina, instrumente muzicale, boluri şi clopote cântătoare, steguleţe cu mantre şi rugăciuni, mandale pictate manual, etc. La etaj, probabil locuinţe, dar în mod sigur şi mici temple budiste, în câte o încăpere cu tavanul scund. Într-unul dintre ele, am participat la o nouă puja, înghesuiţi între cei patru pereţi, aşezaţi pe jos, rupţi ca stare de viermuiala de afară, abandonându-ne vibraţiei instrumentelor ritualice (toba şi goarna, care reproduc sunetele ce se găsesc în noi, atunci când ceakrele sunt activate la maxim), sub ochii pătrunzători şi prezenţi în golul ferestrei deschise, ai lui Buddha, cei din vârful stupei. La căderea serii, întunericul estompează agitaţia, şi totul capătă o notă de mister: sute de candele aprinse la baza stupei îi dau o nouă dimensiune, uşor ezoterică, întreţinută şi de fâlfâitul foşnitor al steguleţelor.
Se spune că , cu cât te învârţi de mai multe ori în jurul unei stupe, în sensul acelor de ceasornic, parcurgând terasele în spirală, cu atât arzi mai mult din încărcarea karmei cu care ai venit de această dată, pe pământ.
[highlights color=”orange”]LUMBINI [/highlights]
Dar ce ar fi fost buddhismul, dacă Buddha, sau mai bine zis Gauthama, nu s-ar fi născut? Păi, n-ar fi fost, deci locul de naştere al lui Buddha reprezintă pentru buddhism, pământul sfânt, aşa cum sunt Mecca şi Ierusalimul pentru religiile lor, şi asta, mai ales după ce regele indian Ashoka, convertit la un altfel de a fi, odată cu trecerea de la hinduism la buddhism, a descoperit acest loc şi i-a marcat prezenţa şi importanţa printr-un obelisc, pilon, coloană, putem să ii spunem oricum, din piatră inscripţionată, care dăinuie aici din anul 250 înainte de Christos, fiind adusă din nou la lumină şi poziţie verticală de arheologi, abia în anul 1895.
De-a lungul timpului, în jurul coloanei, şi a templului lui Maya Devi – mama sfântă, pe o suprafaţă importantă de pământ,s-a dezvoltat un întreg complex arhitectonic, lângă un sit arheologic datând din epoca precreştină, încă în studiu.
Date ştiinţifice, informaţii concrete îţi poate oferi orice ghid specializat, dar impresia pe care ţi-o lasă copacul imens, bătrân, scorburos, devenit altar al venerării iubirii totale, îmbrăcat de sărbătoare continuă în mii de steguleţe colorate care-i animă frunzişul, fumigat de beţişoare parfumate, nu o poţi percepe decât la faţa locului. Călugări portocalii sau grena, după ramura buddhistă din care fac parte sau rangul la care au ajuns, îşi împart spaţiul cu copacul, împletind istoriile despre Buddha şi rugăciunile de curăţare ale karmei împreună cu firul de aţă portocalie ce trece din mână în mână celor ce-i ascultă. Înainte de a contribui cu ceva la bunăvoinţa călugărilor, firul de aţă e rupt şi înnodat pe rând, la încheietura mâinii celor care vor, iar de acum, talismanul portocaliu îi va apăra de toate relele.
Din tot ritualul, povestea este cea mai importantă: se făcea că cea care urma să îl nască pe micul Gautama, Maya, era fiica unui principe local şi era căsătorită cu principele din vecini. Însărcinată fiind, când i s-a apropiat sorocul, a decis să îşi aducă copilul pe lume în casa părintească, aşa că a pornit cu alai spre Lumbini. Până să ajungă acasă însă, sub copacul acesta sau mai bine zis sub un stră-strămoş al lui, au apucat-o chinurile facerii, şi femeia şi-a sprijinit efortul de crengile şi trunchiul lui, oferidu-l lumii, pe Siddhartha. Copilul abia născut a făcut 7 paşi şi în urma fiecăruia s-a ivit câte un lotus, apoi a vorbit, spunând trei fraze: Eu sunt cel mai bătrân, Eu voi schimba faţa lumii, Aceasta va fi ultima mea reincarnare, apoi zeităţile prezente la naşterea lui, l-au spălat în două izvoare, unul cald, unul rece, care au izbucnit din pământ când s-a născut. După spălare a devenit un copil obişnuit, trăindu-şi copilăria la Kapilavistu, lângă Lumbini.
O altă tură de învăţături buddhiste, la unul din templele din incintă, cu un alt Lama, m-a luminat asupra unei tehnici clasice de meditaţie, cea a urmăririi respiraţiei, dar nu mi-a explicat cum poţi sta nemişcat, ore în şir, în aceeaşi poziţie, aşa cum, cu indiscreţie, am urmărit printr-o uşă deschisă, un călugăr meditând sub un poloc de plasă împotriva ţânţarilor (ca cel ce se pune peste farfuria cu mâncare ca să nu o bâzâie muştele, dar muuuult mai mare), cu un ventilator învârtindu-se constant, deasupra capului, neimpresionat nici el nici ventilatorul, de cele 40 de grade la fel de constante.[sws_pullquote_right] Domul alb, circular, era fragmentat pe direcţia punctelor cardinale, de patru reprezentări sculpturale, ale lui Buddha, ieşite din scara umană, în totalitate aurii. [/sws_pullquote_right]
Ploaia în rafale puternice care s-a stârnit din cel mai senin posibil, ne-a scurtat periplul printre celelalte lăcaşuri de cult – căci aici sunt ridicate câteva stupe, ale celorlalte naţii care îl venerează pe Buddha – găsindu-ne adăpost ocazional în restaurantul micuţ, aproape neîncăpător, de la intrarea în parcul sacru. Situaţia era simpatică: noi, buluciţi în spaţiul mic, cu bucătăria la vedere, (mai bine n-o vedeam!) printre cele 6 mese duble cu feţe de masă de muşama, amăgindu-ne timpul petrecut acolo cu câte o coca-cola (singura chestie safe, totuşi), iar caprele din zonă, înghesuite de bună voie sub un autobuz parcat în curte, care dintr-o dată, părea că are multe, foarte multe picioare îmblănite. Peste drum, prin perdeaua groasă şi densă a ploii, abia se zăreau ricşele colorate, pe bază de bicicletă şi nepalez tuciuriu, care ne plimbaseră prin parcul Lumbini, înşirate răbdător în aşteptarea unei vremi mai bune; ele nu încăpuseră nici sub autobuz, nici în tavernă.
Ploaia. Brusc a venit, brusc s-a oprit. Aerul, devenit dintr-odată respirabil ne-a îndemnat paşii spre una din stupele altei naţionaltăţi buddhiste: cea japoneză. Oauuu, ce schimbare de decor! Din pajiştea verde ud, la capătul unei esplanade de marmura albă, udă, aşezată pe o bază solidă de zidărie albă, în faţa căreia ne-am lăsat papucii, se ridica impresionantă prin liniştea ce o transmitea, stupa. Domul alb, circular, era fragmentat pe direcţia punctelor cardinale, de patru reprezentări sculpturale, ale lui Buddha, ieşite din scara umană, în totalitate aurii. Treptele şi platformele care înconjurau stupa la nivele diferite, udate de ploaia ce tocmai se oprise, oglindeau prezenţa noastră, desculţă, într-o puritate absolută. Albă.
[nggallery id=50]Alături, micul templu buddhist japonez – o simplă încăpere, cum altfel decât albă, cu uşile larg deschise, plin de pernuţe de meditaţie, ofrande, odoare, şi instrumente muzicale sacre. La uşa principală, un vas de alamă, mare, plin cu apă şi flori colorate, plutitoare, proaspete. În curtea din spate, o stupa mică, cam de un metru şi jumătate, de marmură şlefuită… neagră, se oglindea în balta de alături. Singura prezenţa vie, un muşuroi de furnici roşii, viermuind la baza treptelor; altfel, e ora de odihnă pentru călugări, în camerele din spate, şi nicio grijă faţă de cine ar putea să le treacă pragul.
[sws_pullquote_left] De partea exterioară a gardului sprijină şase biciclete prea folosite peste care se revarsă culoarea prea galbenă a unui fel de salcâm în plină floare, ivit îndrâzneţ din spatele zidului. [/sws_pullquote_left] Arealul arheologic sacru e la oarecare distanţă de oraşul actual. Dar ce înseamnă oraşul actual? Înseamnă o stradă , lată, şi cam desfundată, care trece ca un fir roşu prin viaţa lumbinezilor, pentru că totul este la vedere, fără garduri, fără porţi, uneori fără uşi sau ferestre la casele mai mult sau mai puţin dărăpănate, unele afişând încă urmele de frumuseţe ale tinereţii lor trecute, cu afacerile de parter – fiecare casă are la parter o mică activitate de familie necesară comunităţii. De la fast food indian şi tarabe cu fructe, la fierărie, de la comerţ cu găleţi şi biciclete, la croitorie, de la magazin de mobilă şi ventilatoare, la frizerie dar şi o şcoală secundară de limba engleză, strada e animată de un du-te-vino continuu, maşini puţine, dar biciclete şi ricşe, din plin. Şi vaci şi câini şi oameni care îşi trăiesc viaţa laolaltă în văzul celui de alături, fiecare etalându-şi sărăcia evidentă, şi suficienţa acceptată, marcată de cenuşiu, ciocolatiu, ceva culoare de sariuri şi albul incert al fustanelelor bărbăteşti. Ricşele în schimb, sunt decorate, foarte colorate, altfel decât în Kathmandu, având evident, specific local.Un loc unde aparent nu se întâmplă nimic, unde totul este previzibil, puternic tulburat, în ziua aceea, după cât de agitate şi curioase erau privirile de tăciune ale localnicilor, trezite din moleşeala căldurii de după-amiază, la trecerea, întâi în sus, apoi în jos, a unei roşcate şi a unei blonde, eu şi fiica mea, prospectând strada comercială.
În josul străzii, făcând puţin la dreapta, poţi intra foarte uşor în… Nirvana, protejată de un gard înalt de cărămidă tencuită, în spatele căruia, o grădină frumoasă, cu lac şi nuferi mov, înfloriţi, bucură ochiul turistului ascuns strategic de cele 40 de grade, în camere răcoroase cu ferestre mari, grup sanitar standard 4 stele şi saltele de calitate. În acest caz, Nirvana este un hotel, dar, raportat la calitatea vieţii din oraş, aici te poţi crede cu adevarat, în tăramul făgăduit.
De partea exterioară a gardului sprijină şase biciclete prea folosite peste care se revarsă culoarea prea galbenă a unui fel de salcâm în plină floare, ivit îndrâzneţ din spatele zidului. Acum, în amurg, toată căldura zilei adunată în galbenul fosforescent al florilor, se lasă moale, leneş, peste praful din drum. Imaginea este copleşitor de frumoasă prin simplitatea şi contrastul ei, prin speculaţia filozofica la care te îndeamnă.
Add Comment