Deşi budismul, ca doctrină bazată pe învăţăturile lui Sidharta Gautama – devenit Buddha Iluminatul – a racolat mulţi credincioşi ai hinduismului brahmanic, orientându-i spre o altă filozofie despre existenţa, viaţă şi moarte, relaţia dintre cele doua religii este de tolerare totală şi de respect pentru opţiunea celeilalte, coabitând paşnic în acelaşi spaţiu geografic.
Faptul că orice budist trebuie să îşi configureze comportamentul moral după cele 5 interdicţii principale să nu ucidă, să nu fure, să nu mintă, să nu consume droguri şi să nu aibă activităţi sexuale nepotrivite (seamănă cu ceva cunoscut, nu?), dezvoltându-se în compasiune şi iubire necondiţionată faţă de semeni, în speranţa atingerii Nirvanei ca urmare a eliberării spirituale prin moralitate, meditaţie şi înţelepciune , este în mod sigur răspunsul la nedumerirea noastră: cum de pot fi atât de împăcaţi ca indivizi şi ca popor, cu existenţa lor, mai mult decât modestă. Este impresionantă puterea cu care, în secolul XXI, au reuşit să rămână necontaminaţi de materialismul societăţii de consum. Aici însă, mă încearcă o oarecare îndoială despre acest lucru, privind spre viitor, de pe trotuarul din faţa lui KFC, PIZZA HUT, şi timidul magazin Zara, care încearcă să îsi facă şi el loc, într-o altfel de lume. Peste stradă – bulevardul principal din Kathmandu – copilul universal al Occidentului, mall-ul, deşi modest, se ridica triumfător. Sherpa Mall.
Călătoria iniţiatică în care pornisem, urma să îmi ofere mult mai mult decât sperasem.
[highlights color=”green”]Bon Monastery[/highlights]
Primul contact cu budismul autentic, în forma sa instituţională: mânăstirea. Dincolo de şirul interminabil de trepte (aveam să aflu mai târziu, că acestea au fost, de fapt, puţine), primul lucru care m-a frapat chiar înaintea lăcaşului în sine, au fost steagurile. Steaguri verticale, colorate, pe catarge înalte, steguleţe mai mari, mai mici, mai noi, sau mai decolorate de soare şi vânt, zdrenţuite sau intacte, înşirate pe sfori, întinse de la un copac la altul, animau frunzişul verde prafuit. Fâlfâitul lor calm sau agitat, după cum bătea vântul, trebuia sa ducă în Univers mesajul de iubire totală, necondiţionată, din rugăciunile imprimate pe pânza colorată. Mi s-a părut mai tare decât orice curier rapid sau e-mail, metoda infailibilă, de a trimite un mesaj la nivel de gând. Imaginea aceasta, a steagurilor care împânzesc ţara, a devenit pentru mine emblematică, sinonimă cu ideea de Nepal (ulterior am aflat că şi Tibetul este la fel), şi nu am ezitat să imi aduc şi eu contributia, în preajma peşterii lui Tilopa, la sporirea patrimoniului de rugă pentru binele universal. Steguleţele acestea se găseau spre cumpărare, cu rugăciunile gata imprimate pe ele, în orice formă de comerţ; trebuia doar sa iţi scrii numele pe ele, şi să le oferi vântului. Aşa am facut.
Toate amintirile de aici fac parte din categoria PRIM: prima lecţie de învăţături, prima explicaţie despre ce este o stupă, sau ce înseamnă morişca de rugăciuni, primul lama grena- portocaliu văzut de foarte aproape, prima mulţime de papuci de plastic adunaţi aparent haotic (dar fiecare recunoscându-şi în final, stăpânul) la intrarea în spaţiul de rugăciune, primele saltele-pernuţe de rugăciuni, prima tentativă de meditaţie, primul altar închinat lui Buddha, animat de alte 900 de reprezentări obligatorii ale lui, primul ceai fierbinte cu biscuiţi, oferit din toată inima, nouă, musafirilor, dar, vai, şi primul contact cu wc-urile nepaleze, aceleaşi şi pentru vizitatori, şi pentru călugări… câh…
De aici în colo, traseul spiritual urma sa fie variaţiuni pe aceeaşi temă, dar ce repertoriu bogat!
[highlights color=”green”]Swoyambhunath Stupa[/highlights]
Recunoscut, mai pe limba noastră, şi ca Templul Maimuţelor, este strajuita la poale de trei figuri impunătoare, strălucitoare la propriu – Avalokireshava, Buddha si Patmanshambhava – care dmină piaţeta din faţa. Turişti de toate culorile privesc cu respect religios sau curiozitate culturala reprezentările imobile, lăsându-se scrutaţi, fără să ştie, de ochii iscoditori şi obraznici ai maimuţelor camuflate în peisaj, şi disimulate printre detaliile arhitectonice. “E bine să fii pe fază!”, bănuiesc că se gândesc ele, “oricând poate să apară ceva bun: un biscuite, nişte alune, o banană… ceva, şi trebuie să ieşi la înaintare”.
[slider_pro id=”125″]În spatele lor, ale statuilor, curbele de nivel cresc domol pană ajung să se înfăşoare precipitat pe vârful dealului, de unde priveliştea ce ţi se oferă, printre stupe şi temple asupra văii Kathmandu, e o recompensă la efortul urcării celor 360 de trepte. Reuşita este poate şi urmarea mantrei repetata preţ de câteva sute bune de metri parcurşi pe langă gardul de incintă al complexului, în care sunt montate morişti impresionante ca număr, morişti pentru rugăciune. Om Mani Padme Hung – gândesti, mergi şi atingi moriştile… şi mergi şi atingi moriştile, Om Mani Padme Hung, Om Mani Padme Hung şi rotirea unui cilindru în sensul acelor de ceasornic se împleteşte cu a celuilat şi a celuilalt şi a celuilalt, şi totul se transformă într-o undă de energie benefică, precum gândul curat care a generat-o, disipându-se apoi în Univers. Acesta este conceptul de bază al budismului toţi suntem unul, şi acţiunile fiecăruia ne pot influenţa pe noi, ca întreg. Doar maimuţele cocoţate pe gard, sunt indiferente la atâta strădanie spirituală. Familii complete, tată, mamă si copii, unii atârnaţi de mame, ca un marsupiu, sunt puse pe aceeaşi căpătuială ocazională: un biscuite, o banană, orice poate să apară în mâna cuiva, devine ţinta imediată a acţiunii agresive a unuia dintre “verişorii” noştri primari, presupuşi de Darwin, care se aruncă din înălţimea gardului, asupra prăzii.
Parcursul celor 360 de trepte, ca şi întâlnirea cu lăcaşurile din vârful dealului, nu te marchează spiritual, în mod deosebit; este doar un alt loc din lume, înţesat de turişti, deci bun pentru comerţul cu suveniruri, obositor de comercial, şi cu preţuri pe măsura locaţiei. La plecare nu mai coborâm scările, “Ieşirea e prin Sarindar”, adică afli că puteai ajunge aici şi cu autocarul, acum parcat relaxat pe un drum în spatele templelor. Dar ce haz ar ma fi avut!?
[testimonial style=”3″ title=”Despre Cristina Ilias” tag=”h4″ ]Cristina Ilias este arhitect iar una din cele mai mari si mai vechi pasiuni ale ei au fost calatoriile. Pe vremea cand regimul politic iti limita considerabil orizonturile, a vizitat tot ce se putea in jurul Romaniei, in intregul bloc comunist. Cand limitarile au fost date numai de zerourile din cont, destinatiile au fost atent selectate si lista dorintelor este inca lunga.Placerea pentru scris este si ea veche, fiind unul din cele mai dese moduri de relaxare. Asa a luat nastere intregul serial despre Nepal, urmat de India si alte destinatii mai indepartate sau mai apropiate, toate avand o savoare unica, pe care Cristina a trecut-o prin filtrul propriu, ca simplu calator prin tara lor.[/testimonial]
Add Comment