Daca esti pasionat de electronice imagineaza-ti ca adormi si te trezesti in paradisul acestora.Cum se defineste paradisul ultimelor gadgeturi, scule si bascule, plus alte nebunii pe care le definim simplu, anime-uri, manga si jocuri video? Un cartier intreg, indesat cu cladiri inalte, indesate la randul lor cu cele mai noi produse digitale, mai putin digitale, electrice sau mai putin electrice: Akihabara.
Stiam vag de Akihabara. Citisem candva ca Tokyo are un conglomerat de magazine cu produse electronice, insa, la naiba, daca nici tara lui Sony si Panasonic nu are electronice atunci cine (in afara de tara lui Samsung si LG) sa aiba? Mai auzisem de Akihabara acum cativa ani, la stiri, cand s-a vorbit despre un masacru. Rememorand, a fost vorba de un sofer de camion, care, intr-o duminica dimineata a intrat cu masina intr-o multime aflata pe o strada pietonala, omorand trei persoane, dupa care s-a dat jos si a mai injunghiat cu un pumnal inca 12 (dintre care patru au murit).
Dar, cand am iesit din statia de J.R. Akihabara si am vazut nebunia de cladiri care te intampina la intrarea, practic, in Orasul Electronic, am inteles imediat ca ma aflu in paradis.
Daca te uiti pe o Akiba map (harta a cartierului) remarci imediat o strada principala (Chuo) intretaiata de strazi perpendiculare, mici, si paralela cu o alta strada ce pare importanta (Shaheibashi). Zonele dintre aceste strazi sunt populate cu cladiri care adapostesc, pe (foarte) verticala magazine de electronice si maid café-uri (despre care voi vorbi mai incolo). Nu am avut mai mult de doua ore de petrecut in Akihabara, timp pe care sunt sigur ca l-am petrecut ineficient.
Am intrat in doua magazine (nu le retin numele) in care, etaj dupa etaj, am conspectat absolut orice produs electronic care exista. Ca european, nu e o idee foarte buna sa cumperi din Akihabara – cel putin daca nu cunosti ponturi de magazine mai ieftine. Produsele sunt scumpe (ca mai toate in Japonia), la fel sau chiar mai mari ca in Romania si e foarte posibil sa te pacalesti daca alegi un gadget care are meniul exclusiv in japoneza.
Ca sa nu mai vorbim ca toate sunt adaptate la voltajul japonez de 100 V. Exista insa si destule magazine marcate duty free, in care gasesti modele overseas, ce pot fi folosite de catre restul cetatenilor planetei. Ca sa cumperi din aceste magazine trebuie sa prezinti pasaportul, sa faci o achizitie mai mare de 10.001 yeni (circa 100 euro) si sederea ta in Japonia trebuie sa fie sub sase luni, de la data intrarii in tara.
Akihabara nu a fost insa dintotdeauna un cartier dedicat electronicelor (nici nu avea cum) iar caracterul sau e intr-o continua schimbare. De mai bine de zece ani, Akihabara si-a capatat renumele de epicentru japonez al culturii otaku. Despre otaku se poate vorbi zile-n sir, si vei mai gasi in dosarul despre Japonia informatii legate de acesta aproape de neinteles obsesie a japonezilor pentru desene manga, anime-uri, figurine, carti de joc si jocuri electronice retro. Sunt zeci de astfel de magazine, raspandite printre cele de electronice sau chiar combinate cu acestea, prin etaje dedicate (cel mai mare dintre el – Mandarake, care se lauda ca este “cel mai mare magazin de manga si anime-uri din lume”).
Abia ajuns la prima intersectie, ma trezesc fata in fata cu o fatuca imbracata ciudat: nelipsita fusta scurta a adolescentelor japoneze, plus jambierele negre trase pana pe pulpele lasate goale. Parul lung, ochi frumosi si rotunzi, desprinsi din Heidi (sorry fanilor manga, nu stiu care mai sunt personajele la moda) si o gramada de brizbrizuri roz. Cosplay. Prescurtarea de la Costume Play, un tip de reprezentatie in care participantii se imbraca in costume si accesorii specifice unui anume personaj de desene animate sau alta zona otaku, sursele favorite incluzand manga, anime, tokusatsu, hentai, fantasy movies etc.
Orice element din lumea reala sau virtuala, care poate fi reprezentat intr-o dimensiune dramatica, e folosit de fanii cosplay. Ei bine, fata cu pricina incerca sa ma convinga sa merg undeva. Cum nu parea a fi prostituata, m-am intrebat, refuzand-o zambind, ce vroia, de fapt. Atras de costumatia ei am incercat sa-i fac o fotografie. Dar la vederea aparatului, s-a intors ca arsa cu spatele si a luat-o la goana. Am reusit sa fotografiez altele, apeland la grandoarea zoom-ul, dar intrebarea a ramas: unde vroia sa ma duca? Ei bine, fata vroia sa o urmez intr-un maid café.
Maid café-urile reprezinta una dintre cele mai ciudate forme prin care se pot distra japonezii. Ca sa descriu plastic distractia – e un fel de bordel inocent, fara sex, dar infantil. Pe scurt, fata te duce intr-o cladire din apropiere. Intri intr-un apartament micut, in care se afla niste mese si unde te intampina niste fete imbracate cam in acelasi stil, care de data asta seamana cu costumele de servitoare. Pentru ca tu vei fi stapanul si ele servitoarele, te asezi si trebuie sa comanzi minim o cafea. Timp in care ele vor incerca sa te faca sa te simti bine. Aproape totul – contra cost.
Te vor obliga sa joci jocuri maimutarite, vor face conversatie cu tine dar daca vrei sa le fotografiezi sau ai apucaturi perverse de tip “da-mi cafea cu lingurita” te vor taxa (pe nota de plata). Exista cateva reguli de purtare cu fetele din maid café-uri printre care acelea ca nu ai voie sa le atingi, sa le ceri numarul de telefon sau sa le invadezi cumva spatiul personal. Daca vrei sa incerci aceasta… placere nevinovata, negociaza de la bun inceput, din strada, pretul final pe care-l vei plati (asta in caz ca nu vrei extra-uri aparute pe parcurs) fiindca fetele vor incerca sa te pacaleasca la nota de plata finala. Asa, ca tot le-ai fost “stapan”.
Add Comment