Cristina Ilias – Calator prin tara lor: Nepal (1)

 

[testimonial style=”3″ title=”Despre Cristina Ilias” tag=”h4″ ]Cristina Ilias este arhitect iar una din cele mai mari si mai vechi pasiuni ale ei au fost calatoriile. Pe vremea cand regimul politic iti limita considerabil orizonturile, a vizitat tot ce se putea in jurul Romaniei, in intregul bloc comunist. Cand limitarile au fost date numai de zerourile din cont, destinatiile au fost atent selectate si lista dorintelor este inca lunga.
Placerea pentru scris este si ea veche, fiind unul din cele mai dese moduri de relaxare. Asa a luat nastere intregul serial despre Nepal, urmat de India si alte destinatii mai indepartate sau mai apropiate, toate avand o savoare unica, pe care Cristina a trecut-o prin filtrul propriu, ca simplu calator prin tara lor.[/testimonial] [headline style=”1″ color=”black” tag=”h1″]Episodul 1: Primii pasi pe taram nepalez[/headline]

Motto: “Nu crede nimic, indiferent ce ai citit sau cum ţi s-a spus, nici  chiar dacă  am spus-o eu, decât dacă rezonează cu ceea ce eşti tu şi cu bunul tău simţ” – Buddha

KATHMANDU, capitala statului Nepal, situat în Valea Kathmandu, 900m altitudine, 1.500.000 de locuitori mici de statură, negricioşi, prietenoşi, adepţi ai hinduismului în proporţie de 80%, restul fiind budişti.

Această ultimă informaţie , odată ajunsă acolo, a fost o mare surpriză; alesem Nepalul tocmai pentru traseul spiritual într-o lume eminamente budistă, cum credeam, dar totul s-a transformat într-o demonstraţie de toleranţă conceptuală, ajutandu-mă să mă iluminez la propriu asupra esenţei credinţelor religioase practicate natural, aproape genetic de foarte mulţi locuitori ai Terrei, oriunde ar fi ei, dar mai ales aici, urmăriţi de ochii pătrunzători şi albaştri, ai lui Buddha.

Într-o situaţie sau într-un loc anume, poţi ajunge pentru că vrei tu, pentru că vor alţii şi n-ai ce face, din întamplare, sau împins de o curiozitatea ascunsă pe care o conştientizezi doar în clipa în care se iveşte ocazia. Astfel de situaţii sunt cele în care se spune că ‘nu trebuie să ratezi momentul’. Aşa a fost pentru mine Nepalul care, ascuns sub lanţul Himalayan, speram să mă lase să văd pe viu, un lama budist înfaşurat în roba portocalie, un castronel pentru ceai şi tsampa, nelipsite din dotarea lui,  un iac, un pic de jungla, vreun crocodil, o plimbare pe elefanţi şi, în general, o lume mai exotică din punctul meu de vedere, dominată de crestele îngheţate ale optarilor, ca sa vorbesc în limbajul şerpaşilor şi al alpiniştilor cu care aveam o cunoştinţă comuna, National Geographic.

[slider_pro id=”113″]

Amestecata informaţie, dominată mai ales de lecturile fascinante despre al treilea ochi din scrierile cu acest nume, sau cu altele, ale lui Lobsang Rampa, despre practica, educaţia şi tragedia budistă din Tibet, despre escaladări şi prăbuşiri în încercarea depăşirii limitelor umane, si… din programul de excursie propus de organizatorul întamplării la care mă decisesem să particip. Nepal, Himalaya, budism, pentru mine era tot una, termeni care uniformizau imaginea mea despre tărâmul bine împănat în versantul sudic al celor mai înalti munţi de pe pământ.

După un zbor confortabil până la Doha, în Qatar, alimentat cu mâncare vegetariană, şi o escală de 10 ore în aeroportul strălucitor de curat al arabilor, uşor năucită de noaptea nedormită, surescitată de iminenta întalnire cu o altă lume pe care nu îmi propusesem vreodată, în trecut,  să o văd, am aterizat în Kathmandu, un pic mai târziu decât umbra avionului nostru care marca peste oraş, traseul canalului aerian prin care ajunseserăm acolo. Surpriză!  In locul Everestului pe care mi-l imaginam crescând la capătul terminalului, era doar o sală mică, sărăcăcioasă, pentru sosiri şi viză, şi un peron în exterior, acoperit cu o copertină lungă, semicirculară, sub care se înghesuiau oamenii ţinuţi la distanţă de o bară metalică, ca la orice arrival;  o mână de omuleţi  negricioşi, veniţi în întâmpinarea cuiva. Amuzanta notă discordantă, era prezenţa unui personaj categoric nepalez  doar prin adopţie, înalt, slab, blond, cu părul lung, pantalonii cazuţi uşor în vine,  şi cu trei garoafe într-o mână ţinută la piept, derutat de lipsa celei pe care se presupune că o aştepta.[sws_pullquote_right] Nepal, Himalaya, budism, pentru mine era tot una, termeni care uniformizau imaginea mea despre tărâmul bine împănat în versantul sudic al celor mai înalti munţi de pe pământ. [/sws_pullquote_right]

Dar, gata cu surpriza. Autocarul agenţiei de turism a sosit aducând odată cu ghidul nostru, simpaticul Ram, şi un snop de eşarfe de mătase alb gălbui, care s-au înfăşurat primitor, în jurul gâtului tuturor, în semn de bun venit.

Este o vorbă care spune că prima impresie contează. Oare?

Sau poate că excepţia întăreşte regula, căci de la şocul vizual pe care l-am avut trecând cu autocarul printre primele case din capitala nepaleză – sărăcie, mizerie, tristeţe, fiind ceea ce eu am perceput şi transformat apoi într-o stare personală de nesiguranţă, chiar panică pot spune, şi până la plecarea acasă, relaxată şi îndatorată că am fost în acele locuri, îndrăznesc să afirm, că vorba asta, aici, în Nepal, nu are niciun sens.

Bagaje, chei, camere, primul hotel, Hotel Manaslu, la capătul unei alei ce se strecura din strada principală, pe lângă un gard de beton pe care se lăfăia scrisă de mână, cu vopsea roz,  o lozincă, aveam să aflam ulterior, a partidului ajuns la putere:  Partidul Comunist, care practica un comunism light, ca să-i citez pe nepalezi.

[slider_pro id=”114″]

Nepalul te poate surprinde mereu, în cele mai diferite moduri, în cele mai diferite situaţii. După un prim contact vizual, şocant şi îngrijorător, cu oraşul şi populaţia lui, să te trezeşti dintr-o dată în grădina cu piscină a unui hotel de 4 stele nepaleze, adevărat, curat, spectaculos tradiţional, confortabil, şi cu un restaurant pe măsură, este surprinzator pentru turistul neavizat ce mă aflam.

Seara. Thamel, cartierul comercial. Prima ieşire în oraş, în grup până te prinzi cam cum stă treaba, cu dolarii ce se cereau schimbaţi, în buzunare, a fost un nou duş rece;  întuneric, doar cu lumina ce o lăsau să iasă magazinele încă deschise, străzi desfundate, gropi în rămăşiţele  de asfalt, unele cu urme de apă şi noroi, ricşe, motociclete, biciclete, lume multă, străină şi negricioasă vorbind o limbă lipsită de repere lingvistice pentru noi, strecurandu-se  prea tangibil pe lângă buzunarele noastre panicate… şi peste toate, surâsul lui Lucian, “tovarăşa învaţatoare” care ne scosese la plimbare, dar şi zâmbetul larg de pe faţa lui Ram: no problem, suntem în Nepal!

Deja primisem botezul nepalez.  A doua zi, pe lumină, negrul era mai maroniu, iar  lumina şi informaţia primită că infracţionalitatea era doar 1%, mi-au relaxat încordarea  acceptând liniştită ceea ce va urma.