Abordarea orasului Kyoto e destul de dificila. Asa cum spuneam, ai obiective de vizitat in toate zonele orasului, care se intinde pe o suprafata mare. Spre deosebire de majoritatea oraselor moderne, dezvoltate mult pe verticala, fosta capitala japoneza a preferat sa ramana sub forma unei placinte cu temple si altare. O bucurie. Am inceput drumul cu autobuzul avand ca prima zona de abordare a itinerariului, partea de est. Mai exact, templul Ginkakuji – Pavilionul de Argint.
Ginkakuji este, de fapt, un templu Zen budist, ale carui baze au fost puse de shogunul Ashikaga Yoshimasa, care si-a construit locuinta de “batranete” exact pe locul in care se afla templul. Si pe care a modelat-o exact dupa Kinkakuji (Pavilionul de aur), locuinta bunicului sau, aflata la poalele muntilor Kitayama. Dupa moartea lui Yoshimasa, in 1490, casa acestuia a fost convertita in templu.
Frumusetea locului in care se afla Ginkakuji e rapitoare – practic, amplasamentul este intr-o padure montana, pe care o parcurgi minunindu-te la fiecare pas. Fie de cele sase cladiri adiacente templului, fie de pavilionul de argint, fie de fascinantele gradini de nisip (aranjate la milimetru, dupa niste reguli numai de calugari stiute), fie de maistuoasa padure de bambus sau de suavele covoare de muschi de padure, ce se intind pe pante ca niste oceane verzi, cu valuri blande sau fie de nelipsitul elesteu, cu insulite si podeturi, care completeaza un tablou clasic faurit de pictorii japonezi. Urcand pe versant, te trezesti la un moment dat cu panorama orasului, strajuita de liniile oblice ale templului. Peste toate domina o pace mirifica, izvorata, parca, din fiecare copac.
In ciuda numelui sau, templul nu este acoperit cu argint si nici nu a fost vreodata. Se spune ca i s-a dat acest nume pentru a fi in contrast cu Pavilionul de Aur (care chiar are legatura cu metalul nobil). O alta explicatie ar fi ca atunci cand lumina lunii batea direct pe acoperisul templului, acesta parea de argint. Asta se intampla pe vremea cand acoperisul era vopsit cu lac negru. Ca majoritatea cladirilor japoneze, Ginkakuji a trecut prin multe calamitati, de la incendii la cutremure, fiind in permanenta reconstruit si renovat, adaptat zonei seismice. Ultimele lucrari s-au terminat in primavara lui 2010.
Dupa Pavilionul de Argint am simtit nevoia sa facem un upgrade metalic si am plecat spre nordul orasului, pentru a vedea Kinkakuji, Pavilionul de Aur. Unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Kyoto si, oho, asta se vedea imediat. La intrare te calcai pe picioare cu turistii care se ingramadeau sa fotografieze cladirea cu trei nivele, acoperita cu foita de aur, care se oglindeste in mod ireal in elesteul pe malul careia e construita. Dupa momentul “aglomerat” de la intrare (e drept, si spatiul e relativ mic), incepi sa explorezi un areal oarecum asemanator cu cel de la Ginkakuji, insa parca nu chiar la fel de fermecator.
Kinkakuji este, precum fratele sau de “argint”, un templu Zen care, asa cum spuneam si mai sus, a fost initial locuinta batranului shogun Ashikaga Yoshimitu, bunicul lui Yoshimasa. Acesta a lasat in testament ca locul sa fie transformat in templu si dorinta i s-a respectat intocmai, dupa moartea sa din anul 1408. Evident, si Kinkakuji a suferit mult de-a lungul timpului: a ars de nenumarate ori (in special in timpul razboiului civil Onin dar si, recent, in 1950, cand focul a fost pus la cale de un calugar fanatic, in fapt un tanar de 21 de ani, student la Universitatea Otani. Care, arestat fiind, a declarat politiei ca dorinta lui a fost sa moara in flacari). Cum insa japonezii au rabdarea, migala si pasiunea de a-si reconstrui tara si cladirile, Pavilionul de Aur a fost de fiecare data reconstruit dupa modelul initial. Actuala versiune dateaza din 1955.
Desi cladirea aurita (si, pentru unii, usor kitschoasa) iti fura privirile cu stralucirea ei, templul are de oferit si cateva alte lucruri incantatoare in imediata vecinatate. Printre ele, altarul Shinun, aflat la capatul unor scari de piatra, dedicat zeului templului, apoi o gradina in care Yoshimitu obisnuia sa adune apa de la un izvor natural, pentru ceremoniile de ceai pe care le organiza. Langa acesta se afla si o micuta cascada, ce sa pravale intr-un bazin de piatra in care se presupune ca exista crapi koi. Pe un elesteu din apropiere se afla o pagoda cu imaginea celor 4 Buddha. Pagoda e dedicata sarpelui alb sau dragonului care controleaza rezervele de apa ale templului. Recunosc, cu dl. Dragon n-am avut placerea sa fac cunostinta.
Pe drumul spre iesire se afla o casa de ceai, ridicata in onoarea vizitei imparatului Go-Mizuno-o, in secolul 17, o alta mica gradina in care poti servi ceai japonez matcha (pentru 500 de yeni) precum si alt templu de dimensiuni reduse, care ascunde statuia lui Fudo Myoo, unul dintre cei cinci regi ai intelepciunii, protector al budismului.
[…] ce am trecut pe la pavilioanele de Argint si Aur (nu, de bronz nu exista), am pornit catre gradina Zen Ryoanji. Despre treaba cu zen-ul sunt multe de […]