Pe unele insule grecești le înțelegi din prima zi. Pentru că știi exact ce vrei de la ele, știi ce ai (și ce vrei) să mănânci, știi că o să fie cu soare, tzatziki și frappé, și cam atât, câtă vreme ești setat pe plajă și apă cristalină. Dar Chios nu e genul acesta de insulă. Chios te pune un pic în dificultate la început, pentru că are prea multe straturi și prea puțin chef să ți le explice. E a cincea insulă ca mărime din Grecia, dar nu s-a grăbit niciodată să devină un brand turistic, preferând să-și ducă viața în ritmul ei – cu masticul, cu mandarinele, cu dramele istorice și cu bucuriile simple – iar dacă îți convine, bine. Dacă nu… Thassos e pregătită și e și mai aproape.
Am ajuns în Chios în luna februarie, ceea ce înseamnă că nu eram nici la plajă, nici în plin sezon turistic, nici măcar în perioada în care e cald suficient ca să stai pe terasă fără jachetă. Și totuși, insula – și gazdele care au organizat info trip-ul (și cărora le mulțumesc pentru o ospitalitate și o atenție rar întâlnite) – m-au primit cu un program atât de dens și de variat, încât am plecat cu sentimentul că am atins, cu vârful degetelor, autenticitatea pură a acestei insule aflate în nordul Mării Egee, la doar 16 km de stațiunea turcească Çeşme. Iar autenticitatea e ce nu prea mai găsești în locurile unde turismul de masă a transformat totul în fundal de selfie.
Anavatos, satul-fantomă
Prima oprire, înainte de cazare, a fost în apropiere de Karfas, o plajă organizată, cu șezlonguri așteptând cuminți sezonul prin vestiare, ape calde și nisip auriu care te îmbie să descalți. Ploua, dar Karfas este genul de loc care în iulie mustește de viață, cu hoteluri, taverne, bărci cu pânze pe apă. În februarie însă, îți oferă privilegiul rarei intimități cu o plajă care pare că îți aparține doar ție. Marea Egee își făcea mendrele cu țărmul, și prima senzația a fost că aceasta va fi una despre contrasturi: între liniște și sărbătoare, între trecutul dureros și prezentul plin de viață, între satele pustii și piețele în care oamenii dansează de parcă mâine nu ar mai exista. Un fel de Love me like there’s not tomorrow al lui Freddie Mercury, pe ritm de muzică rebetiko.
Pe drumul spre cazare, am mai făcut un stop: Anavatos. Satul-fantomă, supranumit „Mystras-ul Egeei”, se află la 16 kilometri de oraș, ascuns de priviri, ridicat pe vârful unei stânci de granit care pare să fi fost tăiată cu cuțitul de o mână gigantică. Anavatos este, în esență, un ghost medieval, abandonat aproape în totalitate după Masacrul din 1822 și cutremurul din 1881 – cele două evenimente de secol 19 care au lăsat răni adânci în existența insulei.
Plimbarea pe străzile lui pavate cu piatră, printre case care stau alipite ca niște bătrâni tăcuți, am simțit ciudata senzație de a păși într-un loc unde istoria este doar povestită și simțită în fiorul pietrelor.
Anavatos a apărut în perioada bizantină, cel mai probabil în jurul secolelor XIV–XV, ca refugiu pentru populația din jurul mănăstirii Nea Moni, care căuta protecție în fața atacurilor piraților și invaziilor succesive. Arhitectura lui spune totul despre frică și rezistență: case lipite una de alta, ziduri groase, străduțe înguste care urcă direct în cer și un singur acces controlat.
În 1822, în timpul masacrului din Chios, Anavatos a devenit simbol al tragediei, când numeroși localnici, asediați de otomani, au ales să se arunce de pe stânci decât să fie capturați. După cutremurul devastator din 1881, satul a fost în mare parte abandonat, rămânând o fantomă de piatră suspendată între mare și munte, un loc unde istoria nu se citește în cărți, ci în tăcerea zidurilor crăpate.
Astăzi e aproape pustiu – locuit de o bătrână care îngrijește de biserică și de o liniște care apasă plăcut pe umeri. Totul are aerul unui loc suspendat între prezent și ceva ce nu mai poate fi recuperat. Era o zi înnorată și ploioasă, dar dacă ajungi vara la Anavatos, reține că apusurile admirate de aici sunt magice. Așa ni s-a spus și… am văzut și câteva fotografii.
Pe parcursul celor 5 zile petrecute în Chios am dormit în Avgonyma. Așezat la 16 kilometri de capitala Chios Town, Avgonyma este un sat medieval cu case cubice de piatră, alei înguste care te fac să te simți ca într-un labirint prietenos, și o piață centrală pavată cu piatră unde timpul a decis să stea în loc. Sunt căsuțe de piatră, fiecare cu configurația ei unică, răspândite pe un deal care oferă priveliști care te fac să uiți de Wi-Fi (deși acesta există). La vest, marea Egee se întinde leneșă până la orizont; la est, păduri de pini își fac de cap pe dealuri.
Am stat într-o astfel de căsuță, aparținând de Spitakia Cottages, care avea la parter un mic living și o chicinetă, iar la etaj locul de dormit, și totul a fost în regulă. Micul dejun era pregătit în fiecare dimineață de gazda noastră, șarmantul George Misetzis, însoțit mereu de foarte simpaticul lui patruped Booby. Avgonyma are calitatea de a te face să te simți acasă instantaneu, fără să se străduiască prea tare și chiar într-o lună de iarnă, când aleile îi sunt pustii, ți-ai dori să stai aici pentru liniște, aer curat și priveliști minunate.
Nea Moni și frescele din Patrimoniul UNESCO
Prima zi plină în Chios a început cu Nea Moni, mânăstirea bizantină din secolul al XI-lea, inclusă în patrimoniul UNESCO. Aici, în mijlocul unei păduri de mastic, se află una dintre cele trei colecții de mozaicuri bizantine de dimensiuni considerabile care au supraviețuit în Grecia.
Mozaicurile, create de artiști legați de atelierele imperiale din Constantinopol, acoperă pereții bisericii principale cu scene religioase a căror aură de fundal auriu pare să pulseze în lumină. Am stat minute în șir, privind expresiile dramatice ale sfinților, simplitatea monahală a compozițiilor, și am încercat să îmi imaginez cum arăta acest loc în secolul al XI-lea, când împăratul Constantin Monomahos o înzestra cu proprietăți și venituri, recunoștință pentru profeția a trei călugări din Chios care îi preziseră întoarcerea la tron.
Ghida ne-a povestit pe larg despre jefuirea mânăstirii de către turci, în 1822, despre declinul economic care a urmat, despre cum chiar și așa, aceste mozaicuri au supraviețuit. Am ieșit în curtea mânăstirii, am privit turnul defensiv din colțul de nord-vest, și am înțeles că Nea Moni este un simbol al rezistenței culturale, supraviețuitoare a invaziilor, cutremurelor, timpului însuși.
Și dacă tot am început peregrinările ecumenice, următoarea oprire a fost la Agios Minas, un loc cu o încărcătură emoțională grea. Construită între 1572 și 1595 de către Neofitos Koumanos și fiul său, Minas, mânăstirea aceasta a devenit faimoasă pentru rolul său în Masacrul din 1822. Când armata otomană a devastat insula, 3.000 de oameni au căutat refugiu aici, dar au fost depistați, uciși și arși.
Podeaua de marmură a bisericii păstrează încă urmele de sânge ale acelor evenimente, iar în curte se află un mausoleu care expune oasele multor victime. Am intrat în biserică, am privit podeaua, am vizitat muzeul mânăstirii, unde se află inclusiv poarta păzită cu vitejie de localnici timp de câteva zile și am ieșit cu o senzație de gravitate care te face să apreciezi mai mult liniștea prezentului.
Morile din Vrontados și scaunul „profului” Homer
Am continuat spre Vrontados, suburbie a capitalei Chios Town, situată la cinci kilometri distanță, cunoscută pentru tradiția sa maritimă și pentru ceva cu totul neașteptat: războiul rachetelor de Paște. În Sâmbăta Mare, două parohii din Vrontados, Agios Markos și Panagia Erythiani, lansează mii de rachete artizanale una spre alta, într-un spectacol de lumină și zgomot care atrage vizitatori din toată lumea. Rachetele se lansează de pe dealul Aipos, și merită să-ți imaginezi cerul de primăvară inundat de trasee luminoase, parfumat de pulbere și entuziasm local.
În Vrontados, pe șoseaua principală, se află morile de vânt devenite un fel de logo neoficial al insulei. Sunt patru la număr, construite în stil tradițional, cu pânzele lor albe învârtindu-se leneș în briză. Am oprit, am făcut fotografiile obligatorii și am aflat că morile acestea au măcinat grâu pentru secole întregi, până când tehnologia modernă le-a transformat în monumente. Localnicii le iubesc în continuare, ca pe niște bunici care încă mai stau în picioare, deși nu mai muncesc.
Nu departe, la Daskalopetra („stânca profesorului”), dacă urci câteva trepte dintr-un parc, descoperi ceea ce localnicii numesc „scaunul lui Homer”. O stâncă mare și plată, așezată deasupra unei plaje cu pietriș alb și ape cristaline. Legenda spune că aici își ținea Homer lecțiile, poetul Odiseei și Iliadei stând pe această piatră și învățându-și elevii despre eroi și zei.
Am stat și eu pe acel scaun de piatră, am privit marea, și am încercat să mă imaginez în postura de student al lui Homer în acele vremuri. Cu amendamentul că nu putem băga sută la sută mâna în foc că Homer s-a născut în Chios, insula fiind trecută printre cele câteva presupuse locuri de baștină ale poetului.
Glaroi, Agios Isidoros și Lagada, o trilogie marină
Drumul spre nord-est ne-a dus la Glaroi, o plajă numită după pescărușii care o frecventează. Golful este un adăpost natural pentru aceste păsări, iar peisajul are o frumusețe sălbatică, pe undeva neobișnuită. Apa este verde-transparentă, rece din cauza unui izvor care se varsă direct în mare, iar plaja este acoperită cu nisip fin.
Există un beach bar care, în sezon, organizează concerte și petreceri, transformând locul într-unul dintre punctele fierbinți ale insulei. În februarie, însă, Glaroi își păstrează o tăcere aproape mistică, întreruptă doar de țipătul pescărușilor și de foșnetul valurilor.
La scurtă distanță, Agios Isidoros, sau Paragli cum îi spun localnicii, ne-a oferit una dintre cele mai pitorești imagini ale călătoriei. O capelă mică, albă, ridicată chiar pe malul mării, dă numele plajei fiind locul preferat pentru nunți pe insulă. E de înțeles de ce: imaginea bisericii cu acoperiș roșu, reflectată în apele calme ale golfului, e de o frumusețe care… te face să spui mai repede „Da”. Îți vine să o pozezi din toate unghiurile, să stai pe o bancă în apropiere și să asiști cum soarele de după-amiază îmbracă totul într-o divină lumină aurie.
Prânzul l-am luat în Lagada, un sat cu tradiție maritimă puternică, situat într-un golf natural cu vedere spre Oinousses. Lagada este combinația perfectă de munte și mare, pădurile de pini coboarînd până la țărm, iar apele golfului fiind atât de limpezi încât poți vedea fundul mării de la suprafață.
A fost o masă de pește și fructe de mare la Restaurantul Passas, pe care vi-l recomand: și acum, când scriu, am gândul la calamarii prăjiți și la salata de creveți care avea un sos special, atât de gustos încât… să trecem mai departe. Cert e că am plecat din Lagada cu burta plină și cu senzația că am participat la o întâlnire de familie, nu la o masă într-un restaurant.
Pityos și gastronomia ca artă
Iar de la mâncare am ajuns din nou la… mâncare, fiindcă a fost o zi a bunătăților. După Lagada, am urcat în satul de munte Pityos, aflat în nord-estul insulei. Pityos păstrează elemente medievale clare, inclusiv un turn impresionant, recent renovat. Satul este legat de tradiția homerică, iar oamenii de aici au trăit secole întregi din agricultură și creșterea animalelor. După ce hoinărești pe străzile lui înguste și admiri casele de piatră, simți că aerul este mai curat aici, mai încărcat de miros de pin și iarbă uscată.
Seara a adus una dintre cele mai plăcute surprize ale călătoriei: un mic atelier de gastronomie într-o gospodărie tradițională. O doamnă pe nume Evi Katsioni, al cărei canal de YouTube (Cooking Stories) este o comoară pentru iubitorii de bucătărie tradițională, ne-a învățat să facem paste artizanale. Stând la o masă mare de lemn, cu mâinile în făină, am învățat să rulăm aluatul pe un bețișor, să îl tăiem și să îl lăsăm la uscat. Evi ne-a povestit un pic despre bucătăria Chiosului, despre influențele genoveze și otomane, despre cum mandarinele locale ajung în sosuri dulci-acrișoare alături de scorțișoară, despre brânza mastelo și caracatița care este considerată mâncare de post (pentru că nu are sânge).
Am degustat trei vinuri locale, iar cel dulce, Prastia 2017, m-a cucerit complet. Sunt un băutor de vinuri seci sau demi-seci, dar acesta a fost atât de echilibrat, atât de plin de arome de miere și fructe uscate, încât am uitat prejudecățile. Am mâncat delicioasele preparate ale lui Evi, am băut vinul, am râs mult, și am plecat spre Avgonyma cu senzația că am participat la o lecție despre cum oamenii de pe Chios transformă mâncarea în legături sociale.
Thymiana și Mostra, memorabilul său carnaval
Duminică dimineața am pornit spre Thymiana, sat cunoscut pentru carierele sale de piatră roșie care au furnizat materialul de construcție pentru multe dintre clădirile insulei, inclusiv pentru zidurile înalte ale moșiilor din Kampos. Dar noi nu veneam pentru piatră, ci pentru Mostra, cel mai faimos carnaval al Chiosului.
Mostra este o sărbătoare care datează din Evul Mediu, recreând o bătălie dintre localnici și pirați. Legenda spune că în timpul unui carnaval, străjerii au semnalat apropierea piraților. Bărbații satului au plecat să îi întâmpine, i-au învins, i-au adus înapoi ca prizonieri, și i-au „arătat” (mostra înseamnă „a arăta” în italiană) în sat, sărbătorind victoria. Astăzi, evenimentul include o paradă satirică, costume colorate, și dansul Talimi, în care două grupuri de dansatori, reprezentând localnicii și pirații, se duelează cu săbii lungi.
Am asistat la parada de duminică, pe străzile înguste ale Thymianei. Oamenii erau costumați în tot felul de personaje – unii tradiționali, alții pur și simplu… bizari – și dansau pe ritmuri de paradă, în ciuda vremii reci. Am băut ouzo și nelipsita mastică. Dincolo de orice, acest carnaval nu este pentru turiști ci pentru comunitate, pentru păstrarea unei tradiții care leagă generațiile, pentru bucuria simplă de a fi împreună și de a râde de propria istorie.
Am plecat din Thymiana cu urechile duduind de muzică și spiritul de sărbătoare și dans și ne-am îndreptat către Kampos, una dintre cele mai distinctive zone ale Chiosului. Kampos este un complex rezidențial unic, unde mediul natural trăiește în armonie totală cu arhitectura locală. Moșiile genoveze, cu zidurile lor înalte de piatră roșie din Thymiana, ascund grădini de citrice care în februarie erau pline de fructe.
Motiv pentru care am vizitat Argentikon Estate, o superbă (și vastă) moșie genoveză, construită în 1550, care a aparținut familiei Argenti. Un privilegiu (fiindcă moșia nu este, momentan, în circuitul turistic): m-am plimbat prin grădinile ei în stil ligurian, pe alei pavate cu pietriș, am văzut cisternele de marmură de la Penteli, fântânile tradiționale, și busturile de marmură ale membrilor familiei Argenti care au murit pentru eliberarea Greciei.
Argentikon păstrează aerul aristocratic al unei epoci apuse, care te îmbie cu portocali, mandarini și lămâi, amintindu-ți că această zonă a fost cândva inima economică a insulei. Din păcate, competiția cu citricele cultivate în alte părți ale Mediteranei, după Al Doilea Război Mondial, a dus la declinul Kamposului, dar frumusețea locului rămâne, intactă, așteptându-i pe cei dispuși să descopere eleganța unei civilizații agricole care a durat secole.
Dulceața de trandafiri și ritualul boului
În zonă am trecut rapid și prin camerele unui hotel de patru stele (Bella Cisterna), cu o la fel de frumoasă grădină de citrice în care trona un exemplar de cal alb ce părea că-și așteaptă prințesa și ne-am îndreptat către Agios Georgios Sykousis, unul dintre cele mai mari și mai istorice sate ale Chiosului, fondat în 1518.
Satul este construit în amfiteatru, pe versantul unui deal cu izvoare naturale abundente și un caracter rural puternic. Economia locală se bazează pe cultivarea masticului, creșterea animalelor și agricultură – activități care continuă să modeleze viața de zi cu zi. Dar aici am întâlnit și un foarte simpatic producător de dulceață de trandafiri și alte produse din „roze”, care încearcă din răsputeri să ducă mai departe o meserie ce pare pierdută.
Biserica Sfântului Gheorghe din sat este un monument bizantin din secolele XI-XII, considerat o replică fidelă a Nea Moni. Pentru moment se află în renovare, dar se putea observa potențialul ei arhitectural și turistic.
Satul găzduiește sărbători religioase importante pe tot parcursul anului, inclusiv pe 20 iulie (Profetul Ilie), 27 iulie (Sfântul Pantelimon) și 27 august (Sfântul Fanurie), dar în acea duminică de 22 februarie se desfășura ritualul „Boului”, un ritual dionisiac ce simbolizează semănatul grâului și fertilitatea agricolă. Oamenii își asumă diverse roluri, iar întreg satul se adună pentru acest moment. Ritualul în sine e o experiență viscerală, cu zgomote, culori, mirosuri și o energie care te trăge în interiorul său.
Din nou, aceste obiceiuri nu sunt spectacol pentru turiști (nici nu cred că erau, de altfel), ci reprezintă viața comunității și modul în care oamenii își marchează trecerea timpului, își onorează pământul și își întăresc legăturile sociale. Nimerind într-un asemenea moment, pe undeva intim, din viața rurală, esența călătoriei se transformă, depășind limitele unui loc în sine și evadând spre sufletele oamenilor și a modului în care aceștia își trăiesc viața.
Masticul: rășina care a făcut dintr-o insulă un mic imperiu
Dacă ajungi în Chios și nu vorbești despre mastic, e ca și cum ai ajunge în Napoli și n-ai vorbi despre pizza. Sau despre Maradona. Masticul e totul: e economia, e identitatea, e parfumul și e și un mic spectacol de chimie naturală pe care îl poți vedea cu ochii tăi dacă te plimbi prin sudul insulei în sezonul potrivit.
Arborele (Pistacia lentiscus var. chia, dacă vrei varianta științifică) arată mai degrabă ca o tufă stufoasă și generoasă, cu frunze mici și lucioase, fără nicio pretenție estetică. Dar în lunile de vară, când cultivatorii fac incizii fine în scoarță, seva curge lent și se solidifică pe trunchi în cristale translucide, numite „lacrimi”.
Aceste lacrimi sunt recoltate manual, spălate, sortate și transformate în zeci de produse, de la gumă de mestecat la cremă de față, de la lichior la pastă de dinți. Da, toate astea pornesc de la un arbore care crește exclusiv în sudul Chiosului și nicăieri altundeva, oricât de mult s-ar fi străduit alții să-l acomodeze pe alte maluri mediteraneene. Originalul rămâne aici.
Am vizitat Muzeul Masticului, un obiectiv aproape obligatoriu în Chios, amplasat într-un cadru natural de excepție, într-unul dintre satele din zona Mastichochoria, și a fost, sincer, una dintre surprizele plăcute ale acestui drum. Mă așteptam la ceva arid și didactic dar am dat peste un spațiu bine gândit, cu un mic spectacol multimedia care reconstituie istoria și procesul de producție cu destulă eleganță pentru a nu plictisi.
Afli acolo că înainte de recoltare, pământul din jurul arborilor e acoperit cu un strat de argilă albă, pentru ca lacrimile căzute să rămână curate. Că genovezii, în secolul al XIV-lea, au organizat și fortificat satele din sud special pentru a controla comerțul cu mastic. Că în perioada otomană, furtul de mastic se pedepsea sever. Că Uniunea Producătorilor de mastic funcționează din 1938 și că fiecare cultivator e obligat să vândă toată producția direct Asociației, care, la rândul ei, e obligată să o cumpere integral și să plătească în funcție de calitate, într-un soi de socialism al rășinii, dar care pare să funcționeze.
Cifrele sunt impresionante, dacă ești tipul de turist care reține cifre. Sunt peste un milion de arbori pe insulă. Un kilogram de mastic costă între 80 și 120 de euro. Un arbore nou devine productiv abia după 10 ani; după 15 atinge maturitatea; după 70 începe să scadă. În total, 4.500 de oameni din cele 24 de sate Mastichochoria trăiesc, direct sau indirect, din această industrie. Tehnica tradițională de cultivare a intrat în patrimoniul cultural imaterial UNESCO în 2014. Și, dacă tot ești acolo, mastica – lichiorul limpede, aromat, cu note de pin și mentă – merită degustată. Un băutor de vinuri seci ca mine s-ar fi putut împotrivi, dar n-a putut. Mastica e chiar bună!
Pyrgi, Olympi și Mesta, satele masticului care farmecă privirile și sufletul
De la muzeu, am plecat spre Emporios și plaja Mavra Volia, supranumită „plaja neagră” și considerată perla insulei. Trei golfuri succesive cu ape de un albastru închis, înconjurate de dealuri abrupte, cu pietriș negru de origine vulcanică pentru un contrast dramatic. Plaja este sălbatică, neamenajată, cu o frumusețe care te trimite la un colț de lume uitat de timp.
Eram, așadar, în sudul insulei Chios, unde vorbim despre Mastichochoria, cele 24 de sate în care mastica e ocupația principală și elementul după care se învârtește existența localnicilor. Pyrgi, poate cel mai cunoscut dintre cele 24, este cel mai mare sat medieval al Chiosului, supranumit „satul pictat”.
Casele din Pyrgi sunt decorate cu xysta – modele geometrice în alb și negru, create prin zgârierea tencuielii, o tehnică ce amintește de graffiti-ul italian. Am hoinărit prin străzile înguste și am admirat biserica Agioi Apostoli din secolele XIII-XIV, cu frescele lui Antonios Domestichos din 1665. Pyrgi este un sat care refuză să fie banal, fiecare casă fiind o operă de artă și fiecare colț oferind o surpriză vizuală.
În piața centrală din Pyrgi… spectacol mare. Fiind luni, prima zi a Postului Mare, cunoscută sub numele de Lunea Curată (Kathara Deftera), este marcată de un obicei spectaculos și plin de umor: obiceiul Agăi. Evenimentul este o formă de teatru popular satiric care amintește de perioada ocupației otomane, dar într-o cheie comică. Personajul Aga, un localnic deghizat în agă (un guvernator otoman) intră în sat cu mare fast, escortat de suita sa și de zaptiehs (polițiști). Acesta se instalează în piața centrală a satului unde încep „procesele” publice: Aga începe să îi „judece” pe săteni și pe vizitatori pentru tot felul de „infracțiuni” inventate sau amuzante (de exemplu: de ce porți ochelari de soare, de ce ești prea înalt, de ce nu ai dansat destul).
Aproape nimeni nu scapă de sub „asprimea” legii. Cei găsiți vinovați sunt condamnați să plătească o amendă simbolică (bani care merg de obicei către asociația culturală a satului) sau sunt supuși unor pedepse comice, spre deliciul publicului.
Totul este acompaniat de muzică tradițională grecească și de dansuri specifice zonei, cum ar fi celebrul Pyrgousikos, la care am asistat și noi, bucurându-ne de costumele populare, de soarele de februarie și de veselia generală, având pe masă bucatele tradiționale de post care se servesc în Lunea Curată: lagana (o pâine nedospită coaptă doar în această zi), taramosalata (salată de icre), caracatiță marinată, orez, etc.
Am continuat periplul spre Olympi, un alt sat medieval fortificat, diferit de Pyrgi, unde casele-turn sunt lipite una de alta, formând un zid defensiv continuu. Explicația acestui sistem de apărare e ingenioasă și include turnurile de veghe, semnalele de foc și fum, acoperișurile plate care permiteau deplasarea rapidă între clădiri pe acoperiș, când intrau dușmanii în sat, aleile înguste care transformau satul într-un labirint mortal pentru invadatori.
În piața centrală, din nou, am asistat la prezentarea obiceiului Aga, în aceeași veselie generală în care oamenii mâncau fasole, caracatiță marinată, icre, măsline, halva, beau ouzo și vin și dansau de mama focului într-o atmosferă de sărbătoare comunitară.
Mesta, al treilea sat medieval vizitat, este poate cel mai bine conservat. Construit ca un poligon de piatră, cu arcade boltite și tuneluri umbrite, Mesta are un aer de film istoric. Am găsit aceeași masă întinsă, aceiași oameni generoși cu mâncarea și cu vorba, și aceeași atmosferă de comunitate care știe că ziua asta e specială și o trăiește pe măsură. Mesta mi-a dat senzația unui sat mult mai turistic, pentru simplul motiv că părea înțesat de locații Airbnb.
Volissos, Agia Markella și nordul sălbatic, capitala Chios Town
Ultima zi plină ne-a dus în nordul insulei, o zonă diferită de sudul masticului, mai montană, mai sălbatică, un caracter distinct. Prima oprire a fost la Managros, uriașa plajă de lângă Volissos, apoi la Lefkadia și Limnia, golfuri mici de o frumusețe exotică, unde sculptorul Kyriakos Rokos a sculptat o figură în stâncă, inspirat de peisaj.
Drumul ne-a purtat apoi către Mânăstirea Agia Markella (sfânta Markella e patroana insulei), construită chiar pe plajă. Plaja este lungă, cu nisip și pietriș, ape reci și adânci, cu vedere spre istorica insulă Psara. La capătul plajei, un drum duce la locul martiriului sfintei, unde un izvor de apă caldă iese în mare, motiv pentru care, pe 22 iulie, mii de pelerini vin aici, mulți mergând pe jos cei 50 de kilometri de la Vrontados. Locul are o energie aparte, iar mânăstirea de maici de pe plajă, e drăguță, nu doar prin amplasament ci și prin peisagismul aferent.
Nu am ocolit nici Volissos, cel mai mare sat din nord-vest, capitala zonei Amani. Legenda spune că Homer a locuit aici, iar în 412 î.Hr. atenienii i-au înfrânt pe chioți în apropierea acestei localități. Am urcat spre castelul bizantin din secolele XI-XII, care veghează asupra văii. Ruinele castelului oferă o panoramă fabuloasă, iar plimbarea printre ele (atenție la șerpi!) te face să te simți călător în timp.
Întoarcerea spre capitala Chios Town ne-a adus o plimbare prin Castelul Chios, aflat chiar în apropierea Primăriei. Nu-ți imagina însă un castel în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă e vorba de o fortificație bizantină, modificată de genovezi, venetieni și otomani, care este încă locuită de circa 650 de persoane.
Am intrat pe Poarta Maggiore, construită de venetieni în 1694, am văzut Palatul Giustiniani, Temnița Întunecată unde au fost închiși notabili în 1822 înainte de execuție, băile turcești recent restaurate, și am hoinărit pe străzile înguste unde casele tradiționale cu balcoane închise și curți mici îți dau senzația că ai intrat în alt secol. De pe o latură a castelului, o panoramă a împrejurimilor îți aduce o nouă întâlnire, de la distanță de această dată, cu cele patru mori de vânt din apropierea orașului.
Altfel, capitala e o localitate plăcută, cu un mic centru pietonal care-și prezintă zona de shopping, cu faleza de-a lungul căreia se întind diverse baruri și cafenele probabil foarte animate pe timp de vară (nici acum nu erau pustii), cu cei 29.000 de locuitori, cu portul principal, cu biblioteca Koraes (135.000 de volume), și cu un amestec fascinant de arhitectură bizantină, genoveză, otomană și neoclasică.
Orașul este viu, autentic, cu străzi comerciale, piețe, taverne, și acea energie specifică centrelor urbane care își trăiesc propria viață, indiferent de turiști. Și are o atmosferă prietenoasă, care te face să-l incluzi ca opțiune pentru cazare într-o eventuală vacanță pe insula Chios.
Seara am cinat într-un restaurant aflat chiar în incinta Castelului, pe care îl recomand fiind o opțiune cu décor medieval și, mai ales, preparate excelente: Apeiron.
Mâncarea din Chios – savoare și prețuri din alte vremuri
Și dacă tot am vorbit de restarurante, trebuie să amintesc separat și despre mâncarea din Chios, pentru că experiența culinară din insulă este o surpriză plăcută. În primul rând, prețurile. Meniurile cu meze de 4-7 euro și feluri principale de 10-12 euro încă există aici, indiferent de tavernă, iar calitatea este constant ridicată. Și din acest punct de vedere se vede că insula Chios nu este una cu fițe, ci e construită pentru viață, mai puțin pentru spectacol.
Specificul local începe, evident, cu masticul. Mastica, lichiorul limpede servit rece, apare la final de masă, lângă deserturi sau fructe. Are o aromă proaspătă, ușor rășinoasă, cu note de pin și mentă, și este un digestiv perfect. Dar, precum spuneam mai devreme, masticul se găsește și în înghețată, în patiserie, în produse farmaceutice, datorită proprietăților sale antimicrobiene.
Mandarinele și citricele din Kampos apar peste tot – în sosuri dulci-acrișoare alături de scorțișoară, în dulcețuri, în salate. Brânza mastelo, din lapte de oaie sau capră, este o specialitate locală pe care trebuie să o încerci. Caracatița este considerată mâncare de post (pentru că „nu are sânge”), și apare pe mese în cantități generoase. Macaroanele făcute manual, pe care le-am învățat să le pregătesc la atelierul lui Evi, sunt de o textură care nu se compară cu nimic industrial. Chiftelele cu fenicul, friptura de capră gătită slow, cu sos de scorțișoară, plăcintele rustice, dulceața de mandarine – toate acestea formează un mozaic gastronomic care îmbină influențe grecești, genoveze și otomane.
Vinurile sunt și ele foarte bune. Am rămas în minte cu acel vin dulce, Prastia 2017, care m-a cucerit complet, dar am degustat și câteva vinuri albe cu personalitate. Souma, tăria din smochine, este băutura robustă pe care localnicii o consumă cu mândrie. Ouzo și tsipouro sunt omniprezente, ca în toată Grecia, dar aici par să aibă un plus de caracter.
Ospitalitatea este ingredientul secret. În Lagada, la restaurantul Passas, am fost tratați ca familie. La atelierul de gastronomie, Evi ne-a primit în casa ei și ne-a împărtășit secretele bucătăriei locale cu generozitate. În satele medievale, oamenii ne-au oferit mâncare și băutură fără să aștepte nimic în schimb, doar bucurându-se de prezența noastră. Aceasta este diferența fundamentală, în Chios mâncarea fiind despre comunitate și despre împărtășire, despre plăcerea de a fi împreună.
Plajele din Chios
Chios are peste 90 de plaje, iar eu am văzut doar o mică parte dintre ele, suficient însă pentru a înțelege diversitatea și calitatea lor. În februarie, plajele sunt sălbatice, neatinse de șezlonguri sau aglomerări estivale, ceea ce le oferă o frumusețe crudă, poate mai puțin politicoasă.
Plaja Mavra Volia rămâne răsfățata locului, cu cele trei golfuri cu pietriș negru vulcanic, ape de un albastru închis și dealuri abrupte pe fundal. Este plaja care nu seamănă cu nicio altă plajă grecească, un loc unde te simți că ai pășit pe altă planetă.
Plaja Karfas, pe care am văzut-o din depărtare, la sosire, este una clasică, amenajată, cu nisip auriu și ape calde, bună pentru familiile cu copii, unde există școli de scufundări, beach baruri, viață. În februarie, însă, îți oferă liniștea de a sta singur pe mal și de a asculta marea.
Plaja Agia Dynami, pe care am menționat-o în trecere, este o plajă mai mică, cu ape turcoaz și o atmosferă perfectă pentru o zi „slow”. Tot în sud, plaja Vroulidia, tot în sud, este mai izolată, cu peisaj de carte poștală, ape limpezi, o alternativă pentru cei care caută liniștea.
Plaja Elinda, aflată la 25 de kilometri de Chios Town, e înconjurată de munți și pini care coboară până la apă. Apa este verde-albastră, pietrișul alb, iar locul are o magie care te face să vrei să rămâi.
Plaja Trachili, de pe coasta de vest, este o plajă izolată, perfectă pentru cei care au nevoie de pace și relaxare. Plaja Managros, aflată în nord, lângă Volissos, este una dintre cele mai lungi și vaste plaje ale insulei – 40.000 de metri pătrați – cu diferite secțiuni care au chiar și nume diferite: Magemena, Rodonas, Chori, Gonia.
Plajele Agia Fotia și Agios Isidoros au farmecul lor specific – prima, cosmopolită și populară, a doua, cu capela ei pictorească ridicată pe mare. Plaja Glaroi, cu pescărușii și apa rece de izvor, oferă o experiență diferită.
Ce vreau să spun este că în Chios nu prea putem vorbi despre „cea mai bună plajă”, ci despre plaja potrivită pentru starea ta de spirit. Vrei să fii singur? Ai zeci de opțiuni. Vrei facilități? Karfas și Agia Fotia te așteaptă. Vrei peisaj dramatic? Mavra Volia. Vrei romantism? Agios Isidoros. Insula îți oferă un meniu complet, iar tu doar trebuie să alegi.
Chios, spectacol venit din suflet
A șasea și ultima zi ne-a adus, înainte de plecare, la Primăria din Chios, unde am fost primiți de domnul primar, am avut o scurtă prezentare despre turism, am făcut fotografii oficiale și apoi am plecat spre aeroport.
Chios nu e o insulă spectaculoasă în sensul în care propun spectacolul alte insule precum Santorini sau Mykonos. Nu are acel wow imediat, acea imagine emblematică pe care o recunoști de pe copertele revistelor. Dar are altceva, poate mai puternic la nivel subliminal: o personalitate, o consecvență și o viață proprie care merge înainte indiferent dacă ești acolo sau nu. E o insulă construită pentru locuitorii ei, cu dramele istorice purtate cu demnitate, cu masticul, cu mandarinele, cu faldurile de xysta de pe casele din Pyrgi și cu marea din toate cele patru puncte cardinale.
Dincolo de obiectivele turistice ale insulei, fără-ndoială importante și frumoase, am rămas cu oamenii. Ospitalitatea lor e autentică, bucuria de a-și face insula cunoscută, modul în care își trăiesc tradițiile cu pasiune, generozitatea cu care ne-au primit în casele și la mesele lor și felul în care ne-au însoțit pe tot parcursul vizitei au fost remarcabile. Chios este o insulă care produce bucurie și mirare aproape la fiecare pas, dar o face fără să se laude, fără să se vândă, pur și simplu existând în toată complexitatea și frumusețea ei.
Dacă o cauți pe harta destinațiilor pentru vara aceasta și vrei ceva dincolo de Thassos și Halkidiki – nu că ar fi ceva greșit cu ele, dar viața e, vorba lui Kundera, în altă parte – Chios merită drumul. Cu mașina, cu ferry-ul din Lesbos, prin Atena sau prin Çeşme cu vaporul de 20 de minute. Variante există. Chios e acolo.
Add Comment